SUMARUL BLOGULUI
Don
Quijote: o problemă de
etică
Reprezentări
în literatura Gulagului [1] românesc
Conform estimărilor din Raportul final realizat în 2006 de Comisia Prezidenţială pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România (coordonator: Vladimir Tismăneanu) [2], între 1945 şi 1989, ca urmare a
politicii regimului comunist din România, au fost deţinute în închisori şi
lagăre, deportate sau strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de
cercetători se situează între 500.000 şi 2.000.000 de victime. Dificultatea
estimării este determinată de ocultarea sistematică de către Securitate
(poliţia politică din România comunistă), Procuratură, Miliţie (poliţia
comunistă), Trupe de grăniceri şi de către alte organe a informaţiilor privind
destinul multora dintre aceste victime. Secvenţial, între 1948 şi 1964
(perioada „sovietizantă” a comunismului românesc) se înregistrează aproximativ
600.000 de deţinuţi politici (la care trebuie adăugaţi etnicii germani din România
deportaţi de sovietici, în număr aproximativ de 150.000, oamenii deportaţii în
Băragan, Dobrogea şi în alte zone din ţară în perioada 1949-1962, în număr
aproximativ de 200.000, şi „prizonierii” capturaţi la Iaşi de sovietici, în
număr de 100.000), iar între 1945-1948 (de la instalarea primului guvern
comunist pînă la abdicarea forţată a Regelui Mihai) şi 1965-1989 (perioada
aşa-zisului „dezgheţ” ideologic, urmată, din 1971, de cea a „naţional-comunismului” românesc) numărul
deţinuţilor politici este în jur de 81.000. Aşadar, între 1945 şi 1989,
1.131.000 de oameni au fost deţinuţi şi deportaţi, la care, adăugîndu-se
numărul oamenilor arestaţi sau reţinuţi pentru perioade mai scurte de timp
(780.000), se ajunge la cifra de 2.000.000 de oameni care au trecut prin
închisori, lagăre, alte locuri de detenţie, deportări etc. Altfel spus, în
timpul regimului comunist o optime din populaţia României a fost privată,
într-o formă sau alta, de libertate. În dialogurile purtate de jurnalistul
Vartan Arachelian cu Corneliu Coposu [3],
lider al Partidului Naţional Ţărănesc, deţinut timp de 17 ani în închisorile
politice din România, se precizează că numărul celor care au murit în timpul
detenţiei politice a fost de aproximativ 190.000. Sînt „simple cifre”, care pot
suna impersonal pentru cineva care nu a cunoscut experienţa comunistă, dar care
sînt mai mult decît edificatoare pentru natura unui astfel de regim totalitar, care
a marcat cea mai tragică perioadă din istoria României. Situaţia este evident
comparabilă cu cea a celorlalte ţări din Europa de Est care au trecut prin
aceeaşi experienţă după Al Doilea Război Mondial. Răspunsul cinic dat de I. V.
Stalin lui W. Churchill în timpul Conferinţei de la Yalta (1945) – „Moartea
unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este o statistică” –
spune totul despre esenţa criminală a unui astfel de sistem.
Este de la sine înţeles că destinul culturii, al
literaturii, al artelor, a tot ceea ce înseamnă activitate spirituală într-un
astfel de regim (mai ales în perioada 1948-1964) a fost tot unul dramatic. Valori
clasice interzise sau supuse unor distorsionări interpretative, biblioteci
incendiate, cărţi interzise sau confiscate, unele devenind „capete de acuzare”
în procesele politice, autori contemporani supuşi interdicţiei, autori încarceraţi, unii exterminaţi în
închisorile politice, alţii expulzaţi, sînt doar cîteva aspecte ale tabloului. Cel
puţin în anii ‘50, în aşa-zisa perioadă
a realismului socialist [o contradicţie în termeni – n. G. A.], singura formă
de artă permisă este cea care are exclusiv o funcţie propagandistică, de
difuzare în spaţiul public a ideologiei comuniste, şi, fireşte, o funcţie de
manipulare. Valoarea estetică este pusă între paranteze.
