CUM SE CUVINE ÎNŢELEASĂ
DOINA LUI EMINESCU
Doina lui Eminescu, pe care Octavian Goga o numise cîndva – retoric, fireşte –
“cea mai categorică evanghelie politică a românismului” [1], tinde să fie receptată astăzi ca o piesă de la periferia
creaţiei eminesciene, discutabilă atît sub aspect estetic, cît şi sub aspect
ideologic. Ea ar merita cel mult complezenţa noastră (în felul în care o
merită, bunăoară, Un răsunet de Andrei Mureşanu). Nu lipseşte nici
punctul de vedere conform căruia Doina ar fi un reflex al nebuniei
poetului, avînd în vedere că închegarea ei definitivă s-a produs cu puţin
înaintea crizei fatale (în vara lui 1883). Aprecierile de felul acesta pornesc,
dacă nu de la o inabilă frondă antiromânească, în orice caz de la nişte
neînţelegeri de principiu.
Mai întîi este vorba, adesea, de o inadecvare a criteriilor estetice. Cu
toate că aparţine unui autor cult, Doina trebuie judecată după
estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit, cu o
genială putere de transpunere şi sinteză creatoare. Scoasă din acest sistem de
referinţă, orice discuţie asupra ei devine arbitrară şi nelegitimă.
În al doilea rînd, Doina nu este o scriere ideologică, ci o
creaţie artistică, fictivă şi simbolică, tocmai de aceea ireductibilă la o
contingenţă istorică precisă. Ea este expresia lirică a necesităţii de
conservare a fiinţei şi identităţii naţionale, ceea ce nu constituie o năzuinţă
politică sau filosofică, ci una ontologică şi morală, un ideal care totalizează
şi transcende fenomenalitatea brută. Citită prost, ea poate părea o profesiune
de credinţă rasistă. Citită adecvat, ea nu este decît “ficţiunea ideală” a
posibilei noastre afirmări pe linia şi în cadrele neamului.
Cît despre invocarea “nebuniei” poetului, aici neadevărul se împleteşte cu infamia. Textul nu numai că nu are nici un semn de incoherenţă, dar atitudinea lui fundamentală şi multe dintre aspectele particulare se regăsesc de-a lungul întregii creaţii eminesciene. Doina n-aduce nimic esenţial nou, ci este doar sinteza ultimă a unei coordonate majore a spiritului eminescian, evidente încă din epoca vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că poezia e cu mult anterioară apariţiei sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară” a Doinei să se lege de pregătirea serbărilor de la Putna, din 1870-71). Pe de altă parte, există în scrisul lui Eminescu accente lirice la fel de “radicale”, din vremuri în care nu putea fi suspectat de vreo urmă de “nebunie”.
Cît despre invocarea “nebuniei” poetului, aici neadevărul se împleteşte cu infamia. Textul nu numai că nu are nici un semn de incoherenţă, dar atitudinea lui fundamentală şi multe dintre aspectele particulare se regăsesc de-a lungul întregii creaţii eminesciene. Doina n-aduce nimic esenţial nou, ci este doar sinteza ultimă a unei coordonate majore a spiritului eminescian, evidente încă din epoca vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că poezia e cu mult anterioară apariţiei sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară” a Doinei să se lege de pregătirea serbărilor de la Putna, din 1870-71). Pe de altă parte, există în scrisul lui Eminescu accente lirice la fel de “radicale”, din vremuri în care nu putea fi suspectat de vreo urmă de “nebunie”.
Doina nu este nicidecum o producţie inferioară sau marginală, ci, la o analiză
atentă, o creaţie reprezentativă şi testamentară, o capodoperă în genul ei, cel
puţin în spaţiul sensibilităţii româneşti. În poezia aceasta, ca şi în alte
cîteva, geniul lui Eminescu se subsumează subtil geniului folcloric autohton.
“Eul” liric se obiectivează, în sensul absorbţiei “sinelui” individual în
“sinea lărgită” a neamului său. Vocea lirică devine expresie unanimă şi
supratemporală de revoltă, durere şi nădejde românească. Taina acestei reprezentativităţi
exemplare – care nu rezultă numai din cutare text, ci şi din imaginea globală a
operei – au subliniat-o toţi comentatorii lui de seamă: “expresia integrală a
sufletului românesc” (N. Iorga), “mai mult un
exponent decît un individ” (G. Călinescu), “conştiinţa noastră mai bună” (C.
