UN OCHI RÎDE, ALTUL PLÎNGE...

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

 Inscripţie din Sevilla, Plaza de España

Societatea 
este astfel:

Săracul munceşte.
Bogatul îl exploatează.
Soldatul îi apără pe amîndoi.
Contribuabilul plăteşte pentru toţi trei.
Vagabondul se odihneşte pentru toţi patru.
Beţivul bea pentru toţi cinci.
Bancherul îi speculează pe toţi şase.
Avocatul îi înşeală pe toţi şapte.
Medicul îi omoară pe toţi opt.
Cioclul îi îngroapă pe toţi nouă.
Politicianul trăieşte de pe urma celor zece.

Întrebare: Unde se sfîrşeşte STÎNGA şi unde începe DREAPTA?

NOU COMUNICAT AL FORULUI ORTODOX ROMÂN

SUMARUL BLOGULUI

Care sunt riscurile

unei societăţi guvernate electronic?

Forul Ortodox Român a participat, vineri 22 octombrie 2010, la dezbaterea publică pe tema actelor de identitate electronice organizată de ActiveWatch, APADOR-CH, Asociaţia pentru Apărarea Libertăţilor Publice şi Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet. Aceasta a beneficiat de moderarea avocatului Alin Popescu, senior editor la Avocatnet.ro, şi de prezenţa reprezentanţilor MAI, comisarii-şefi Sorin Bălaşa şi Gheorghe Daniel, de la Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, şi comisar  Gina Laura Cusa, reprezentant al departamentului juridic al Ministerului. Considerăm că, deşi timpul alocat dezbaterii a fost scurtat de programul „încărcat” (ciudat motiv, având în vedere că astăzi a fost ultima zi de dezbatere publică) al reprezentanţilor MAI, discuţia a fost concentrată şi a ridicat numeroase probleme de principiu – juridice, tehnice, social-politice şi culturale – faţă de proiectele legislative ale autorităţilor prin care se doreşte implementarea actelor de identitate electronice (la actuala dezbatere s-a abordat în special tema cărţilor de identitate electronice).

Participanţii au remarcat drept pozitiv faptul că autorităţile statului au fost receptive la unele din observaţiile primite din partea ONG-urilor la precedenta dezbatere, ce a avut loc pe 20 august, având în vedere, în special, faptul că s-a integrat în proiectul legislativ dreptul la alternativă (dreptul de a alege o carte de identitate lipsită de dispozitiv tip smart card contactless şi care nu conţine date biometrice).

Cu toate acestea, dezbaterea de astăzi a arătat din plin faptul că proiectul de a implementa acest tip de cărţi de identitate (CEI) este, într-un mod de neînţeles, cu totul lipsit de fundamente, având în vedere intenţiile vechi ale autorităţilor în materie (ce datează din 2002). Forul Ortodox Român consideră că nu este acceptabil ca autorităţile să înceapă implementarea acestui sistem, fie el bazat pe alegere voluntară, în condiţiile în care nu există nici o analiză serioasă asupra impactului pe care acesta îl va produce în societate şi asupra vieţii private, asupra libertăţilor civice şi libertăţii de conştiinţă.

Totodată s-a reliefat, în urma discuţiilor, că nu există un studiu/estimare cu privire la costurile ridicate de implementarea întregului sistem informatic necesar funcţionării cărţilor de identitate electronice. De asemenea, nu există un studiu cu privire la riscurile de securitate puse de acest sistem şi de dispozitivele electronice ce vor fi folosite. Într-un mod surprinzător, reprezentanţii MAI au răspuns că nu există nici măcar un studiu de impact al politicilor publice referitoare la acest proiect, pe motivul că… „nu s-a considerat necesar”!

Forul Ortodox Român a ridicat îndeosebi problema impactului socio-cultural şi asupra vieţii private pe care aceste noi tehnici de supraveghere şi control al populaţiei le au asupra societăţii. Răspunsul reprezentanţilor MAI referitor la întrebarea dacă au realizat un studiu sociologic de impact, pe lângă faptul că a fost negativ, a denotat şi o completă ignorare şi minimalizare a problemei. Acest lucru în ciuda faptului că există deja o întreagă literatură de specialitate care arată efectele nocive pe care societatea informaţională şi, în conexiune, guvernarea electronică (ce include şi folosirea actelor de identitate electronice, dar nu se reduce la acestea) le au atât asupra garantării dreptului la viaţă privată, cât şi asupra modului în care cetăţeanul se raportează la puterea de stat şi la societate. Prin impact social nu se înţelege o simplă sondare a opiniei publice, ci se are în vedere o schimbare a paradigmei culturale cu privire la noţiunile de viaţă privată, libertate şi autoritate publică.

În calitate de for creştin-ortodox, nu putem accepta o societate în care cultura supravegherii şi a transparenţei vieţii individului în faţa statului să devină normative. De asemenea, nu putem accepta nici avansul acesta necugetat, care seamnănă prea mult cu politica faptului împlinit, către noi şi noi metode de supraveghere, ce, o dată instituite, se pot transforma într-un cadru totalitar de control a persoanei umane. Nimeni nu poate garanta că eşafodajul sofisticat ce se doreşte a fi instituit în materie de supraveghere (prelevarea datelor biometrice, deocamdată doar la „purtător”, dispozitive smart card, baze de date centrale cu interoperabilitate globală deocamdată limitată) nu se va extinde, ulterior, pentru a îngloba întreaga populaţie civilă şi întreaga infrastructură electronică – inclusiv privată – în care, în prezent, ne lăsăm „urmele” electronice.

Forul Ortodox Român se adresează şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca punctul de vedere creştin să indice cu limpezime şi forţă sporită limita etică până la care se poate întinde un guvern când are de-a face cu datele private ale persoanelor şi cu supravegherea cetăţenilor. Există deja un precedent în care Biserica, prin vocile ierarhilor, s-a făcut auzită în acest domeniu. Este vorba despre măsura introducerii paşapoartelor biometrice de anul trecut. Însuşi Patriarhul României a adresat un memoriu către ministrul de atunci al Internelor în care afirma, referitor la măsurile de identificare biometrică a populaţiei: „aceste prevederi care au fost implementate în România în mod amplificat şi excesiv au trezit reacţii în societate, mai ales că nu a existat o dezbatere publică şi nici consultarea instituţiilor cu larg impact social, inclusiv a Bisericii. Astfel, articolul 1 alin. 3 al Regulamentului precizează că prevederile sale nu se aplică şi cărţilor de identitate emise de statele-membre resortisanţilor lor sau paşapoartelor şi documentelor de călătorie temporare cu o valabilitate de 12 luni sau mai puţin. Cu toate acestea, în România se eliberează deja carnete de conducere ce conţin date biometrice şi există indicii despre extinderea acestui sistem şi la cărţile de identitate” (subl. n.). Între timp, abordarea amplificată şi excesivă a autorităţilor a continuat, precum şi lipsa de consultare a Bisericii. Este de remarcat că în răspunsul MAI la acest memoriu se răspunde doar problemelor legate de paşapoartele biometrice, dar se trec cu vederea toate observaţiile făcute pe tema celorlalte acte de identitate electronice.

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând poziţie tot pe tema paşapoartelor biometrice, a conchis: „acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate…” (subl. n.).

Tot din interiorul Bisericii, ÎPS Teofan al Moldovei critica, în pastorala de Paşti a aceluiaşi an, „diferitele tendinţe actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de îngrădire a libertăţii şi intimităţii lui” .

Aşadar, Biserica manifestă o grijă deosebită faţă de modul în care „stocarea informaţiilor despre persoană prin intermediul paşapoartelor biometrice [şi, prin analogie, prin intermediul oricărui act de identitate biometric – n. n.] aduce atingere libertăţii şi demnităţii persoanei, vieţii intime, familiale şi private” (din memoriul adresat ministrului de Interne). Din păcate, atitudinea neclară adoptată de Biserică pe tema paşapoartelor biometrice a fost speculată de autorităţi, ceea ce a dus la un regim discriminatoriu cu privire la varianta alternativă a paşapoartelor clasice, denumite provizorii şi reduse temporal la un interval nepermis de scurt, căruia i se adaugă un preţ relativ ridicat, efectul fiind restrângerea dreptului de liberă circulaţie. De aici se vede cât de important este ca Biserica să ia o atitudine fermă cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei.

