«DOINA» LUI EMINESCU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Eminescu desenat de Constantin Abălaşei-Donosa

CUM SE CUVINE ÎNŢELEASĂ  

DOINA LUI EMINESCU

Doina lui Eminescu, pe care Octavian Goga o numise cîndva – retoric, fireşte – “cea mai categorică evanghelie politică a românismului” [1], tinde să fie receptată astăzi ca o piesă de la periferia creaţiei eminesciene, discutabilă atît sub aspect estetic, cît şi sub aspect ideologic. Ea ar merita cel mult complezenţa noastră (în felul în care o merită, bunăoară, Un răsunet de Andrei Mureşanu). Nu lipseşte nici punctul de vedere conform căruia Doina ar fi un reflex al nebuniei poetului, avînd în vedere că închegarea ei definitivă s-a produs cu puţin înaintea crizei fatale (în vara lui 1883). Aprecierile de felul acesta pornesc, dacă nu de la o inabilă frondă antiromânească, în orice caz de la nişte neînţelegeri de principiu.

Mai întîi este vorba, adesea, de o inadecvare a criteriilor estetice. Cu toate că aparţine unui autor cult, Doina trebuie judecată după estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit, cu o genială putere de transpunere şi sinteză creatoare. Scoasă din acest sistem de referinţă, orice discuţie asupra ei devine arbitrară şi nelegitimă.

În al doilea rînd, Doina nu este o scriere ideologică, ci o creaţie artistică, fictivă şi simbolică, tocmai de aceea ireductibilă la o contingenţă istorică precisă. Ea este expresia lirică a necesităţii de conservare a fiinţei şi identităţii naţionale, ceea ce nu constituie o năzuinţă politică sau filosofică, ci una ontologică şi morală, un ideal care totalizează şi transcende fenomenalitatea brută. Citită prost, ea poate părea o profesiune de credinţă rasistă. Citită adecvat, ea nu este decît “ficţiunea ideală” a posibilei noastre afirmări pe linia şi în cadrele neamului. 
Cît despre invocarea “nebuniei” poetului, aici neadevărul se împleteşte cu infamia. Textul nu numai că nu are nici un semn de incoherenţă, dar atitudinea lui fundamentală şi multe dintre aspectele particulare se regăsesc de-a lungul întregii creaţii eminesciene. Doina n-aduce nimic esenţial nou, ci este doar sinteza ultimă a unei coordonate majore a spiritului eminescian, evidente încă din epoca vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că poezia e cu mult anterioară apariţiei sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară” a Doinei să se lege de pregătirea serbărilor de la Putna, din 1870-71). Pe de altă parte, există în scrisul lui Eminescu accente lirice la fel de “radicale”, din vremuri în care nu putea fi suspectat de vreo urmă de “nebunie”.

Doina nu este nicidecum o producţie inferioară sau marginală, ci, la o analiză atentă, o creaţie reprezentativă şi testamentară, o capodoperă în genul ei, cel puţin în spaţiul sensibilităţii româneşti. În poezia aceasta, ca şi în alte cîteva, geniul lui Eminescu se subsumează subtil geniului folcloric autohton. “Eul” liric se obiectivează, în sensul absorbţiei “sinelui” individual în “sinea lărgită” a neamului său. Vocea lirică devine expresie unanimă şi supratemporală de revoltă, durere şi nădejde românească. Taina acestei reprezentativităţi exemplare – care nu rezultă numai din cutare text, ci şi din imaginea globală a operei – au subliniat-o toţi comentatorii lui de seamă: “expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), “mai mult un exponent decît un individ” (G. Călinescu), “conştiinţa noastră mai bună” (C. Noica) etc. Din păcate, pe fondul trufiei contemporane a “eu-lui”, a disoluţiei lui “noi” fie în aventurile individualismului anarhic, fie în pseudo-comunitarismul mas­se­­lor depersonalizate, virtutea tradiţională a “personalismului trans-individual” e din ce în ce mai puţin înţeleasă; de aici dubla criză: a spiritului religios şi a spiritului naţional [2].

Nimic nu putea servi mai bine acestui “lirism obiectivat” decît specia tradiţională a doinei şi simplitatea limbii populare, cu neostentative nuanţe arhaice şi regionale. Intuiţia artistică a lui Eminescu a selectat formele cele mai adecvate acestui tip de discurs, cu virtuţi deopotrivă comprehensive, persuasive şi mnemotehnice, indiferent de condiţia socială sau intelectuală a receptorului român. Avem aici principala explicaţie a popularităţii de odinioară a Doinei eminesciene, precum şi a forţei ei mobilizatoare din momentele de tensiune naţională (chiar şi cei ce, în pripa raţiunii sceptice, tind să o considere “desuetă”, “retrogradă” sau “reacţionară”, ajung să se lase purtaţi, în clipele de euforie comunitară, de vraja sonurilor ei [3]; e ceva care urcă din adîncurile fiinţei etnice, ceva care ne transcende, în mod inefabil, individualitatea şi raţionalitatea). Poate că nimeni nu s-a priceput mai bine decît Eminescu să pună în vibraţie coardele cele mai sensibile ale sufletului românesc, coborînd pînă la rădăcinile “subconştientului” etnic (în sens blagian).