În contrasens cu o astfel de literatură, în spaţiul
închisorilor politice se „scrie” o literatură menită să restituie demnitatea şi
valorile fundamentale ale spiritului uman. Este evident că o astfel de
literatură este creată în regim de clandestinitate şi cu riscuri enorme.
Creionul şi hîrtia le erau interzise deţinuţilor politici, poeziile erau scrise
cu sîrmă pe bucăţi de săpun sau de scîndură ori pe talpa bocancului după ce în
prealabil aceasta era mînjită cu DDT. Difuzarea unor astfel de texte era una
orală: ele erau rostite în şoaptă şi reţinute de ceilalţi deţinuţi. Alteori ele
erau transmise în codul Morse, bătut în ţevile îngheţate ale caloriferelor.
Este firesc ca o astfel de poezie să răspundă unor necesităţi mnemotehnice,
specifice unei astfel de difuzări orale, ca atare ea se constituie de cele mai
multe ori după o retorică clasică, tradiţională (ritm, rimă, măsură etc.),
oferind coduri stilistice recognoscibile. E mult mai dificil să reţii cu
rapiditate o poezie scrisă în vers liber... sau o poezie ermetică... Este o
literatură care nu are neapărat pretenţia literarităţii, funcţia ei fiind în
primul rînd una de menţinere a rezistenţei psihice şi morale (atît pentru
deţinutul care scrie, cît şi pentru deţinutul care audiază), este un antidot
împotriva entropiei şi nebuniei. „Cine
ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sînt orele
care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore”, afirmă N.Steinhardt în Jurnalul fericirii [4],una dintre
capodoperele literaturii despre Gulag.
Pare un paradox că într-un astfel de univers atroce,
coşmaresc, al confruntării cu cea mai dură realitate (şcoala închisorii e o
şcoală de realism, afirma acelaşi Steinhardt), al confruntării cu Extrema (ca
să folosim termenul lui Tzvetan Todorov), s-au creat şi texte în care se
postulează modelul Don Quijote, cel care, măcar în aparenţă, practică iluzia şi
autoiluzia, „nebunia” şi Utopia şi, în
ultimă instanţă, izolarea şi solitudinea. Nu un model al pragmatismului (cum ar fi
presupus o astfel de existenţă), ci al idealismului. Este un paradox aparent,
pentru că asumarea modelului Don Quijote este în primul rînd o atitudine etică.
Este în această identificare un trimuf al quijotismului
asupra cervantismului (ca să folosim
termenii lui Miguel de Unamuno), asta dacă vom credita în absolut intenţia
mărturisită a lui Cervantes „de a dărîma cu toată priceperea această uriaşă
clădire înălţată de mulţimea cărţilor asupra cavalerismului”. Ca şi Unamuno,
aceşti autori îşi propun implicit să răscumpere mormîntul lui Don Quijote „de
la bacalaureaţii, popii, bărbierii, ducii şi canonicii care au pus stăpînire pe
el”, să răscumpere „mormîntul Cavalerului Nebuniei din mîna hidalgilor
Raţiunii” [5].Pentru nici unul dintre aceşti autori Don
Quijote nu este expresia nebuniei (ci doar, eventual, a „nebuniei mîntuitoare”), ci a firescului, a
normalităţii care devine excepţie într-o lume anormală şi – nu în ultimul rînd –
o formă de imitatio Christi (în sens
unamunian). Şi tot ca pentru Unamuno, cel din Despre sentimentul tragic al vieţii, pentru aceşti autori încarceraţi quijotismul înseamnă „o întreagă metodă,
o întreagă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă
etică şi mai ales o întreagă religie, cu alte cuvinte o întreagă economie a
eternului şi divininului, o întreagă speranţă în absurdul raţional” [6]. Ei contestă „normalitatea”
adaptării la anormalitate şi prin aceasta identificarea cu modelul Don Quijote
devine o formă de subversiune etică şi politică. Creaţiile lor devin implicit interpretări ale operei cervantine, sînt
veritabile demersuri de hermeneutică poetică.