În virtutea acestei preocupări pentru păstrarea unei culturi a libertăţii şi a demnităţii umane, a afirmării unor drepturi intangibile la intimitate, consfinţite de normele religioase şi, ca atare, anterioare dreptului pozitiv instituit de stat, Forul Ortodox Român a făcut apel pentru respingerea proiectelor legislative prin care se introduc actele de identitate electronice ca parte a conceptului de guvernare electronică. Am avut bucuria să constatăm că apelului lansat de FOR şi depus astăzi în mod oficial la sediul MAI, i s-au alăturat, într-un timp relativ scurt, numeroase asociaţii şi ONG-uri creştine, precum si persoane fizice din diverse medii sociale. Le mulţumim pentru sprijin, cerându-le în continuare concursul pentru sprijinirea demersurilor FOR.

Autorităţilor le cerem cu fermitate să prelungească termenul dedicat dezbaterilor publice legate de proiectele legislative de introducere a actelor de identitate electronice până când opinia publică va fi lamurită suficient în aceasta chestiune vitală pentru viitorul nostru.

Reiterăm dorinţa organizaţiilor laicatului ortodox adresată Sfântului Sinod şi Patriarhiei BOR pentru o implicare mai serioasă în această dezbatere. Vocea autorităţii Bisericii poate reprezenta cel mai pregnant punctul de vedere creştin-ortodox în ceea ce priveşte problema libertăţii şi demnităţii umane în raport cu noile tehnici de supraveghere.

Ar fi necesară şi implicarea mediului academic, pentru a beneficia de rigurozitate în abordarea problemelor legate de domeniul noilor tehnici de control, din multiple puncte de vedere (impact social, cultural, medical, politic etc.).

Forul Ortodox Român reiterează apelul lansat în campania „România fără acte de identitate electronice!”, adresat ONG-urilor şi persoanelor fizice, de a sprijini demersul şi preocuparea acestuia faţă de implementarea actelor de identitate electronice. De asemenea, în cel mai scurt timp, va organiza o conferinţă de presă pe această temă, la care sperăm că se vor alătura toate organizaţiile semnatare ale acestui apel.

22 octombrie 2010

Forul Ortodox Român

forul.ortodox@gmail.com

Forul Ortodox Român, structură federativă fără personalitate juridică, a fost fondat la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. Forul Ortodox Român este coordonat de liderii organizaţiilor: Asociaţia „Rost”, Asociaţia „Christiana”, Asociaţia „Pro Vita” – Bucureşti, A.R.T.R.I. şi Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”.

Cadrul în care a luat fiinţă Forul Ortodox Român

Asociaţiile care sprijină campania

România fără acte de identitate electronice:

Alianţa Familiilor din România

Asociaţia Rost

Asociaţia Pro Vita – Bucureşti

Asociaţia Pro Vita – Gorj

Asociaţia Christiana – Bucureşti

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini

Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului

Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie Sf. Daniil Sihastrul

Asociaţia Bucovina Profundă

Asociaţia Orante – Cultură şi Spiritualitate Creştină

Asociaţia Dascălilor Români

Asociaţia Predania

Asociaţia Ieromonah Arsenie Boca – Arad

Editura Arca Învierii

Editura Origini

Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni – Constanţa

Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni – Suceava

Fundaţia Creştin-Ortodoxă Pro Filiis

Fundaţia Culturală Vasile Netea

Liga pentru Utilitate Publică

Orthphoto România

Revista Lumea Credinţei
Revista OrthoGraffiti

Revista Puncte Cardinale

Persoană de contact: Iulian Capsali – tel.: +40722593033

UN APEL AL FORULUI ORTODOX ROMÂN

SUMARUL BLOGULUI

Am primit şi dau mai departe...

România fără acte de identitate electronice

                                                                                                                        

Forul Ortodox Român consideră că măsurile de introducere în România a actelor de identitate electronice constituie un grav abuz, care pune bazele unui sistem de supraveghere permanentă a cetăţenilor aşa cum nu a mai existat niciodată până acum în istorie. Este în lucru şi cardul de sănătate, un document electronic ce cuprinde istoricul bolilor şi starea sănătăţii tuturor oamenilor din România, iar la Ministerul Sănătăţii se pune la punct un program de soft care să gestioneze fişele electronice de sănătate ale tuturor cetăţenilor ţării - o iniţiativă care oferă unor oameni acces la date strict personale. Lucrurile devin şi mai sumbre dacă ne gândim că dezvoltarea controversatului proiect e-România poate duce la un grad de supraveghere care, după ştiinţa noastră, nu are precedent în altă ţară din lume, prin acest proiect intenţionându-se crearea unei interfeţe electronice care să cuprindă totalitatea interacţiunilor dintre stat şi cetăţean, dar şi – ceea ce este încă şi mai important – dintre cetăţean şi cetăţean.

Chiar responsabilii statului implicaţi în aceste proiecte logistice recunosc faptul că singura garanţie ca sistemul electronic de identificare a cetăţenilor să nu fie folosit în mod abuziv este calitatea celor care îl administrează. Dar niciodată, într-un stat de drept constituţional, garanţia respectării libertăţilor civice nu va sta în calitatea morală a conducătorilor, ci în garanţiile instituţionale concrete, prin care exerciţiul puterii este limitat în întindere, amploare şi manifestare. Inacceptabilă este şi ideea prelevării datelor biometrice ale persoanei, procedură practicată, până recent, doar în cazul infractorilor. Acest lucru îi transformă pe cetăţeni în „suspecţi de serviciu”, o viziune tipică dictaturilor, în care cetăţenii sunt bănuiţi  aprioric de atitudini antisociale, fapt fără precedent însă într-o societate ce se denumeşte deschisă şi care se ghidează după norme juridice ce pun pe primul plan libertatea persoanei.

Întrebarea pe care orice cetăţean al României şi-o poate pune este: de unde provin banii pentru acest proiect al introducerii actelor electronice, ale cărui costuri se ridică la zeci de milioane de euro? Din bugetul statului? Considerăm însă că pentru statul român ar fi mult mai utile şi mai urgente măsurile de remediere a problemelor structurale ce ameninţă principalii piloni ai sistemului românesc (sistemul de asigurări sociale – pensiile, sistemul educaţional, sănătatea). Dacă banii provin din surse private, aşa cum afirmă unii oficiali, de ce nu se orientează aceşti bani spre ajutorarea familiilor nevoiaşe, a celor care mor întrucât nu au bani pentru medicamente sau pentru operaţii costisitoare? Care ar fi interesul (economic, politic) al unor persoane private pentru implementarea acestui sistem în România?

Uniunea Europeană nu ne obligă să introducem cărţile de identitate electronice (CIE). Dimpotrivă, vedem că, din cele 30 de ţări ale Uniunii Europene, practic doar 12 au introdus acest tip de documente, iar 9 sunt doar pe cale să le adopte. În multe state care au CIE statutul acestora nu este obligatoriu, făcându-se paşi mici în adoptarea lor de către populaţie (Italia e un exemplu). Atunci ne întrebăm, în chip firesc, ce interese se ascund la noi în spatele acestui proiect? Este absurd ca, în condiţiile în care trăim o criză profundă, autorităţile române să investească sau să atragă fonduri enorme pentru un proiect pe care nu îl cere nimeni şi ale cărui costuri vor fi permanente, având în vedere necesitatea up-gradărilor, a securizării continue etc.

În ceea ce priveşte argumentul tehnic, al aşa-zisei securităţi sporite a datelor personale, datele problemei sunt, în realitate, cu totul altele. Un sistem care nu-i va permite cetăţeanului să efectueze anumite operaţiuni, sau care nu-i va permite să se identifice complet în faţa unei instituţii oficiale decât dacă este posesor de act de identitate electronic, este unul greşit conceput şi fundamentat. Pe lângă constrângerile care decurg din aceasta, orice astfel de suport electronic este supus unor riscuri de clonare şi/sau de deteriorare ce au o probabilitate statistică foarte mare (defectare prin expunere la presiuni mecanice, prin expunere la câmpuri electrice sau magnetice, prin contactul cu diferite substanţe chimice uzuale etc.).

De asemenea, ne asumăm un mare risc expunându-ne datele personale, biometrice, într-o bază de date centralizată la nivel naţional şi operată de anumite instituţii oficiale cu probleme interne majore, recunoscute public, la nivelul organizării şi al gradului de corupţie. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât se preconizează o integrare la nivel internaţional – într-o primă fază, european – a acestor date. Nu există în acest moment, din păcate, nici măcar la nivel de proiect, o politică naţională de securitate informatică menită să ne asigure nouă, cetăţenilor români, protecţia datelor  personale în momentul în care acestea vor fi expuse într-un mediu internaţional care este de asemenea dominat, în multe cazuri, de corupţie la nivel instituţional, sau este marcat de atitudini rasiste/xenofobe în raport cu anumite comunităţi etnice şi chiar religioase. Avem, din nefericire, precedente periculoase în acest sens: o parte din baza de date de CNP-uri a Poliţiei Române este disponibilă pe reţelele informatice publice de transfer, la fel şi mai multe hărţi militare detaliate ale României! Din câte ştim, nimeni nu a  intervenit în vreun fel până acum pentru a remedia aceste scurgeri de informaţii.