Noica) etc. Din păcate, pe fondul trufiei contemporane a “eu-lui”, a disoluţiei
lui “noi” fie în aventurile individualismului anarhic, fie în
pseudo-comunitarismul masselor depersonalizate, virtutea tradiţională a
“personalismului trans-individual” e din ce în ce mai puţin înţeleasă; de aici
dubla criză: a spiritului religios şi a spiritului naţional [2].
Nimic nu putea servi mai bine acestui “lirism obiectivat” decît specia
tradiţională a doinei şi simplitatea limbii populare, cu neostentative nuanţe
arhaice şi regionale. Intuiţia artistică a lui Eminescu a selectat formele cele
mai adecvate acestui tip de discurs, cu virtuţi deopotrivă comprehensive,
persuasive şi mnemotehnice, indiferent de condiţia socială sau intelectuală a
receptorului român. Avem aici principala explicaţie a popularităţii de
odinioară a Doinei eminesciene, precum şi a forţei ei mobilizatoare
din momentele de tensiune naţională (chiar şi cei ce, în pripa raţiunii
sceptice, tind să o considere “desuetă”, “retrogradă” sau “reacţionară”, ajung
să se lase purtaţi, în clipele de euforie comunitară, de vraja sonurilor ei [3]; e ceva care urcă din adîncurile
fiinţei etnice, ceva care ne transcende, în mod inefabil, individualitatea şi
raţionalitatea). Poate că nimeni nu s-a priceput mai bine decît Eminescu să
pună în vibraţie coardele cele mai sensibile ale sufletului românesc, coborînd
pînă la rădăcinile “subconştientului” etnic (în sens blagian).
Prin această însuşire harismatică este Eminescu naţionalist, dincolo de
orice conjunctură politică. Doina nu trimite nicidecum spre o
agresivitate gregară, cum s-a spus uneori, pariindu-se pe litera textului, ci
este cîntecul de veghe al românismului, încununat de o îndrăzneaţă aspiraţie
mesianică. Aşezat la hotarul dintre doina de jale şi doina de haiducie (D.
Murăraşu şi alţii au arătat cum versuri întregi din lirica populară au trecut
deliberat în textul eminescian), poetul construieşte un ansamblu metaforic, o
hartă sufletească a românismului, ridicînd concretul la idealitatea alegorică.
“Prostul – îşi nota undeva Eminescu – este cel care ia metafora ad
litteram”. Din nefericire, a existat şi există încă ispita unei lecturi
“prosteşti” a Doinei, iar panica unora în faţa acestor versuri se
explică tocmai prin această “suficienţă” a receptării (sesizabilă mai ales la
neromâni).
Discutînd cazul lui C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Solomonovici Katz), G.
Călinescu scria: “Cînd este vorba de Doină, Gherea, neputînd să se
smulgă din condiţia lui de străin şi să înţeleagă valoarea strict fictivă pe
care noi o atribuim poeziei, găseşte că Eminescu «a dat doinei un conţinut
absolut fals» [...] Însă dacă Doina e conţinutistic xenofobă, ca
poezie ea depăşeşte orice tendinţă şi exprimă numai aspiraţia spre o formă de
stat fabuloasă [...] Doina simbolizează tocmai idealul naţiunii” [4].
Iar D. Murăraşu adaugă, în felul său mai didactic: “În poeziile lui
Eminescu nu avem a face cu naţionalismul militant, cu un naţionalism care să
aibă scopul de a determina atitudini ori fapte sociale, ci cu naţionalismul-emoţie,
care se dezlănţuie cu toată forţa şi se topeşte întreg în sufletul poetului
creator [...] Numai în planul ideal al poeziei Eminescu putea să-şi găsească
destinderea sufletească...” [5].
Este o naivitate să cauţi cu obstinaţie în Doină imediatul
istoric, politic sau geografic. Denumirile de rîuri, localităţi sau provincii
devin aici metafore ale unui spaţiu sufletesc; “străinul” (“muscal” sau de altă
origine), “neagra străinătate”, desemnează în plan metaforic orice primejdie de
anulare sau pervertire a identităţii naţionale, fie ea prezentă, trecută sau
viitoare; “drumul-de-fier” nu-i atît o aluzie la afacerea Stroussberg, cît un
simbol al civilizaţiei materiale care tinde să ne otrăvească, în numele
“utilitarismului”, fiinţa moral-spirituală (“Toate cîntecele pier”), problemă
care nu e numai a “românului” (“creştinului”), ci a omului tradiţional în
genere [6]; “Codrul – frate cu
Românul” trimite la viziunea de origine tradiţională a “etnosferei”,
evidenţiată şi în Scrisoarea III (“... rîul, ramul/ Mi-e prieten numai
mie...”); blestemul (“Cine-au îndrăgit străinii...”) devine expresie metaforică
a revoltei interioare şi rechizitoriu liric al trădării de sine; în fine,
invocarea retorică a lui Ştefan cel Mare (în Scrisoarea III fusese
invocat Vlad-Ţepeş) trimite spre un ideal mesianic proiectat într-un viitor
nedefinit, expresie ultimă a unui îndelungat cumul mistic al devenirii istorice
a neamului.
Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mîntuirii”, văzute
ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia făptuirii omeneşti şi harul
dumnezeiesc care proniază lumea (“Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui
neamul tău!”). Această salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o
desăvîrşită unitate de credinţă şi acţiune (împotriva tuturor “duşmăniilor”,
fizice şi metafizice), angajînd atît omul (“Ai s-aduni Moldova toată”), cît şi
elementele Firii (“Îţi vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic
şi organic” al sensibilităţii răsăritene care a trecut şi-n celebra teorie a
“creştinismului cosmic”, atît de dragă unui Mircea Eliade.
În subtext se simte o critică implicită a “lenei” şi “resemnării”
româneşti, iar cutare pagină din publicistica poetului ne poate înlesni,
credem, înţelegerea simbolului mesianic al Doinei: “Bietul Ştefan
Voievod! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică
slavonească, avuse[se] mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de
Cotnar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier ori nasul vreunui prinţ
tătăresc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi
dărăbanilor locuri bune pentru păşunatul hergheliilor de cai moldoveneşti, a
turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii,
şi iar descăleca tîrguri, şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în
cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste în mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea
el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de
subţietura de minte din vremea de astăzi?” [7].
(Să nu uităm că Doina, în versiunea ajunsă pînă la noi, fusese
destinată iniţial dezvelirii statuii lui Ştefan – 5 iunie 1883 – de la Iaşi!)
Eminescu era potrivnic idealismului prost şi indiferentismului naţional,
înţelegînd să opună, la modul romantic, cum a făcut-o în atîtea alte rînduri,
icoana eroică a trecutului unui prezent decăzut şi debusolat. Nostalgiile lui
patriarhale – cu acel reper poetic-convenţional al “anului 1400”, cu viziunea
“Daciei ideale” sau a raiului codrenesc al “Ţării de Sus” (“Săracă ţară de
sus,/ Toată faima ţi s-a dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai;/
Împrejur creşteau pustii,/ Se surpau împărăţii,/ Neamurile-mbătrîneau,/ Crăiile
se treceau,/ Numai codrii tăi creşteau...”) – nu erau vreo formă retrogradă de
conservatorism arhaizant, ci expresia poetică a nevoii de puritate şi
rezistenţă naţională. “Sănătoasa barbarie” (al cărei reflex se simte şi-n
versurile Doinei) nu reprezintă formula unei simple exaltări paseiste,
ci o invitaţie ocolită la un soi de realism constructiv, pe linia tradiţiei
naţionale; ea nu trebuie înţeleasă “prosteşte”, ca expresie retrogradă a
sălbăticiei neaoşe sau a patologiei reacţionare, ci ca formulă a echilibrului
şi vitalităţii etnice – temeiuri fireşti ale oricărei afirmări şi “mîntuiri”
viitoare.
Prin Tradiţie spre Mîntuire – iată sensul ultim al Doinei şi
al eminescianismului în genere. Dar nu este oare acesta un adevăr... universal?
Răzvan CODRESCU
[1] Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p.
43. Textul integral al Doinei lui Eminescu este reprodus şi mai jos, după ediţia Perpessicius.
[2] Este, în fond, criza
globală a Tradiţiei. Cf. consideraţiile despre dinamica tradiţiei, cu
distincţia fundamentală între “im-personalizare” (“dez-apropriere”) şi
“depersonalizare”, în André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul
spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai
ales pp. 41-48.
[3] Să ne amintim cît de des s-a făcut apel la Doina lui Eminescu în
cele cîteva luni de incandescenţă naţională de după prăbuşirea regimului
comunist. În timpul lungii demonstraţii din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie
1990), se luase obiceiul ca Doina să fie declamată zilnic, de un
cunoscut actor, din balconul Universităţii, electrizînd manifestanţii. Din
păcate, poezia a fost recitată tot timpul fără versul “Şi cum vin cu
drum-de-fier”, care lipseşte din prima ediţie Maiorescu (pe atunci proaspăt
reeditată anastatic, dar avînd la urmă nişte “Corecţiuni şi emendări” care au
fost trecute cu vederea). Nu s-a găsit nimeni să atragă atenţia... După 45 de
ani de comunism, una dintre cele mai populare poezii ale lui Eminescu fusese
aproape uitată... (Aşa cum uitat fusese şi “Deşteaptă-te, române...” – Răsunetul
lui Mureşanu –, decretat ulterior imn naţional, dar din care, în ziua de
21 decembrie 1989, în aceeaşi piaţă, cei mai tineri abia de-şi aduceau aminte
prima strofă!).