Corpusul de texte pe care îl avem în vedere este
selectat din antologia Poezii din
închisoare, alcătuită de Zahu Pană şi publicată în 1982 la Editura „Cuvântul
Românesc” din Hamilton (o editură a exilului românesc din Canada), din volumul Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric.
Memorii şi versuri din închisoare de Demostene Andronescu (Editura
Christiana, 2009), din volumul Întoarcerea
lui Don Quijote de Lucian Valea (Cartea Românească, 1972), din volumul Cărţile Spiritului şi alte poezii de
Constantin Oprişan, publicat în colecţia „Poezia închisorilor comuniste” a Editurii
Christiana în 2009 şi – last but not
least – din Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, publicat în două variante în
cadrul Integralei N. Steinhardt de la
Editura Polirom (2008 şi 2012).
Nu este nici o surpriză că Radu Gyr, unul dintre cei
mai cunoscuţi poeţi ai închisorilor comuniste (a executat peste 20 de ani de
detenţie, atît în timpul lui Carol II, din cauza apartenenţei la Mişcarea
Legionară, cît şi în perioada guvernării
mareşalului Antonescu, dar mai ales în perioada dictaturii comuniste), a
explorat motivul Don Quijote. Poezia sa,
intitulată chiar „Don Quijote”, selectată în antologia lui Zahu Pană, se construieşte
chiar pe o relaţie de identificare cu eroul lui Cervantes. De altfel, poezia
este scrisă la persoana I şi este fireşte un intertext care pune în scenă cele
mai importante episoade ale carierei personajului cervantesc: pregătirea pentru
marea călătorie, raporturile cu Sancho Panza (ca şi la Giovanni Papini, cei doi
nu apar ca un cuplu antagonic, ci
indisociabil [7]), însingurarea,
dispreţul mulţimilor, căutarea Dulcineei,
bătăliile cu morile de vînt şi celelalte bătălii, identificarea
sacrificială cu idealul („şi-o face idealul, din mine, carne vie”), întoarcerea
şi moartea eroului, plîns de preot şi de
Sancho („Cum a putut să-ncapă un vis atît de mare/ în trupul ăsta firav şi slab
de Don Quijot?”) şi avînd iluzia biruinţei universale şi a veghei Dulcineei.
Discursul poetic este unul proiectiv (verbele sînt la viitor), iar sugestia
este repetabilitatea modelului.
Ion Omescu (poet, eseist, dramaturg, autor – printre
altele – al volumului de eseuri Hamlet şi ispita posibilului, a executat
11 ani de detenţie politică, iar în 1972 s-a exilat în Franţa) este prezent în
aceeaşi antologie cu mai multe texte poetice, printre care „Don Quijote către
Sancho”, în care întoarcerea eroului este proiectată apoteotic, într-o
grandioasă viziune cosmică: „Pe cer sînt
încă urme de potcoavă/ pe spate, umbre vinete de cer”. Decizia de a renunţa
la aventuri, de a incendia manuscrisele, de a reveni la existenţa comodă a lui Alonso
Quijano (o identitate totuşi diferită de Quejana, Quesada, Quijana etc.) este
una dramatică: „nespus de veseli c-am scăpat de vise/ şi-atît de trişti că n-am
visat destul”. Reluarea căutărilor nu este însă exclusă (aşadar, „ispita
posibilului” îl vizează nu doar pe Hamlet, ci şi pe Don Quijote), dacă nu în
planul realităţii, măcar prin filtrul operei cervantine.
Tot un discurs al lui Don Quijote către Sancho Panza
este pus în scenă de Arcturus (este un pseudonim, iar identitatea reală a
autorului nu este deconspirată de Zahu Pană în antologia din 1982, pentru a-l
proteja pe acesta, rămas captiv într-o Românie pe atunci ea însăşi prizoniera
unui regim dictatorial) în poemul „Don Quijote”. Ipoteza poetică a textului
este tot cea a revenirii resemnate a eroului la „luciditatea” comodă şi
uniformă. Dacă Idealul nu este încorporat în Real (într-un real degradat,
evident), aceasta nu înseamnă că el nu este posibil: „Eu ştiu că Dulcineea nu
există,/ dar totuşi cred c-ar fi putut să fie”.