Nu în ultimul rând, este important să conştientizăm faptul că actele de identitate electronice au mari şanse de a deveni în viitor propriile noastre dosare de securitate, pe care le vom purta peste tot şi la care noi nu vom avea acces decât indirect, prin intermediul instituţiilor.

Având în vedere toate acestea, cerem în mod ferm Preşedintelui ţării, reprezentanţilor MAI şi tuturor instituţiilor abilitate ale statului român următoarele:

1.     Să oprească introducerea în România a oricărui tip de document electronic de identitate (carte de identitate, permis de conducere) şi a cardului  electronic de sănătate.

2.     Să se asigure în mod temeinic baza juridică a paşapoartelor aşa-zis temporare, pentru a nu se putea reveni în mod abuziv asupra acestei alternative. Să se prelungească termenul de valabilitate al acestui tip de paşapoarte la 3 ani şi să nu existe nici o presiune financiară sau morală asupra persoanelor care nu acceptă documentele ce conţin datele personale incluse în mediul de stocare electronic.

3.     Să se angajeze un dialog real cu reprezentanţii societăţii civile pentru a se stabili  o linie clară de demarcaţie până la care un proiect de tipul e-România, ce include şi componenta Cărţilor de Identitate Electronice, poate fi derulat astfel încât să nu pună în primejdie libertăţile civice specifice unui stat de drept constituţional, precum şi libertatea de conştiinţă a cetăţeanului.

După ce am văzut în secolul trecut cât de uşor pot să apară dictatorii, după ce am traversat 50 de ani de ideologie comunistă şi 20 de ani de tranziţie lipsită complet de viziune, credem că este firesc să tragem un semnal de alarmă şi să chemăm pe toţi românii să se opună măsurilor amintite. Acestea, pe lângă faptul că nu pot fi prioritare în contextul socio-politic actual, nu fac altceva decât să creeze premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane. Tehnologia trebuie să fie folosită în scopuri creative, iar nu în slujba controlului (sau a manipulării) oamenilor. Libertatea este un dar dumnezeiesc ce trebuie apărat cu toată vigilenţa, aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă, când mii de eroi şi de martiri din închisori sau din munţi şi-au dat viaţa, opunându-se dictaturii. Jertfa acelor tineri care au strigat în decembrie 1989 „Vom muri şi vom fi liberi!” ne responsabilizează şi ne obligă la atitudine. Captivitatea electronică nu este cu nimic mai bună decât aceea în lanţuri. Statul nu mai trebuie să intervină în viaţa privată a oamenilor, sub nici o formă.

Organizaţiile reunite în Forul Ortodox Român adresează societăţii civile un apel la unitate pentru a face conştientă opinia publică în faţa acestor provocări. Chemăm toate ONG-urile şi persoanele care împărtăşesc îngrijorarea noastră să semneze acest apel pentru libertatea şi demnitatea românească. Adeziunile se pot trimite pe adresa de e-mail a FOR-ului.

18 octombrie 2010

Contact:  
forul.ortodox@gmail.com
 
 

Sprijină acest demers: 

Alianţa Familiilor din România
Asociaţia Rost
Asociaţia Pro Vita - Bucureşti
Asociaţia Pro Vita - Gorj
Asociaţia Christiana - Bucureşti
Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini
Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie Sf. Daniil Sihastrul
Asociaţia Bucovina Profundă
Asociaţia Orante - Cultură şi Spiritualitate Creştină 
Asociaţia Predania
Asociaţia Ieromonah Arsenie Boca - Arad
Editura Arca Învierii
Editura Origini
Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni - Constanţa
Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni - Suceava
Fundaţia Creştin-Ortodoxă Pro Filiis
Fundaţia Culturală Vasile Netea
Liga pentru Utilitate Publică
Orthphoto România
Revista Lumea Credinţei
Revista OrthoGraffiti
Revista Puncte Cardinale

UPDATE: 03.11.2010:


Articol interesant pe site-ul BBC despre nesiguranţa paşapoartelor electronice:

http://news.bbc.co.uk/2/hi/programmes/click_online/6182207.stm

UPDATE: 02.12.2010: Am primit pe adresa FOR răspunsul Ministerului Administraţiei şi Internelor la documentul prin care ne arătam îngrijorarea faţă de introducerea documentelor de identitate electronice. În spatele răspunsului, care îşi păstrează aerul oficial impus de statutul birocratic al acestei instituţii, se ascunde, desigur involuntar, o exprimare care ne poate pune pe gânduri.  După ce se trec în revistă cele trei tipuri de cărţi de identitate care vor fi puse în circulaţie şi se arată faptul că Ministerul a ţinut seama de dreptul la opţiune pe care îl are un cetăţean al României (conform Constituţiei), adică, în cazul de faţă, acela de a avea acces la cartea de identitate fără imaginea impresiunilor papilare (amprente) şi a semnăturii electronice, în final se spune: „Prin urmare, considerăm că, prin recunoaşterea dreptului la opţiune al cetăţenilor români, sunt respectate dreptul la viaţă privată, cât şi libertatea de conşiinţă ale acestora, precum şi libertăţile civice specifice unui stat de drept constituţional”. Rezultă, în mod logic, faptul că, dacă nu am fi avut acest drept la opţiune pentru care am militat, prin cartea de identitate în care se introduc datele în cipul electronic, dreptul la viaţă privată şi libertatea de constiinţ ă ar fi fost ÎNCĂLCATE! Ceea ce noi am afirmat în toate documentele pe care le-am remis instituţiilor statului şi celor media.  Ca să concluzionăm, mai în glumă (atâta cât ne permite această temă extrem de gravă), mai în serios, aşa cum ne învaţă înţelepciunea populară, uneori „gura păcătosului adevăr grăieşte”… Insistăm ca dezbaterile pe această temă – a introducerii actelor de identitate electronice – să continue, iar instituţiile statului (în cazul în speţă, MAI) să introducă drept parteneri de dialog mediul academic românesc (specialişti, universitari, academicieni) care poate sprijini cercetarea impactului guvernării electronice asupra cetăţenilor români, şi, nu în ultimul rând, Biserica Ortodoxă Română, care poate să dea echilibrul şi girul etic acestei dezbateri de interes naţional. Dumnezeu să ne ajute! Iulian Capsali

DE LA PETRU CERCEL LA ALEXANDRU CIORĂNESCU

SUMARUL BLOGULUI

«Ţările Române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală. Prin Polonia boierii avură statornice legături cu inima Europei şi pretendenţii la domnie mişunau prin Apus, avînd ca loc principal de debarcare Veneţia. Rătăcirile lui Petru Cercel, autor de versuri italiene, simbolizează această iradiaţie…» (George Călinescu)

Aventurier renascentist de stirpe valahă, fiu al lui Pătraşcu-Vodă cel Bun şi el însuşi domn al Ţării Româneşti pentru scurtă vreme (1583-1585), hălăduitor prin Italia, Franţa şi Levant, ştiutor, zice-se, de vreo 12 limbi şi cu maniere care putuseră impresiona curtea lui Henric III, cîndva model de principe al Renaşterii (cum îl prezintă Stefano Guazzo în Dialoghi piacevoli) şi un împătimit al Muzelor (cum îl prezintă genovezul Franco Sivori, ce i-a fost secretar), dar astăzi aproape ignorat în ţara lui, Petru Cercel (născut pe la 1545 şi ucis prin înec în surghiunul de la Rhodos, la 1590) supravieţuieşte literar printr-o singură compoziţie lirică ajunsă pînă la noi: o rugăciune în terţine adresată Tatălui ceresc, într-o italiană latinizantă, pe la 1579-80 (după mărturia prietenului său Francesco Pugiella), minunat tălmăcită în tinereţe, trei veacuri şi jumătate mai tîrziu, de un alt surghiunit ilustru, aristocrat nu de sînge, dar de spirit, profesorul şi scriitorul Alexandru Ciorănescu, ce odihneşte la Santa Cruz de Tenerife. Postez mai jos poemul-rugăciune al lui Petru Cercel atît în original (după cum se găsesşte în al doilea dialog – “Del prencipe della Valacchia maggiore” – din cartea citată a lui Stefano Guazzo, în ediţia veneţiană din 1586), cît şi în versiunea românească a lui Al. Ciorănescu (apărută mai întîi, cu comentarii, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 9/1935, pp. 660-666). Cum revista Rost a dedicat numărul dublu pe lunile septembrie-octombrie a. c. regretatului Al. Ciorănescu, postez şi aici, după textul românesc al rugăciunii, scurta prezentare pe care i-am făcut-o acolo traducătorului (“Alexandru Ciorănescu: ultimul mare «român universal»”), sperînd ca întreg demersul să fie încă un prilej de conexare a cititorilor mai tineri sau mai puţin avizaţi la adevărata tradiţie creştină a poeziei noastre şi la adevărata noastră vocaţie europeană, care nu trebuie căutată în materialismul sincronic al momentului, ci în diacronia spirituală a valorilor esenţiale – adică a acelor “comori de suflet” ce nu se pot vinde şi cumpăra nici pe tot aurul din lume. (R. C.)  