Prin această însuşire harismatică este Eminescu naţionalist, dincolo de orice conjunctură politică. Doina nu trimite nicidecum spre o agresivitate gregară, cum s-a spus uneori, pariindu-se pe litera textului, ci este cîntecul de veghe al românismului, încununat de o îndrăzneaţă aspiraţie mesianică. Aşezat la hotarul dintre doina de jale şi doina de haiducie (D. Murăraşu şi alţii au arătat cum versuri întregi din lirica populară au trecut deliberat în textul eminescian), poetul construieşte un ansamblu metaforic, o hartă sufletească a românismului, ridicînd concretul la idealitatea alegorică.

“Prostul – îşi nota undeva Eminescu – este cel care ia metafora ad litteram”. Din nefericire, a existat şi există încă ispita unei lecturi “prosteşti” a Doinei, iar panica unora în faţa acestor versuri se explică tocmai prin această “suficienţă” a receptării (sesizabilă mai ales la neromâni).

Discutînd cazul lui C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Solomono­vici Katz), G. Călinescu scria: “Cînd este vorba de Doină, Gherea, neputînd să se smulgă din condiţia lui de străin şi să înţeleagă valoarea strict fictivă pe care noi o atribuim poeziei, găseşte că Eminescu «a dat doinei un conţinut absolut fals» [...] Însă dacă Doina e conţinutistic xenofobă, ca poezie ea depăşeşte orice tendinţă şi exprimă numai aspiraţia spre o formă de stat fabuloasă [...] Doina simbolizează tocmai idealul naţiunii” [4].

Iar D. Murăraşu adaugă, în felul său mai didactic: “În poeziile lui Eminescu nu avem a face cu naţionalismul militant, cu un naţionalism care să aibă scopul de a determina atitudini ori fapte sociale, ci cu naţionalismul-emoţie, care se dezlănţuie cu toată forţa şi se topeşte întreg în sufletul poetului creator [...] Numai în planul ideal al poeziei Eminescu putea să-şi găsească destinderea sufletească...” [5].

Este o naivitate să cauţi cu obstinaţie în Doină imediatul istoric, politic sau geografic. Denumirile de rîuri, localităţi sau provincii devin aici metafore ale unui spaţiu sufletesc; “străinul” (“muscal” sau de altă origine), “neagra străinătate”, desemnează în plan metaforic orice primejdie de anulare sau pervertire a identităţii naţionale, fie ea prezentă, trecută sau viitoare; “drumul-de-fier” nu-i atît o aluzie la afacerea Stroussberg, cît un simbol al civilizaţiei materiale care tinde să ne otrăvească, în numele “utilitarismului”, fiinţa moral-spirituală (“Toate cîntecele pier”), problemă care nu e numai a “românului” (“creştinului”), ci a omului tradiţional în genere [6]; “Codrul – frate cu Românul” trimite la viziunea de origine tradiţională a “etnosferei”, evidenţiată şi în Scrisoarea III (“... rîul, ramul/ Mi-e prieten numai mie...”); blestemul (“Cine-au îndrăgit străinii...”) devine expresie metaforică a revoltei interioare şi rechizitoriu liric al trădării de sine; în fine, invocarea retorică a lui Ştefan cel Mare (în Scrisoarea III fusese invocat Vlad-Ţepeş) trimite spre un ideal mesianic proiectat într-un viitor nedefinit, expresie ultimă a unui îndelungat cumul mistic al devenirii istorice a neamului.

Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mîntuirii”, văzute ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia făptuirii omeneşti şi harul dumnezeiesc care proniază lumea (“Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!”). Această salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o desăvîrşită unitate de credinţă şi acţiune (împotriva tuturor “duşmăniilor”, fizice şi metafizice), angajînd atît omul (“Ai s-aduni Moldova toată”), cît şi elementele Firii (“Îţi vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic şi organic” al sensibilităţii răsăritene care a trecut şi-n celebra teorie a “creştinismului cosmic”, atît de dragă unui Mircea Eliade.

În subtext se simte o critică implicită a “lenei” şi “resemnării” româneşti, iar cutare pagină din publicistica poetului ne poate înlesni, credem, înţelegerea simbolului mesianic al Doinei: “Bietul Ştefan Voievod! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avuse[se] mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier ori nasul vreunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunatul hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri, şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste în mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi?” [7]. (Să nu uităm că Doina, în versiunea ajunsă pînă la noi, fusese destinată iniţial dezvelirii statuii lui Ştefan – 5 iunie 1883 – de la Iaşi!)