Un Don Quijote ca simbol al unei etici active, menit
să ne elibereze din marasmul conformismului şi al cuminţeniei „înţelepte”, este
invocat de Demostene Andronescu (poet, istoric, a executat 12 ani de detenţie
politică) în poemul „Unde-s nebunii?” din volumul Peisaj lăuntric. Din nou comparaţia cu Unamuno se impune, dacă avem
în vedere că Viaţa lui Don Quijote şi
Sancho apare în 1905, la 300 de ani de la publicarea primei ediţii a lui Don Quijote, într-un moment cînd Spania
însăşi traversa o perioadă de marasm şi cînd figura eroului lui Cervantes
„renaşte ca un simbol al vieţii spaniole, cel mai semnificativ dintre miturile
istorice pe care le pune în circulaţie generaţia de la 1898” [8]. La Demostene Andronescu, însă, Don Quijote şi
Sancho Panza constituie un cuplu antagonic, acesta din urmă fiind un simbol al
conformismului, al comodităţii fără risc, al adaptabilităţii la acalmie id est anormalitate. Este vorba de
anormalitatatea unui sistem totalitar, of
course: „O! Doamne, Doamne, unde-s
Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mînuiască
lanza,/ ci scutieri cuminţi se vor cu
toţii”. Acelaşi Demostene Andronescu este şi autorul unui „Epitaf pe mormîntul
lui Don Quijote” construit pe aceeaşi antiteză dintre „nebunia” izbăvitoare,
salvatoare, eliberatoare şi „înţelepciunea” călduţă şi oportunistă.
În timp ce spărgea şi căra bolovani pe şantierul- penitenciar de la Oneşti –
Baraj Bicaz, Lucian Valea a „scris”, evident
în minte, poemul „Ultimul cuvînt al lui Sancho Panza către Don Quijote”,
publicat în 1972 în volumul Întoarcerea
lui Don Quijote, din care au fost suprimate două strofe (se pare că de la
ieşirea din închisoare pînă la publicarea în volum autorul le pierduse din
memorie). Ele aveau să fie reconstituite de mai tînărul scriitor Radu Ciobanu,
căruia Lucian Valea îi recita adeseori acest poem, după ieşirea din închisoare,
în timpul deambulărilor lor nocturne pe străzile Timişoarei, şi publicate după
1992 în revista Literatorul. O
tentativă de contemporaneizare a lui Don Quijote este ideea poetică a textului,
dar a unui Don Quijote de la sfîrşitul
aventurii, a unui Don Quijote resemnat şi
„vulnerabilizat” de visul său („Un vis poate răni mai greu ca lancea/ Cînd
porţi război cu morile de vînt”), lucid şi conştient – cel puţin pentru moment –
că biruinţa nu ne aşteaptă neapărat la sfîrşitul luptei, că esenţială este
credinţa la pornirea în marea Aventură. Aşadar, un Don Quijote eroic şi
grandios, „contemporanul nostru” (al celor aflaţi captivi într-o lume totalitară),
nu este posibil sau, în orice caz, nu ar putea fi înţeles, ceea ce nu exclude
posibilitatea ca semnificaţiie destinului său să fie descifrate cîndva:
„Poate-or pricepe oamenii-ntr-o zi/ Cît de puţin din marea mea strădanie,/ Că-n
viaţa fiecăruia-i o Spanie/ Şi-o luptă pentru a o cuceri.// Cu bine, Sancho! Poate-n
alt eon,/ Cu veacuri făr-atîtea stele sumbre,/ Ne-om răzbuna pe timpul
monoton/ Şi vom surîde lumii-n chip de umbre...”. Drept urmare, într-un alt
poem, din acelaşi volum, întoarcerea eroului cervantin apare ca ipoteză
poetică...