RUGĂCIUNEA ITALIANĂ 

A LUI PETRU CERCEL

[textul original]

Potentissimo Dio del sommo, et imo,

     Tu che creasti il ciel, la terra, e’l mare,

     Gli angeli de la luce, et l’huom di limo.

Tu che nel ventre vergine incarnare

     Per noi volesti Padre omnipotente,

     Et nascere, et morire, et suscitare.

Tu che col proprio sangue veramente

     N’apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi

     Sathan legasti misero, et dolente.

Tu che con sante braccia aperte a noi

     Ancor ti mostri mansueto, et pio

     Per darne eterno ben ne i regni tuoi.

Ascolta, Padre, l’humil priego mio

     Che supplice, et diuoto a te nevegno,

     A te che ti sesti huom per far me Dio.

Con che ti pagherò mai Signor degno

     Di tanti beneficii a me largiti?

     Che guidardon potrò mai darti in pegno?

Stati sono i fauor certo infiniti

     C’hai dimostrati a me vil peccatore,

     Che mi gouerni ogn’hor, ogn’hor m’aiti.

Gemme non cerchi già d’alto valore,

     Nè perle oriental, nè gran tesoro,

     Che tu gli hai fatti, tutto è tuo Signore.

Tutte le cose da te fatte foro,

     Ne pono in terra i miseri mortali

     Pur una paglia attribuirsi a loro.

Tu con un uolger d’occhio, un mouer d’ali

     Reggi, et gouerni tutti gli elementi,

     I Cieli, e i regni ciechi et infernali,

Altro non cerchi da l’humane menti,

     Altra offerta non uuoi, ch’un cor sincero,

     A te inchinato, sol questo consenti

Et che tu sia riconosciuto il uero

     Dio d’Israel, colui che Faraone

     Sommerger fece furibundo, et fiero.

Opere cerchi sol perfette, et buone

     Et ch’ogni un lodi te che dentro uedi

     Con prouidenza l’altrui intentione.

Picciolo è il premio (oime) che tu ne chiedi

     Et se poco s’osserua, tu Signore

     Pur ne uuoi far d’eterna gloria heredi.

Grande è la tua bontà, troppo l’amore

     Che ne dimostri, ma di rado noi

     Lo conosciamo, qual più espresso errore

Di par ne và con la giustitia poi

     La tua misericordia, con cui Dio

     Ottimamente il tutto volger puoi,

Ma troppa e l’ignoranza el’fallo rio

     Nostro che consecrar ti contendiamo

     Un cor sincero humiliato, et pio;

Anzi (miseri noi) sempre pecchiamo

     Contra te grandemente alto monarca,

     E’n vanità quel che ne dai spendiamo.

Pria, Signor mio, che la tremenda Parca

     Rompa de gli anni mei lo stame frale

     Perdonami l’offesa che mi carca.

Et la misericordia tua sia tale

     Verso di me vil peccatore indegno

     Ch’io uiua teco in ciel sempre immortale.

Fammi, Signor, de la tua gratia degno

     Non mi punir secondo i falli miei

     C’hanno di remission passato il segno.

Pater peccaui, miserere mei,

     Infiamma il cor, lo spirto, et l’alma mia

     Et piacciati ch’io uenga, oue tu sei.

Tu che sei vita, ueritate, et via

     Fammi conoscer che quanto nel mondo

     Di bene haurò, per tua bontà sol fia.

Se felice farò, ricco, et giocondo

     Di stato, et di tesor, fa ch’in feruitio

     Tuo possa usarlo con timor profondo.

Et se stratio n’haurò, doglia, et suplitio

     Fammi con Giobbe patiente, et forte,

     Fammi sempre constante al tuo seruitio

Quel ch’a te piace, o, Re de l’alta Corte,

     A me gradisce, a me diletta ancora

     O sia benigna, o sia contraria forte,

Solo è l’intento mio seruir ogn’hora

     L’immensa maestà tua, Padre santo,

     Chi serue a te tutta la vita honora,

Et a la fin uola al Ciel con festa et canto.

[traducerea lui Al. Ciorănescu]

Stăpîne Domn pe-adînc şi pe văzduhuri,

     Tu, ce-ai făcut pămînt şi cer şi mare,

     Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din fecioară întrupare

     Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

     Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsîndu-ţi sîngele cucernic

     Ai sfărîmat a iadului tărie

     Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie

     Şi blînd te-arăţi şi milostiv cu mine,

     Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine

     La tine arzătoare şi plecată,

     Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.

Cum voi plăti, stăpînul meu, vreodată

     Atîtea bunuri mie hărăzite,

     Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfîrşite,

     Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

     M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare,

     Pe perle, nici pe pietre nestemate,

     Căci tot ce e, e-al tău, Stăpîne mare.

De tine-au fost făcute-n lume toate,

     Şi omul mîrşav nici c-un pai subţire

     Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire

     Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,

     Şi cerul, şi tărîmul de sub fire.

Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură,

     Alt dar decît o inimă curată

     Şi închinată ţie cu căldură,

Şi toţi să te mărturisească, Tată,

     Drept Domn al Israelului, cel care

     L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare.

     Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte

     Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,

     Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

     Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate

     Arăţi spre noi, căci cu nesocotire

     O preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a ta milostivire

     Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală

     Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală

     Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare

     O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare

     În faţa ta, puternice-mpărate,

     Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pîn’ce Ursitele ne-nduplecate

     Vor rupe-al anilor mei fir subţire,

     Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire

     Spre mine, sluga ta cea vinovată,

     Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,

     Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,

     Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,

     Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,

     Şi fă să vin alăturea de tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,

     Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

     Mi-l va trimite sfînta ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie

     De stare şi avere, dă-mi putere

     Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.

Iar caznă cînd avea-voi şi durere,

     Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare

     Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,

     Nespus de mult mă bucură şi-mi place,

     De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.

Mi-e gîndul doar la slujba ce voi face

     Măriei Tale tot mereu, căci ţie

     Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.

ALEXANDRU CIORĂNESCU:

ULTIMUL MARE “ROMÂN UNIVERSAL”

            Pe 19 noiembrie 1999, puţin după împlinirea vîrstei de 88 de ani, se stingea din viaţă marele teoretician, critic şi istoric literar român din Exil Alexandru Ciorănescu, profesor la Universitatea La Laguna şi unul dintre cei mai mari comparatişti europeni din epoca postbelică. Stabilit la Tenerife, în Insulele Canare (după ce petrecuse mai mulţi ani la Paris, întîi ca oficial al Statului Român, apoi – din 1946 – ca refugiat politic), Al. Ciorănescu a lăsat în urma sa o operă imensă, deopotrivă de erudiţie şi de creaţie, fiind un adevărat fac-totum în domeniul larg al ştiinţelor umaniste.