Eminescu era potrivnic idealismului prost şi indiferentismului naţional, înţelegînd să opună, la modul romantic, cum a făcut-o în atîtea alte rînduri, icoana eroică a trecutului unui prezent decăzut şi debusolat. Nostalgiile lui patriarhale – cu acel reper poetic-convenţional al “anului 1400”, cu viziunea “Daciei ideale” sau a raiului codrenesc al “Ţării de Sus” (“Săracă ţară de sus,/ Toată faima ţi s-a dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai;/ Împrejur creşteau pustii,/ Se surpau împărăţii,/ Neamurile-mbătrîneau,/ Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creşteau...”) – nu erau vreo formă retrogradă de conservatorism arhaizant, ci expresia poetică a nevoii de puritate şi rezistenţă naţională. “Sănătoasa barbarie” (al cărei reflex se simte şi-n versurile Doinei) nu reprezintă formula unei simple exaltări paseiste, ci o invitaţie ocolită la un soi de realism constructiv, pe linia tradiţiei naţionale; ea nu trebuie înţeleasă “prosteşte”, ca expresie retrogradă a sălbăticiei neaoşe sau a patologiei reacţionare, ci ca formulă a echilibrului şi vitalităţii etnice – temeiuri fireşti ale oricărei afirmări şi “mîntuiri” viitoare.

Prin Tradiţie spre Mîntuire – iată sensul ultim al Doinei şi al eminescianismului în genere. Dar nu este oare acesta un adevăr... universal?

Răzvan CODRESCU

[1] Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 43. Textul integral al Doinei lui Eminescu este reprodus şi mai jos, după ediţia Perpessicius.

[2] Este, în fond, criza globală a Tradiţiei. Cf. consideraţiile despre dinamica tradiţiei, cu distincţia fundamentală între “im-personalizare” (“dez-apropriere”) şi “depersonalizare”, în André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 41-48.

[3] Să ne amintim cît de des s-a făcut apel la Doina lui Eminescu în cele cîteva luni de incandescenţă naţională de după prăbuşirea regimului comunist. În timpul lungii demonstraţii din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990), se luase obiceiul ca Doina să fie declamată zilnic, de un cunoscut actor, din balconul Universităţii, electrizînd manifestanţii. Din păcate, poezia a fost recitată tot timpul fără versul “Şi cum vin cu drum-de-fier”, care lipseşte din prima ediţie Maiorescu (pe atunci proaspăt reeditată anastatic, dar avînd la urmă nişte “Corecţiuni şi emendări” care au fost trecute cu vederea). Nu s-a găsit nimeni să atragă atenţia... După 45 de ani de comunism, una dintre cele mai populare poezii ale lui Eminescu fusese aproape uitată... (Aşa cum uitat fusese şi “Deşteaptă-te, române...” – Răsunetul lui Mureşanu –, decretat ulterior imn naţional, dar din care, în ziua de 21 decembrie 1989, în aceeaşi piaţă, cei mai tineri abia de-şi aduceau aminte prima strofă!).

[4] Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a doua [Al. Piru], Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 551.

[5] Naţionalismul lui Eminescu, Editura Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 253.

[6] Papa Grigore XVI (1831-1846) lansase calamburul potrivit căruia căile ferate (chemins de fer) erau căile infernului (chemins d’enfer). Deşi Pius IX (1846-1878) admisese în urmă transportul feroviar, rezervele au mai persistat o vreme în cercurile catolice conservatoare.

[7] M. Eminescu, Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 28.

Monumentul Eminescu de la Mănăstirea Agafton

MIHAI EMINESCU

DOINA

(1883)

De la Nistru pân' la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân' la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte;

Sus la munte, jos pe vale,

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu 'n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Sboară pasările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi desbracă ţara sânul,

Codrul – frate cu Românul –

De săcure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă –

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima cânii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las' Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îţi vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară,

Din hotară în hotară –

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

 

(După ediţia Perpessicius,

vol. I, pp. 182-183)

Mai puteţi citi pe acest blog: 

Recitindu-l astăzi pe Eminescu (15.01.2008)
Noua singurătate a lui Eminescu (19.01.2008)
Eminescu şi creştinismul (17.02.2008)
De ce Eminescu? (12.01.2009)
În jurul lui Eminescu (27.01.2009)
Eminescu n-a murit (11.06.2009)
O carte despre Eminescu (26.06.2009)
Eminescu: 160 de ani de la naştere (13.01.2010)
Virgil Cândea despre Eminescu (14.06.2010)
N. Steinhardt despre Eminescu (16.01.2011)
Eminescu şi Slavici: lecţia tradiţiei (14.02.2011)
Cîntec de 15 ianuarie (15.01.2012)