Dar poate cel mai interesant caz – şi de fapt atipic
– pentru ceea ce înseamnă poezie carcerală îl reprezintă textele lui Constantin
Oprişan (1921-1958), poet mort la închisoarea Jilava, după ce trecuse şi prin
infernul închisorii de la Piteşti, cunoscut drept cel mai dur experiment al
Gulagului din România şi unul dintre cele mai cumplite experimente ale Estului
comunist. Poeziile sale, reconstituite din memorie de colegii săi de celulă,
scriitorul Marcel Petrişor şi preotul Gheorghe Calciu, sînt extrem de
sofisticate în comparaţie cu majoritatea poeziilor create în închisoare, sînt
livreşti, conceptuale, pline de aluzii culturale, dezvoltînd viziuni ample,
fantaste, „baroce” (poate nu e întîmplător faptul că autorul audiase în 1940
cursurile lui Heidegger). Tocmai de aceea este surprinzător că astfel de poeme
au putut fi elaborate în închisoare şi că au putut fi reconstituite din memorie
de colegii de celulă. Printre altele, el este autorul unui amplu proiect poematic
(din păcate, nefinalizat), intitulat Cărţile
Spiritului sau Epopeea noologică, structurat în trei secvenţe,
semnificative prin chiar titlurile lor: Cartea
ontologică (Cînturile somatice),Cartea psihologică (Psychaion) şi Cartea noologică. Cîteva secvenţe din
cea de-a doua parte („Taverna literară”, „În faţa codrului de metal [Expierea
lui Don Quijote]” şi „Un ultim sfat”) explorează motivul Don Quijote. Dar ceea
ce este extrem de surprinzător e că în poemele sale nu este convocată doar
figura eroului cervantin, ci şi a exegeţilor lui Cervantes, precum Miguel de
Unamuno sau Giovanni Papini. Poetul imaginează un fel de selva oscura dantescă, adaptată însă „imperativelor” modernităţii,
în care îi întîlneşte şi dialoghează cu Unamuno, Descartes, Papini (care la rîndul
său îi invocă pe Swift, Goethe, Shakespeare, Homer, Siegfried, Thales, Protagoras, Crates şi, nu în ultimul rînd,
pe Iisus Hristos) şi evident cu Don Quijote şi Sancho, dar şi cu gnomi, Duhul
Rău, Spiritul Uman etc. (probabil că Faust-ul
lui Goethe a funcţionat ca model). De pildă, Unamuno, în tentativele sale de imitatio... Don Quijote, este privit
destul de ironic de poet, ca un estet al îndoielii, al şovăielilor, al
paradoxurilor şi contradicţiilor nesoluţionate. Avînturile sale spre ideal sînt
cenzurate de preaomeneştile limitări, el gustă „în spirit cerul cu talpa pe pămînt”,
este „tragic fără riscuri”, ofensează „platonic” Sybarisul burghez, nu
îmbrăţişează minciuna, dar nici nu ţine la adevăr, preamăreşte Ideea, dar tînjeşte
după concret, dispreţuieşte sofismul, dar nu ştie logică etc. Cu toate acestea,
i se acordă drept de preeminenţă ca ghid „pe căile bătute de tragici cavaleri”.
Nici Papini nu scapă spiritului caustic al poetului, el „cade”, în viziunea
acestuia, între Don Quijote şi Sancho, nu acceptă nici „promiscuitatea cu
Sancho”, dar nici pe Cavalerul Tristei Figuri nu-l suportă, avînd sentimentul
că este dispreţuit şi ignorat de acesta. În această selva oscura populată de figuri celebre ale umanităţii, ale cărei imagini
sînt susţinute de această interesantă „critică” poetică de gradul al doilea, cu
pronunţate infuzii de intertextualitate, se detaşează figurile grandioase ale lui Don
Quijote şi Sancho Panza, singurele călăuze care primesc cu adevărat validarea
etică şi filozofică din partea eroului
liric al poemului.