Din vasta sa bibliografie personală se cuvin menţionate aici măcar cîteva titluri (le înşir în ordinea cronologică): monografia Alexandru Depărăţeanu din 1936 (constituind debutul său editorial în domeniul literaturii); L’Arioste en France, I-II (teza sa de doctorat, apărută întîi la Paris, în 1939, apoi reeditată la Torino, în 1963); Teatrul românesc în versuri şi isvoarele lui (Bucureşti, 1943); El barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna, 1957; trad. rom. Gabriela Tureacu: Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-Napoca, 1980), probabil lucrarea sa cea mai faimoasă pe plan mondial, echivalînd cu o adevărată revoluţionare a studiilor despre curentul baroc – atît ca mod de a vedea lumea, cît şi ca stil artistic şi literar; Diccionario etimológico rumano (La Laguna, 1958-1966; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin: Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2002) – pînă deunăzi singurul dicţionar etimologic serios al limbii române; Bibliographie de la littérature française du XVI-e siècle (Paris, 1959); Le couteau vert (roman, Paris, 1963, sub pseudonimul Alexandre Treize; trad. rom. Ileana şi Mihai Cantuniari: Cuţitul verde, Bucureşti-Montréal, 1993); traducerea Divinei Comedii în franceză, cu introducere şi note (Lausanne, 1964, 2 vols.), considerată de unii cea mai bună versiune franceză a poemului dantesc (deşi nu este rimată); Principios de literatura comparada (La Laguna, 1964; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi: Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1997); Bibliographie de la littérature française XVII-e siècle (Paris, 1967); Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico (Madrid, 1967), figura lui Cristofor Columb [Cristóbal Colón] fascinîndu-l de-a lungul întregii vieţi, ca şi pe bunul său prieten Vintilă Horia; Bibliographie de la littérature française du XVIII-e siècle (Paris, 1969); L’avenir du passé. Utopie et littérature (Paris, 1972; trad. rom. Ileana Cantuniari: Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti, 1996); Bibliografía franco-española: 1600-1715 (Madrid, 1977); Le masque et le visage. Du baroque espagnol au classicisme française (Geneva, 1983); Amintiri fără memorie, I: 1911-1934 (Bucureşti, 1995); Care Daniel? (roman, Bucureşti, 1995). Un manuscris cu 12 povestiri scrise în franceză, Guignol triste, datat 1974, a fost tradus în româneşte şi editat de Simona Cioculescu: Paiaţă tristă, Bucureşti, 2002.

În 1991, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, s-a editat la Madrid un volum omagial, Alexandru Cioranescu. L’homme et l’œuvre, sub egida între timp dispărutei Fundación Cultural Rumana, mai ales prin osteneala regretatului Aureliu Răuţă. Reunind semnături ilustre, româneşti şi străine, volumul rămîne de o mare valoare documentară, inclusiv sub aspect bibliografic. Între timp a apărut însă excelenta teză de doctorat a cercetătoarei Lilica Voicu-Brey, A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (La Laguna, 2006), şi în româneşte, de aceeaşi autoare, volumul Alexandru Ciorănescu. Bibliografie: 1930-2010 (Tîrgovişte, 2009).

În ultimii ani ai vieţii, Al. Ciorănescu a făcut mai multe vizite în România (redescoperindu-şi cu emoţie locul natal – com. Moroeni, jud. Dîmboviţa), unde a publicat volume inedite de beletristică şi memorialistică şi a acordat numeroase interviuri (cf., între altele, Crisula Ştefănescu, Între admiraţie şi iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Bucureşti, 2000), inclusiv televizate. A participat cu destulă regularitate la manifestările culturale importante ale Exilului românesc (a fost, din 1987, membru de onoare al Academiei Româno-Americane din California şi, din 1988, membru fondator al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid) şi a scris în presa românească din străinătate (Limite, Ethos, Revista Scriitorilor Români, Apoziţia etc.), de pe poziţii moderate de dreapta (a fost un anticomunist convins, dar nu un împătimit al luptelor politice).

Prin Alexandru Ciorănescu s-a strămutat la cele veşnice, în pragul noului veac şi mileniu, ultimul mare “român universal” al strălucitei generaţii interbelice; cu el – chiar dacă mai puţin cunoscut pe acasă – se încheia un grandios capitol de cultură românească în exil (marcat de personalităţi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu, Bazil Munteanu, Ştefan Lupaşcu, Sergiu Celibidache etc.), faţă de care generaţiile noi ar trebui să resimtă o mare şi smerită responsabilitate, precum şi un imbold spre adevărata vrednicie creatoare – singura care ne poate legitima durabil pretenţiile de europenitate.

Răzvan CODRESCU

O carte recentă despre Al. Ciorănescu 

 UPDATE 28.01.2011

Îmi cer scuze că în varianta iniţială  a textului de mai sus am colportat informaţia greşită, perpetuată din însemnările memorialistice ale lui Alexandru Busuioceanu (şi preluată şi de Wikipedia,  ca şi de dl Florin Manolescu în Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, p.  170) că Al. Ciorănescu ar fi scris şi publicat în 1953, sub pseudonimul José Domingo, placheta de versuri Visión desperada (sic). Atenţionat de d-na Lilica Voicu-Brey (căreia îi mulţumesc şi pe această cale) că informaţia respectivă nu se verifică, am investigat şi iată ce am găsit în Diccionario bibliográfico de la poesía española de Ángel Pariente (103): "Domingo, José (Valencia, 1913 – Barcelona, 1975). Libros de poesía: Visión desesperada, Santa Cruz de Tenerife, Goya, 1953; Huellas del tiempo, Santa Cruz de Tenerife, Goya, 1955 (edición no venal de 50 ejemplares); Tierra nuestra, B., Col. El Bardo, 1966". Deci José Domingo nu este Al. Ciorănescu, Visión desperada  este desigur Visión desesperada, iar locul apariţiei respective nu este Madrid, ci Santa Cruz de Tenerife. Plachetele de versuri care-i aparţin sigur lui Al. Ciorănescu sînt Atlantic (Santa Cruz de Tenerife, 1950) şi Biografie pentru rîndunele (Santa Cruz de Tenerife, 1952), ambele semnate Mihai Tăcutu. Avînd în vedere că la editura-tipografie Goya, din Canare, Al. Ciorănescu a fost asociat, se poate spune că el a fost editorul lui José Domingo. O legătură există, prin urmare, şi poate că ea explică în parte confuzia lui Al. Busuioceanu.
 
O problemă este şi cu data morţii lui Al. Ciorănescu. În Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989 (Ed. Compania, Bucureşti, 2003, p. 168), ca şi pe Wikipedia, este indicată data de 25 noiembrie (pe care şi eu am colportat-o iniţial). În Dicţionarul general al literaturii române: C/D (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 263, sub egida Academiei Române), autorul articolului (Nicolae Florescu) indică data de 20 noiembrie. Iată însă că d-na Lilica Voicu-Brey, autoarea amplei monografii A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (Instituto de Estudios Canarios, La Laguna-Tenerife, 2006), îmi atrage atenţia prin e-mail: "Ciorănescu a murit pe 19 noiembrie 1999, într-o sală, stând cuminte pe scaun, aşteptând ca medicul să-l cheme în cabinet. Nu ştiu exact cauza morţii. Ştiu doar că avea un Alzheimer galopant. În ultimul an de viaţă uitase limba lui Dante şi pe cea a lui Montaigne, vorbea numai româneşte şi vorbea mai ales de Iorga". Am făcut în text cuvenita îndreptare.

BACONSKY ŞI BACONSCHI

SUMARUL BLOGULUI

Miercuri 13 octombrie 2010, la Ateneul Român, urmînd făgăduinţelor de la conferinţa din 13 mai (“Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei româneşti”), despre care am relatat şi pe acest blog, s-a săvîrşit botezul oficial şi festiv, sub formă de dineu, al Fundaţiei Creştin-Democrate (FCD), avînd ca siglă inimioara (probabil una – cea europeană? – dintre cele şapte inimi/vieţi din pieptul de aramă al românului născut poet)...

 

Mai mult decît un pariu pe democraţia creştină (încă insuficient conturată doctrinar şi funcţional în posibila ei ipostază ortodoxă şi dîmboviţeană), noua iniţiativă politică şi civică mi se pare un pariu – curajos şi onorabil – pe statura diplomatică, morală şi intelectuală a d-lui Teodor Baconsky (n. 1963), actualul şef al diplomaţiei româneşti, dar şi pe imaginea şi disponibilităţile publice ale grupului elitist de tineri membri-fondatori, şcoliţi mai toţi în marile universităţi europene şi deja referenţiali în domeniile lor de competenţă.

La eveniment au fost prezenţi (evit să spun: au participat), pe bază de invitaţie, circa 300 sute de oameni politici (pedelişti, ţărănişti, liberali de diferite nuanţe), oameni de afaceri, intelectuali de seamă, jurnalişti, ba chiar şi reprezentanţi de rang înalt ai cultelor religioase, cu strania excepţie a celui majoritar, ortodox (am avut nunţiu papal, “frate greco-catolic”, muftiu, popă armenesc, dar nici un ierarh sau delegat oficial al B.O.R., deşi d-l Baconsky este la origine teolog şi fost partener de “reflecţie pentru înnoirea Bisericii” cu actualul Patriarh). Corpul diplomatic nu s-a înghesuit nici el (l-am văzut pe ambasadorul Rusiei, dar nu şi pe cel al Statelor Unite – poate stingherit sau iritat de primatul creştinismului asupra democraţiei în titulatura noii Fundaţii…).