[4] Istoria literaturii
române de la origini pînă în prezent, ed. a doua [Al. Piru], Editura Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 551.
[5] Naţionalismul lui Eminescu, Editura Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 253.
[6] Papa Grigore XVI
(1831-1846) lansase calamburul potrivit căruia căile ferate (chemins de fer)
erau căile infernului (chemins d’enfer). Deşi Pius IX (1846-1878)
admisese în urmă transportul feroviar, rezervele au mai persistat o vreme în
cercurile catolice conservatoare.
[7] M. Eminescu, Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 28.
Monumentul Eminescu de la Mănăstirea Agafton
MIHAI
EMINESCU
DOINA
(1883)
De la Nistru pân' la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara
lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară pasările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară
săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
(După ediţia Perpessicius,
vol. I, pp. 182-183)
Mai puteţi citi pe acest blog:
Recitindu-l astăzi pe Eminescu (15.01.2008)
Noua singurătate a lui Eminescu (19.01.2008)
Eminescu şi creştinismul (17.02.2008)
De ce Eminescu? (12.01.2009)
În jurul lui Eminescu (27.01.2009)
Eminescu n-a murit (11.06.2009)
O carte despre Eminescu (26.06.2009)
Eminescu: 160 de ani de la naştere (13.01.2010)
Virgil Cândea despre Eminescu (14.06.2010)
N. Steinhardt despre Eminescu (16.01.2011)
Eminescu şi Slavici: lecţia tradiţiei (14.02.2011)
Cîntec de 15 ianuarie (15.01.2012)
Noua singurătate a lui Eminescu (19.01.2008)
Eminescu şi creştinismul (17.02.2008)
De ce Eminescu? (12.01.2009)
În jurul lui Eminescu (27.01.2009)
Eminescu n-a murit (11.06.2009)
O carte despre Eminescu (26.06.2009)
Eminescu: 160 de ani de la naştere (13.01.2010)
Virgil Cândea despre Eminescu (14.06.2010)
N. Steinhardt despre Eminescu (16.01.2011)
Eminescu şi Slavici: lecţia tradiţiei (14.02.2011)
Cîntec de 15 ianuarie (15.01.2012)
"Personalism transindividual" - frumoasa expresie. E cumva de la Teilhard de Chardin?
RăspundețiȘtergere@ P. S. G.
RăspundețiȘtergereSigur nu. Nu ştiu pe cineva care să fi impus acest concept (pe care l-am pus între ghilimele pentru că e - sau mi s-a părut mie - puţin forţat). Se poate însă să aibă ocurenţe pe care eu le ignor.
O excelentă şi inutilă analiză. Ca gest intelectual, de apreciat. Ca efect, în cazul în care s-a urmărit un efect de desluşire, de dumirire a celor care fac greşelile şi interpretările amintite, nul. Sunt două posibilităţi să interpretezi greşit "Doina": să fii idiot - şi ce poţi să-i explici unui idiot?! şi să ai "misiune" antinaţională şi antieminesciană - de obicei sunt la pachet. Uneori sunt tentat şi eu să aduc argumente contra pe cazuri similare, un reflex intelectual firesc. Dar comportamentul civilizat în astfel de cazuri rămâne "capul în gură". Adică cât timp poţi să pierzi vorbind cu un brucan, un norma namea şi andrei cornea. Ce comedie să joci şi de ce? ori îi ignori, ori ii plesneşti.
RăspundețiȘtergereComentariu admirabil. Ar merita preluat pe multe situri si bloguri, de comemorarea lui Eminescu.
RăspundețiȘtergereDOINA lui EMINESCU toti ROMANII ar trebui sa o stie pe dinafara.
RăspundețiȘtergereHamlet,sper ca nu te referi la personajul enigmatic ,,Idiotul,, de Dostoevsky!Prosti era mai pe înțelesul tuturor,bineînțeles si acesta în întelesul Arsenian(prost=refuzul de a accepta Adevarul)
RăspundețiȘtergere