O conciliere a cervantismului cu quijotismul o
realizează N. Steinhardt (scriitor născut în 1912, într-o onorabilă familie
evreiască, înrudit pe linie maternă cu Sigmund Freud, implicat în perioada interbelică
în problemele civilizaţiei şi spiritualităţii iudaice, doctor în Drept
constituţional, adept al liberalismului conservator, condamnat, în 1960, la 12 ani de închisoare
în procesul Noica-Pillat, alături de alţi 22 de intelectuali de prestigiu, convertit
în închisoare la creştinism, eliberat în 1964 în urma decretului de amnistiere
a deţinuţilor politici, devenit în ultimii ani ai vieţii – a murit în 1989 –
călugăr la Mănăstirea Rohia din nordul României, autor a peste 20 de volume de
eseuri, de critică literară, de drept constituţional, de iudaism, de predici
creştine, de ideologie liberală, de convorbiri, memorii, corespondenţă etc, a
cărui operă se publică în cadrul Integralei
N. Steinhardt la Editura Polirom, integrală din care pînă în prezent au
apărut 17 volume) în Jurnalul fericirii şi
în alte texte ale sale. Capodopera sa, Jurnalul
fericirii, elaborată între 1969 şi 1971, care reconstituie din memorie
experienţa detenţiei politice, dar şi alte episoade ale vieţii autorului, a avut ea însăşi un destin dramatic: a fost
confiscată de Securitate în 1972, a fost apoi rescrisă, într-o variantă mai
amplă, din memorie, i-a fost restituită în 1975 şi din nou confiscată în 1984. Prima
ediţie a fost publicată postum, în 1991 pe baza altei dactilograme, păstrate în
regim de clandestinitate de prietenul său Virgil Ciomoş, şi reeditată în cel
puţin zece ediţii, în sute de mii de exemplare, fiind una dintre cele mai
citite cărţi de după 1990.
Reconcilierea de care vorbeam pleacă de la cazul existenţial al lui Cervantes însuşi.
Acesta, aflat captiv în Algeria, reuşeşte împreună cu cîţiva tovarăşi de
suferinţă să evadeze după mulţi ani. Se hotărăsc să se întîlnească la miezul
nopţii pe malul mării, unde-i aşteapă o corabie. La ora stabilită, toţi sînt
prezenţi, cu excepţia unuia. Orele trec, ceilalţi decid să plece, abandonîndu-l
pe cel absent. Cervantes insistă să-l aştepte, închipunindu-şi disperarea
acestuia cînd va sosi şi va zări corabia în larg. În sfîrşit, după îndelungi
aşteptări, acesta apare. Era Denunţătorul. Sînt prinşi cu toţii şi duşi înapoi
în sclavie. Cervantes va avea parte nu doar de alte torturi, ci şi de dispreţul
tovarăşilor săi. Ce dovedeşte aceasta? – se întreabă Steinhardt. Nimic altceva
în afară de faptul că nu întîmplător
Don Miguel de Cervantes Saavedra l-a putut crea pe Don Quijote – Nuestro Señor Don Quijote, el Cristo español,
cum îl numeşte Unamuno. Ideea apare atît în versiunile Jurnalului fericirii (în 2012 a apărut o variantă inedită, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia,
probabil o a treia variantă), cît şi în eseul „Jules Romains, Oameni de bunăvoire” din volumul Între viaţă şi cărţi din 1976 (reeditat
la Polirom în 2010) [9]. Într-un alt
articol, intitulat „Cervantes, Dickens, Alphonse Daudet, J. Galsworthy”, din
acelaşi volum, tributar aceleiaşi viziuni, Steinhardt analizează modul în care
în cîteva dintre textele acestor autori (inclusiv în Don Quijote) se produce o modificare substanţială a raporturilor
dintre autor şi personajele sale. Dacă la început personajul este privit de
departe „printr-un ochean reglat pe focarul dispreţului”, al ironiei, al
sarcasmului, al cruzimii şi maliţiozităţii, pe parcurs atitudinea se schimbă:
marionetele se eliberează treptat din colivia acestei viziuni şi în final
asistăm cu toţii la marea şi misterioasa lor transfigurare. În Don Quijote acest proces este vizibil în
trecerea de la partea întîi la partea a doua a romanului, pentru ca finalul să
devină înduioşător şi totodată apoteotic: toţi cei care îl dispreţuiseră pe
erou plîng (Steinhardt trimite şi la finalul transpunerii muzicale a romanului
de către compozitorul francez Jules Massenet) [10].