S-ar putea să fie doar o percepţie personală de mahalagiu reacţionar, dar, adunată la un loc, “elita” României arată prost (cum n-ar fi arătat, probabil, după 20 de ani, dacă România ar fi redevenit monarhie în 1990): lălîie, gălăgioasă, nesimţită fără eleganţă. S-au pierdut uzanţele mondene şi protocolare ale României vechi şi n-au prea fost adoptate/updatate nici cele ale Europei noi. Impresia de tîrlă n-a putut fi îmblînzită nici de ambianţa locului, nici de măsurile organizatorice, nici de buna părere de sine a celor invitaţi. Personaje de o eleganţă desăvîrşită, ca d-l şi d-na Baconsky, d-l Horia-Roman Patapievici şi alţi cîţiva, păreau mai degrabă nişte călători intergalactici eşuaţi pe o planetă a maimuţelor. Nici 10 % din cei prezenţi nu s-au sinchisit să asculte discursul – altminteri scurt şi măsurat – al d-lui Baconsky, rostit, de la un cap la altul, pe fondul unui adevărat bruiaj (foială, vorbărie, rîsete – pline sau gîdilate), pe care reprezentantul Fundaţiei “Konrad Adenauer” încerca din răsputeri să se prefacă a nu-l observa…

Pilda rea pleacă, din păcate, chiar de la vîrful puterii: deşi ora anunţată a fost 19.30, d-na Elena Udrea (pur-purie) a sosit pe la ora 20.00, iar preşedintele Băsescu (aşteptat protocolar la intrare pînă pe la 20.15) n-a mai sosit deloc… Îl preţuiesc oare cu adevărat oamenii aceştia pe d-l Baconsky (care, în paranteză fie spus, mai degrabă îi complexează, chiar dacă tace sau moţăie)? Realizează oare ei cu adevărat posibilitatea şi necesitatea unei reîntemeieri doctrinare şi a unei efective “reconstrucţii a dreptei”? Sau cum le sună lor oare afirmaţia d-lui Baconsky că “România europeană merită o clasă politică europeană”? În orice caz, împrejurarea a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că “reconstrucţia dreptei” s-ar cădea să înceapă chiar cu reconstrucţia unei elite capabile să devină reper şi model – mental şi comportamental deopotrivă. Altminteri se pune carul înaintea boilor şi se perpetuează, în răspărul bunelor intenţii, lunga istorie românească a aflărilor în treabă.

Ţăruşii au fost înfipţi în pămînt, o mînă de oameni vrednici există (“nouă meşteri mari,/ calfe şi zidari,/ şi Manole zece,/ care mi-i întrece”) şi totul rămîne de făcut (“după roadele lor îi veţi cunoaşte”). Dar dacă, după vechiul nostru blestem, se va ajunge cumva să se prăbuşească noaptea ceea ce se construieşte ziua, atunci va trebui serios văzut ce sau pe cine îngropăm în zid (şi de data aceasta nu de “soţioare” este vorba). Căci noi, mai nou, pe toate le mai aburim, dar cu jertfa stăm prost (ca să nu zic: prost de tot). Or, chiar creştineşte vorbind, fără jertfă – cine citeşte, să înţeleagă! – nimic nu se împlineşte şi nu durează.

Eu unul, în loc de alte consideraţii, mărturisesc încă o dată – chiar dacă nu contez – că, deşi n-am descoperit încă punctul ideal de fuziune între creştinism şi democraţie, îl simpatizez şi-l susţin necondiţionat pe d-l Teodor Baconsky, cu ideea fixă minimală că e mai urgent decît oricînd să se facă măcar ceea ce se poate din ceea ce ar trebui.

  Răzvan CODRESCU

P. S. Poate se va găsi cineva, mai cu trecere decît mine, care să-l roage pe d-l Adrian Papahagi (responsabil – poate numai în parte şi poate numai conjunctural – cu organizarea) ca altădată să nu mai ascundă în spaţii moarte, de ochii preşedintelui (care iată că uneori nu se văd şi aproape că se uită), scrumierele de serviciu de la intrare, obligîndu-i pe numeroşii fumători la “ţigănia” de a arunca chiştoacele pe treptele Ateneului. Pînă şi un rău ca fumatul poate fi menţinut, totuşi, într-o marjă de civilizaţie. Ca să nu mai vorbim că raportîndu-ne la d-l Băsescu ca la Ceauşescu odinioară (care nu “suporta” anumite lucruri, sau se presupunea preventiv că nu le-ar fi “suportat”) riscăm să-i consolidăm imaginea denigratoare – şi îmi place să cred că nemeritată – de zbir capricios. Altminteri, dincolo de acest detaliu futil, ţin să îmi mărturisesc marea admiraţie pentru cît de bine se pricepe d-l Papahagi să fie “mînă dreaptă”, dînd o pildă de nobleţe jertfelnică pe care s-ar cuveni să n-o ignore mulţi dintre rafinaţii noştri intelectuali. 

UPDATE: 20.10.2010 (prezentare de pe site-ul FDC)

Cum poate arăta o cultură politică de inspiraţie creştin-democrată? Ca diplomat, intelectual public şi om politic, Teodor Baconschi răspunde acestei întrebări. El recuperează valorile care au construit Europa unită şi care au dat României moderne repere istorice de stabilitate: principiul demnităţii şi al libertăţii persoanei, binele comun, tradiţia creştină, responsabilitatea civică, promovarea meritocraţiei în mediul politic, academic şi corporatist, respectarea patrimoniului cultural naţional, respectul pentru mediu sau toleranţa faţă de pluralitatea credinţelor. Creştinism şi democraţie este deopotrivă un manifest către clasa de mijloc şi o pledoarie pentru recuperarea bunului simţ în spaţiul public. Volumul reuneşte texte inedite sau publicate în presa ultimilor doi ani. El a apărut la Editura Curtea Veche din Bucureşti, inaugurînd seria „Democraţia creştină" coordonată de d-nii Mihail Neamţu şi Adrian Papahagi.

ELENA DULGHERU DESPRE “CRUCILE PUSTIEI”

SUMARUL BLOGULUI

Întrucît ciclul Poemelor neptice (24) s-a împlinit, în primăvara acestui an, chiar pe acest blog (unde încă mai pot fi citite unele dintre ele), găsesc de cuviinţă să postez aici, preluată de pe blogul autoarei (dar cu ortografia mea curentă), şi această primă recenzie a lor, semnată de d-na Elena Dulgheru (căreia îi mulţumesc pentru interesul generos pe care l-a manifestat faţă de poemele mele încă din faza de “gestaţie”) şi urmînd să apară în numărul pe noiembrie al revistei Tabor. Destinat iniţial unei alte publicaţii, textul are povestea lui (parte tristă, parte amuzantă – O, ţară tristă, plină de humor!), pe care poate că am s-o divulg cîndva (în memoriile mele?), cu îngăduinţa autoarei… (R. C.)

MISTERIILE MEDIEVALE

ALE POEMELOR NEPTICE

Poezia lui Răzvan Codrescu este nedrept de puţin cunoscută. Ignorată, din motive ideologice (inclusiv de “ideologie literară”), de mediile livreşti “seculare”, ea este trecută cu vederea, din păcate, şi de enclava “dizidentă” a “cititorilor creştini”, căreia îi este – mai ales începînd cu cel de-al doilea volum, Rug aprins. Sonete şi false sonete (Ed. Christiana, Bucureşti, 2008) – explicit adresată. Şi asta, pe fundalul unei penurii aproape absolute de lirică religioasă contemporană de calitate în tirajele editoriale.

Specificul “tradiţionalist” declarat al jurnalistului, eseistului şi gînditorului creştin şi politic Răzvan Codrescu se regăseşte şi în opera sa poetică, încă de la primul volum (Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, 2002), în cele două aspecte cardinale ale sale: recursul la arhaicitate şi problematica religioasă. Abordate atît în spirit, cît şi în literă (dar evidente mai ales în literă), cele două coordonate se definesc, deja, ca o constantă a liricii lui Răzvan Codrescu, de a cărei maturitate, vigoare şi personalitate bine definită se poate vorbi încă de la volumul de debut.

Şi probabil că tocmai apartenenţa la “tradiţionalism”, etichetă stigmatizată şi dezavuată y compris de grupurile literare oficiale (prin definiţie, “progresiste”) este cea care l-a privat deocamdată pe poet de o analiză riguroasă a operei sale, care merită toată atenţia.

Dacă o parte a poeziei creştine “tradiţionaliste”, chiar de dată recentă, tipărită în broşurele “de folos pentru suflet”, se defineşte prin forme obosite, mesaje didacticist-redundante şi expunerea declamativă a unui vocabular catehetic-ortodoxist, lirica lui Răzvan Codrescu se distanţează în mod fericit de aceasta, retezîndu-i doar “-ismul”, fără a o nega radical. Păstrează, adică, şi exersează duhul, miresmele şi reflexele Tradiţiei, cu plăcerea mereu trează a inventării de forme şi situaţii noi peste rosturi veşnic-aceleaşi.

Redutabil plastician al cuvîntului şi un erudit al formelor vechi de expresie ale limbii, pe care se pricepe ca nimeni altul a le supune penei sale artistice, Răzvan Codrescu şi-a desăvîrşit virtuozitatea stihuitoare în traducerile din lirica renascentistă (Sfîntul Ioan al Crucii şi mai ales Dante – probe de foc pentru orice poet traducător), apreciate de specialişti ca repere ale fondului clasicist al literaturii noastre şi, în acelaşi timp, nesperate prilejuri de intimă cunoaştere şi empatizare cu “omul medieval”, imposibil de obţinut pe cale strict academică.

Şi această aventură solitară a traducătorului printre secole, culturi şi modusuri ale evlaviei, rămasă îndeobşte neîmpărtăşită cititorilor, a rodit inspirat în recentul volum Crucile pustiei. Poeme neptice (Ed. Christiana, 2010).

Deşi deosebit de stabil, încît e cazul să vorbim mai degrabă de o gravitare pe aceeaşi orbită stilistică decît de un periplu stilistic mai mult sau mai puţin alambicat, ca la majoritatea poeţilor, traseul liric al lui Răzvan Codrescu e definit de o aproape insesizabilă deplasare dinspre modernism spre clasicism, în sensul estetic al termenilor. Şi anume, pe fundalul aceluiaşi spectru lingvistic, exersat cu aceleaşi reflexe lirice, şi sub auspiciile aceleiaşi perspective etico-religioase, centrul de greutate al poeziei se deplasează treptat, de la persoana I şi problematica vag biografistă a Eu-lui (din cîteva grupaje ale Răsăritelor iubiri), către problematici de mai largă generalitate, dezvoltate, înşelător, în aceeaşi cheie ludică a cuvîntului bine strunit, şi pînă la magistralele expuneri dramatizate din teatrul poetic medieval al Poemelor neptice. Această excludere treptată a ego-ului auctorial din straturile vizibile ale textului – specifică romanului clasic şi mai ales teatrului, însă străină poeziei moderne (prin excelenţă, confesive) – este una dintre notele definitorii ale poeziei codresciene.

Providenţial închinate “Răsăritului de jos/ întru bucuria/ şi spre asaltul/ Răsăritului de sus”, Poemele neptice trasează un arc ideatic între filo-bizantinismul (sau orientalismul) savant şi decadent al unor Ion Barbu şi Mateiu Caragiale şi perspectiva mult mai stenică, asumată şi verticalizantă a literaturii religioase a Evului Mediu asupra Veacului de Aur al civilizaţiei creştine: Bizanţul. “De-s mort sau viu, e totu-n ghicitură,/ dar vor crăpa oglinzile pe rînd / şi-o fi în mine-atîta nemăsură / că-n slava Ta mă voi topi arzând…”

Ciclul Poemelor neptice e un lanţ de misterii ascetice creştine, compuse cu tot arsenalul artistic al dramaturgiei şi liricii renascentiste, transpuse din pagina zgîrcită în detalii de Pateric, în concreteţea fabulei şi-n ritmul robust şi precis al versului. “Făţarnic el, uitîndu-se-n ţărînă,/ făţarnic eu, uitîndu-mă-n văzduh – / iar împrejur pustia-ntinsă pînă/ la crucea cărnii cînd se face duh”. Rugi, dialoguri, dispute dintre călugăr, diavol şi Dumnezeu, momente epice şi dramatice consumate în acelaşi triunghi de personaje construiesc, în cheie empatetică, o atmosferă de evlavie medievală, atipică poeziei moderne. “Pahomie poate şi Pahomie ştie –/ aşa zic toţi şi-s plini de pietate,/ şi li-i nădejdea, mulţămită ţie,/ ca fieru-ncins, cînd faurul îl bate”. Jocuri savante de cuvinte, ca şi patima, asumată cucernic ca vinovată, pentru savoarea materialităţii concrete, asezonate cu răsturnări de situaţii, demascări pe ultimă strofă şi finaluri neaşteptate, specifice dramaturgiei renascentiste şi baroce – sînt tributare unor Dante, Cervantes, Rabelais ori chiar dialogurilor shakespeariene (cine se mai încumetă azi să apeleze la asemenea referinţe?!), iar nu, ad litteram, poeziei lirice. “Smeririi tale cuvios mă plec,/ dar bine ştiu şi ce, şi cine eşti;/ iar cîte ştiu, pe toate le întrec/ chiar vorbele cu care te smereşti”.

De aceea, este o naivitate a le cataloga drept “tratate ascetice în versuri” şi a le aplica în consecinţă (aşa cum s-a făcut) arsenalul analitic al teologului ori al “judecăţii duhovniceşti”. Să nu uităm, “tratatele de dezlumire” codresciene, ne şoptise odinioară autorul, sînt “false” (la fel cum nu toţi psalmii arghezieni conduc spre evlavie)! Ceea ce nu înseamnă că sînt “mincinoase” ori “maligne”, ci că acceptă un multiplu strat de realităţi, modele şi referinţe (culturale, biografice, aparţinînd tradiţiei ascetice), între care poetul îşi exersează registrul creativ. Şi ceea ce nu înseamnă, de asemeni, că experienţa lirică a autorului nu este relaţionată cu cea duhovnicească, însă nu putem pune semnul echivalenţei între cele două: cititorul trebuie să-şi asume, cu luciditate, condiţia de lector ori spectator, iar nu pe aceea de… confesor al poetului!

Nu trebuie să trecem cu vederea filiaţiile directe, la nivelul limbii şi apoi al sensibilităţii religioase, cu lirica unor Arghezi şi mai ales Valeriu Anania. “La avva Nil stau diavolii ciopor,/ din fund de rîpă pînă-n vîrf de grui,/ şi ar crăpa în patru spiţa lor/ de-ar fi-n pustie toţi asemeni lui// […] Vor să-l muncească şi-s munciţi de el,/ şi fierbe ciuda-n ei cu boloboace,/ dar nu le scade-afurisitul zel/ şi nu i-ar da în ruptul cozii pace!”. Discreta cheie ludică şi predilecţia pentru şlefuirea formei pînă la fluenţele lingvistic-epicureene ale lui Coşbuc (la care autorul se raportează ca traducător), lăsînd astfel oarecum în urmă elevaţia şi căutarea spirituală (aşa cum sînt statuate de poezia religioasă a secolului XX), îi sînt tributare mai ales acestuia din urmă.

Generoasă în formă şi neaşteptată în mesaj, “anti-modernă”, deci cu atît mai necesară, poezia lui Răzvan Codrescu încă îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii. Locul ei în lirica contemporană românească, chiar dacă nu e încă identificat, nu poate fi unul minor.

Elena DULGHERU

Al treisprezecelea poem neptic

AVVA ŞI ÎNGERII

Acelui avvă Getikós i-au spus,

căci se trăgea din Pontul unde-odată

Andrei, întîi-chematul lui Iisus,

a răsădit credinţa-adevărată.

Şi povestesc de dînsul cei bătrîni

că mulţi veneau să-l caute-n pustie,

dar l-aşteptau şi şase săptămîni

să ias-un ceas afară din chilie.

Cît n-aţipea, el se ruga întruna

şi gropi făcuse cu genunchii-n stei,

iar îngeri de-au venit să-i dea cununa,

a aruncat cu cîrja după ei.

“Să-mi daţi cununa Domnul v-a trimis

cînd copt voi fi de marele soroc,

dar voi trăind pe veci în paradis,

de-al vremii mers habar n-aveţi deloc!

Mai trebui timp şi zdroabă, căci păcatul

atîrnă greu cît anii mei pierduţi

şi nu voiesc să creadă Nefîrtatul

c-am tîlhărit cereştile virtuţi.

Tu, Doamne, ştii ce zic, deşi eşti gata

să pui înaltă mila Ta proptea

nevredniciei mele ce lăsat-a

mai mult pe Tine crucea ei cea grea.