Cel puţin după botezul creştin care s-a produs la 15
martie 1960 în celula 18 a închisorii de la Jilava, Steinhardt pare foarte
preocupat de ceea ce s-ar putea numi „ontologia binelui”. În acest sens, în Jurnalul fericirii, pe urmele lui
Dostoievski, care vorbea de dificultatea de a realiza personaje pozitive
autentice din punct de vedere literar şi vorbea doar de două personaje care
constituie excepţia, Don Quijote şi domnul Pickwick, Steinhardt confirmă
exemplele date de marele romancier rus (de altfel pe Don Quijote îl consideă
printre eroii săi preferaţi alături de T. E. Lawrence, monseniorul Affre,
Ludendorff, comunardul Delescluze, Péguy, Ian Palach), adăugînd şi alte
exemple: prinţul Mîşkin, Hamlet şi Alceste, toate aceste excepţii contrazicînd
butada lui Gide conform căreia „literatura bună nu se face cu bune sentimente”.
Dar cel mai frecvent invocate şi interpretate secvenţe din Don Quijote în variantele Jurnalului
fericirii (şi în alte texte) sînt cele ale confuziei – de fapt, ale
ambiguităţii – cîrciumă(han)-castel, mîrlan-senior (şi, prin extensie, a
ambiguiăţii celulă de închisoare-castel
[11]). Cel puţin în ediţia din 2008
de la Polirom (care restituie prima variantă) această problemă apare la
paginile 177, 179, 198, 403, 411, 442, 524 şi 632. Nu Don Quijote este nebun luînd
cîrciuma drept castel, ci ceilalţi, ţăranii şi tîrgoveţii, care nu au acces la
lumea esenţială, pură, arhetipală, necoruptă, adevărată (nu reală), ci la o lume deviată, secundară, parazitară,
fantomatică, „sărită de la tipar”, stăpînită de Diavol...: „Dar nicăieri nu e
paradoxul evanghelic mai evident ca în Don
Quijote, nicăieri nu e pusă problema mai universal, nicăieri îndepărtările
şi apropierile de ideal, pendulările între ceea ce sîntem şi am dori să fim,
ceea ce am uitat că sîntem şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi sîntem
meniţi a fi, nu sînt contrastate mai sfîşietor, nicăieri jocul fără sfîrşit
castel-cîrciumă, mîrlan-senior, om-demon sau om-înger nu se desfăşoară într-un
ritm mai dătător de fiori” [12].
Desigur, lumea aceasta esenţială, necoruptă,
arhetipală poate fi oricînd restaurată, în viziunea lui Steinhardt, printr-un
act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, adică a lumii dominate de Diavol (în sensul afirmaţiei
Simonei Weil). În sprijinul optimismului
său vine o afirmaţie a poetului şi eseistului american Henry David Thoreau,
citată în Jurnalul fericirii: „Dacă
aţi făcut castele în aer, n-aţi lucrat în zadar, deoarece acolo s-ar şi cuveni
să fie toate. Acum, puneţi dedesubt şi fundaţiile” [13].
George ARDELEANU
(Comunicare susținută în cadrul
Simpozionului de Martirologie
de la Alba Iulia - 19.03.2017)
Conf. univ. dr. George Ardeleanu (Universitatea București)
[1] Precizăm că vom folosi sensul extins al
termenului de Gulag, acela de univers concentraţionar din fostele ţări comuniste.
[2] Humanitas,
Bucureşti, 2007.
[3] Corneliu
Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1992.
[4] Mănăstirea
Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 83 (prima ediţie a apărut în 1991).
[5] Vezi
Miguel de Unamuno, Viaţa lui Don Quijote
şi Sancho, în româneşte de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, prefaţă de
Andrei Ionescu, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 56.
[6] Vezi Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieţii la
oameni şi la popoare, traducere şi note de Constantin Moise, prefaţă de
Dana Diaconu, Institutul European, Iaşi, 1995, p. 233.