Nu-s nesmerit, ci doar pornit pe mine

şi rîvnitor de dragul Tău să-mi fac

pînă la capăt lenea de ruşine,

spre-a nu părea de-atîta dar sărac.

Nu vreau vrăjmaşul mîndru să rămînă

că n-ai avut în mine cît ai pus,

ci crunt să ardă-n ciuda lui bătrînă,

pe jaru-ndreptăţirilor de sus!”.

Tîrziu, cînd fu măsura lui deplină,

sui şi avva Getikós la cer,

dar zic cei vechi că vreme nu puţină

s-a mai căit în hruba lui stingher.

Şi azi pe stîncă urma se mai vede

a cîrjei azvîrlite cu năduh...

Poveste-o fi, dar celui care-o crede –

ferice lui de-a fi sărac în duh!

UPDATE 01.03.2011 (ÎNCĂ O RECENZIE A ACELUIAŞI VOLUM):

Altfel despre bucuriile pustiei

Puţini sînt cei care deprind cu trezvie rugătoare rosturile povţelor, ale pildelor Patericului. De altfel, experienţa isihiei pare să impună un efort ascetic deosebit – în trup şi în gîndire. „Rostuirea” fiinţei capătă sens doar cît timp omul îşi aduce aminte de condiţia sa prea minunată, de realitatea că e chip a lui Dumnezeu; pe de altă parte, liberul arbitru îi conferă un statut unic, îi oferă parcă, în chip alegoric, fie şi în parte, răsplata ce-l va aştepta în lumea de sus. Se ştie, măsurile omului nu fac nici două parale în faţa înţelegerii dumnezeieşti, drept pentru care mîndria omului trebuie să dispară şi să facă loc discernămîntului purtat de Duhul Sfînt.

Pe de o parte, pustia a rămas în istorie drept spaţiul, topos-ul unde s-au nevoit mulţime de înţelepţi. Mai important, dincolo de pustia fizică, putem treptat vorbi de o stare a sufletului care se acordă cu trăirea duhovnicească înaltă. O atare trăire transcende timpul şi ajunge în fapt să dialogheze cu voia lui Dumnezeu. Patericul adună micro-istoriile minunate de la începuturi ale sfinţilor părinţi. În manieră epică, ne este de fapt prezentată relaţia plină de iubire între avva şi ucenic, în cadrul căreia cel de-al doilea este în permanenţă supus la încercări de tot felul, iar paşii îi sînt îndreptaţi către drumul cel drept. Patericul rămîne în timp poate manualul cel mai interesant pentru mentalităţile europene (şi nu numai!), o Hristoitie ce oferă modele demne de urmat pe calea lungă şi grea a izbăvirii de păcate.

Plină de înţelesuri profunde mi se pare a fi noua carte semnată de Răzvan Codrescu, ce se raportează în manieră inedită la întreaga experienţă a pustiei. De data aceasta în manieră lirică, volumul Crucile pustiei, subintitulat „poeme neptice”, reuşeşte să reconfigureze spaţiul de nevoinţă al marilor părinţi, adunînd în cuprinsul său douăzeci şi patru de „cînturi”. Sînt remarcabile artificiile de compoziţie, cît şi cele stilistice pe care le găseşte autorul pentru a surprinde condiţia cu totul specială a părinţilor pustiei. În bună măsură, volumul de faţă se instituie el însuşi într-un manual cu finalitate duhovnicească. La nivelul metaforei, autorul are acces la „maşina timpului” şi ne oferă nemijlocit, din chiar mijlocul pustiei, pilde închise-n figuri de stil. Înspre finalul lecturii, cititorul poate da mărturie că a suit încă o treaptă pe scara ce înalţă. Sîntem atenţionaţi, situaţiile prezentate nu sînt preluate din Patericul egiptean şi nici din vreo altă carte asemănătoare: acestea vor fi doar elemente de referinţă pentru spaţiul livresc.

După cum aflăm din nota autorului, primul poem neptic – „Plîngerea lui Agapie Sketul” – a apărut pentru prima dată în revista Puncte cardinale, fiind inclus şi în primul său volum de poezii. Bucurându-se de un interes justificat (vizavi de această formulă cu totul inedită a poemului), autorul continuă să publice alte cîteva poezii pe blogul domniei sale, în final luînd hotărîrea de a le aduna în cuprinsul acestui volum de-sine-stătător.

Rămînînd în spaţiul răsăritean ortodox, istoriile ce-l au drept mediator pe Răzvan Codrescu sînt construite simplu, verosimil. Pildele pot fi istorisite, cititorul putînd imediat „lua cuvînt de învăţătură”. Ceea ce se pierde la o re-istorisire este bogăţia stilistică, ce trădează studiile de filologie ale autorului. Deşi poezia pare simplă, aceasta îi poate oferi surprize neplăcute unui cititor neatent. Cu toate că prezintă măsură aproape egală, rimă construită după rigorile (neo)clasice ori strofe cu acelşi număr de versuri, versurile te pot surprinde printr-o bogăţie de imagini situate în zona diafanului, lăsând loc şi pentru inversiuni nu prea uzitate ori cuvinte mai rar accesibile publicului contemporan. Deşi ar fi subiectul unei analize mult mai elaborate, situată invariabil pe texte, mai semnalez şi un ceva ce se leagă de specificul limbii române, situînd în parte şi doar lingvistic pustia în spaţiul Levantului.

Gabriela Moldoveanu ne arată că „Plîngerea lui Agapie Sketul”, poemul iniţial, „este rodul experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înţelegere duhovnicească demnă de Părinţii trăitori realmente ai acestor experienţe, poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată monahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia – de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor”. De altfel, sînt multe teme abordate; după cum afirmam, Experienţa autorului în mediul literaturii se face cunoscută o dată cu fiecare poem. S-ar impune aşadar o lectură intertextuală, poemele lui Răzvan Codrescu făcînd referire la multe texte reprezentative pentru ortodoxie. Încă de la prima lectură, am găsit linii de legătură între „poemele neptice” şi Patericul egiptean, Hristoitia, Paza celor cinci simţuri – Nicodim Aghioritul, diferite cuvinte ascetice ori chiar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Tema centrală rămîne legată de isihie, de  întreaga experienţă isihastă. Despătimirea înseamnă nimic altceva decît înţelegerea celor sfinte, cultivate într-un simţ al frumosului de sorginte morală. Chipurile unor sfinţi (Agapie, Pahomie, Efrem etc.) apar tocmai pentru a se oferi drept model, cu dorinţa firească de a-i ajuta pe cei binecredincioși în efortul lor de a nu rata ţinta vieţii.

Gîndit sub forma unui volum unitar, Crucile pustiei rămîne o alternativă, o nouă explicaţie referitoare la sensul vieţii. Revolta, deznădejdea, ura aproapelui, sinuciderea, akedia sînt manifestări ale omului înrobit, ce nu şi-a cunoscut adevărata menire.

Pentru final: „Sfîrşeşte chiar cînd se cădea să-nceapă/ această viaţă răstignită-n trup:/ abia strunită carnea mea sireapă,/ din chinga ei stau gata să mă rup.// Aproape-un veac, necopt luptai cu mine,/ iar astăzi pîrga, ce-mi veni cu greu,/ nu-mi lasă timp să mai sporesc în bine/ spre izbăvirea sufletului meu.// În urmă, poate, fu o zdroabă mare,/ dar ce departe-s încă de-a-mplini/ măsura milei Tale răbdătoare / de-a crede-n noi, oricît Te-am răstigni!// Încât mă-ntreb: atîta nevoire/ ne-ar fi de vreun folos în sinea ei/ de n-ar fi pus nebuna Ta iubire,/ prin cruce, lumii, neclintit temei?// Pustia asta, Doamne, nu-i nimic,/ iar eu sînt nimeni, orişice aş face:/ doar pe spinarea Ta mă mai ridic,/ doar rostul Tău e bun şi nu mă tace” („Punct şi de la capăt”); „Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…/ Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!/ Nu, n-are răni, oricît de splendid e:/ de la-nceput, cu vorba doar ne duce! […] Pe stîrvul meu icoana slavei geme:/ mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,/ şi ne durem de-atît amar de vreme,/ mereu străini şi logodiţi mereu” („Plîngerea lui Agapie Sketul”).

Marius MANTA

(Posted on 4 January 2011 by mariusmanta)

Mai puteţi citi pe acest blog:  

Gabriela Moldoveanu, “Preoţia împărătească a poetului. O lectură în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri”.