[7] „Adevărata contrafigură a lui Don Quijote,
anti-don Quijote prin excelenţă, nu este Sancho Panza, ci bacalaureatul Samsón
Carrasco, tipul vicleanului maliţios, al omului mediocru şi al intelectualului
semidoct, care ţine cu orice preţ să-l vindece pe cavaler şi să-l convertească
la mediocritatea «înţeleaptă» a unei vieţi liniştite şi «cuminţi»” (Giovanni
Papini, apud Ovidiu Drimba,
„Capodopera lui Cervantes”, postfaţă la Cervantes, Don Quijote de la Mancha, traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu,
cu un cuvînt înainte de Maria Teresa León, postfaţă de Ovidiu Drimba, Editura
pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, p. 1327).
[8] Andrei
Ionescu, „Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie”, prefaţă la Miguel de Unamuno, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, ed. cit.,
p. 29 (pentru detalii, vezi prefaţa integrală).
[9] Vezi N.
Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit.,
p. 250; N. Steinhardt, Jurnalul
fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2012,
pp. 41-42; N.Steinhardt, Între viaţă şi
cărţi, Mănăstirea Rohia – Polirom,
Iaşi, 2010, pp. 169-171.
[10] Vezi N.
Steinhardt, Între viaţă şi cărţi, ed.
cit., pp. 317-318.
[11] De
pildă, celula 34 a închisorii de la Jilava, care în realitate „e o hrubă, e un
canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un
crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 82)
este supusă – graţie unei intense efervescenţe spirituale şi morale a
deţinuţilor care o populează, dar şi perspectivei post factum a celui care consemnează o experienţă în cursul căreia
a trecut printr-o luminoasă metamorfoză identitară (convertirea la creştinism),
id est de percepţie a realităţii – unei spectaculoase viziuni
transfiguratoare. Ideea apare în ambele variante publicate ale Jurnalului... Vom cita din varianta
inedită: „Celula noastră tot canal de scurgere din Mizerabilii pare a
fi, tot cloacă şi esofag, apa tot viermănoasă rămîne, mîncarea tot pe sponci,
gardienii ne bruftuiesc şi ne brutalizează în continuare, frigul e
pătrunzător, dar cui îi pasă şi cine le vede? Camera 34 e sală de bal la Viena
sub Maria Tereza, e palat din O mie de nopţi şi o noapte, e peşteră a
lui Ali Baba, e castel fermecat, e Curtea ducatului de Burgundia,
e Curtea regelui René de la Arles, într‑însa străfulgerează tăişuri de săbii de
Toledo şi Damasc, foşnesc brocaturi purpurii, se ţes pînze din fir de aur, ard
la temperaturi de mii de grade numai sentimente cavalereşti, devotamentul e
lege, uitarea de sine e principiu şi fapt. […] Celula se
transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot,
castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II‑lea, în cîrciuma lui Don Quijote transfigurată şi ea în castel [subl. G.
A.], în salonul prinţului de Conti la ora cînd se serveşte le thé à
l’anglaise, în grădină a Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa şi la
Ecbatana, în serai la Bagdad şi la Samarcand; iar deţinuţii slabi şi galbeni,
murdari şi zdrenţuiţi în tot atîtea portrete de La Tour, Perronneau şi Van Loo,
care au pictat figurile cele mai inteligente, mai graţioase şi mai blînde ce
pot fi, culmi ale delicateţii unei civilizaţii mai mult decît rafinate. S‑ar
părea că e cu noi şi Barbey d’Aurevilly; căuta numele aristocratice desăvîrşit
de frumoase şi le găsea a fi Enguerrand de Coucy şi Hermangarde de Polastron” (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia,
ed. cit., pp. 26-28). Vezi şi Jurnalulfericirii,
ed. cit., pp. 82-89).
[12] N.
Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit.,
p. 403.
[13] Ibidem, p. 411.Vezi, de ex., şi p. 198
(„Din acest punct de vedere, cartea cea mai apropiată de Evanghelii e Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul
din La Mancha le spune celor din cîrciumă că sînt castelani fără s-o ştie şi le
cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sînt”) sau p. 525 („Nici Mîşkin, nici
Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sînt nebuni. Nebuni sîntem noi, care
ne credem în cîrciumă în loc de a vedea că sîntem în castel”).
