GEORGE ARDELEANU: DON QUIJOTE ȘI GULAGUL ROMÂNESC

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

 

Don Quijote: o problemă de etică

Reprezentări în literatura Gulagului [1] românesc 

  

Conform estimărilor din Raportul final realizat în 2006 de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (coordonator: Vladimir Tismăneanu) [2], între 1945 şi 1989, ca urmare a politicii regimului comunist din România, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate sau strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători se situează între 500.000 şi 2.000.000 de victime. Dificultatea estimării este determinată de ocultarea sistematică de către Securitate (poliţia politică din România comunistă), Procuratură, Miliţie (poliţia comunistă), Trupe de grăniceri şi de către alte organe a informaţiilor privind destinul multora dintre aceste victime. Secvenţial, între 1948 şi 1964 (perioada „sovietizantă” a comunismului românesc) se înregistrează aproximativ 600.000 de deţinuţi politici (la care trebuie adăugaţi etnicii germani din România deportaţi de sovietici, în număr aproximativ de 150.000, oamenii deportaţii în Băragan, Dobrogea şi în alte zone din ţară în perioada 1949-1962, în număr aproximativ de 200.000, şi „prizonierii” capturaţi la Iaşi de sovietici, în număr de 100.000), iar între 1945-1948 (de la instalarea primului guvern comunist pînă la abdicarea forţată a Regelui Mihai) şi 1965-1989 (perioada aşa-zisului „dezgheţ” ideologic, urmată, din 1971, de cea a „naţional-comunismului” românesc) numărul deţinuţilor politici este în jur de 81.000. Aşadar, între 1945 şi 1989, 1.131.000 de oameni au fost deţinuţi şi deportaţi, la care, adăugîndu-se numărul oamenilor arestaţi sau reţinuţi pentru perioade mai scurte de timp (780.000), se ajunge la cifra de 2.000.000 de oameni care au trecut prin închisori, lagăre, alte locuri de detenţie, deportări etc. Altfel spus, în timpul regimului comunist o optime din populaţia României a fost privată, într-o formă sau alta, de libertate. În dialogurile purtate de jurnalistul Vartan Arachelian cu Corneliu Coposu [3], lider al Partidului Naţional Ţărănesc, deţinut timp de 17 ani în închisorile politice din România, se precizează că numărul celor care au murit în timpul detenţiei politice a fost de aproximativ 190.000. Sînt „simple cifre”, care pot suna impersonal pentru cineva care nu a cunoscut experienţa comunistă, dar care sînt mai mult decît edificatoare pentru natura unui astfel de regim totalitar, care a marcat cea mai tragică perioadă din istoria României. Situaţia este evident comparabilă cu cea a celorlalte ţări din Europa de Est care au trecut prin aceeaşi experienţă după Al Doilea Război Mondial. Răspunsul cinic dat de I. V. Stalin lui W. Churchill în timpul Conferinţei de la Yalta (1945) – „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este o statistică” – spune totul despre esenţa criminală a unui astfel de sistem. 

Este de la sine înţeles că destinul culturii, al literaturii, al artelor, a tot ceea ce înseamnă activitate spirituală într-un astfel de regim (mai ales în perioada 1948-1964) a fost tot unul dramatic. Valori clasice interzise sau supuse unor distorsionări interpretative, biblioteci incendiate, cărţi interzise sau confiscate, unele devenind „capete de acuzare” în procesele politice, autori contemporani supuşi interdicţiei,  autori încarceraţi, unii exterminaţi în închisorile politice, alţii expulzaţi, sînt doar cîteva aspecte ale tabloului. Cel puţin  în anii ‘50, în aşa-zisa perioadă a realismului socialist [o contradicţie în termeni – n. G. A.], singura formă de artă permisă este cea care are exclusiv o funcţie propagandistică, de difuzare în spaţiul public a ideologiei comuniste, şi, fireşte, o funcţie de manipulare. Valoarea estetică este pusă între paranteze. 

În contrasens cu o astfel de literatură, în spaţiul închisorilor politice se „scrie” o literatură menită să restituie demnitatea şi valorile fundamentale ale spiritului uman. Este evident că o astfel de literatură este creată în regim de clandestinitate şi cu riscuri enorme. Creionul şi hîrtia le erau interzise deţinuţilor politici, poeziile erau scrise cu sîrmă pe bucăţi de săpun sau de scîndură ori pe talpa bocancului după ce în prealabil aceasta era mînjită cu DDT. Difuzarea unor astfel de texte era una orală: ele erau rostite în şoaptă şi reţinute de ceilalţi deţinuţi. Alteori ele erau transmise în codul Morse, bătut în ţevile îngheţate ale caloriferelor. Este firesc ca o astfel de poezie să răspundă unor necesităţi mnemotehnice, specifice unei astfel de difuzări orale, ca atare ea se constituie de cele mai multe ori după o retorică clasică, tradiţională (ritm, rimă, măsură etc.), oferind coduri stilistice recognoscibile. E mult mai dificil să reţii cu rapiditate o poezie scrisă în vers liber... sau o poezie ermetică... Este o literatură care nu are neapărat pretenţia literarităţii, funcţia ei fiind în primul rînd una de menţinere a  rezistenţei psihice şi morale (atît pentru deţinutul care scrie, cît şi pentru deţinutul care audiază), este un antidot împotriva entropiei şi  nebuniei. „Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sînt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore”, afirmă N.Steinhardt în Jurnalul fericirii [4], una dintre capodoperele literaturii despre Gulag. 

Pare un paradox că într-un astfel de univers atroce, coşmaresc, al confruntării cu cea mai dură realitate (şcoala închisorii e o şcoală de realism, afirma acelaşi Steinhardt), al confruntării cu Extrema (ca să folosim termenul lui Tzvetan Todorov), s-au creat şi texte în care se postulează modelul Don Quijote, cel care, măcar în aparenţă, practică iluzia şi autoiluzia, „nebunia” şi Utopia şi, în ultimă instanţă, izolarea şi solitudinea. Nu un model al pragmatismului (cum ar fi presupus o astfel de existenţă), ci al idealismului. Este un paradox aparent, pentru că asumarea modelului Don Quijote este în primul rînd o atitudine etică. Este în această identificare un trimuf al quijotismului asupra cervantismului (ca să folosim termenii lui Miguel de Unamuno), asta dacă vom credita în absolut intenţia mărturisită a lui Cervantes „de a dărîma cu toată priceperea această uriaşă clădire înălţată de mulţimea cărţilor asupra cavalerismului”. Ca şi Unamuno, aceşti autori îşi propun implicit să răscumpere mormîntul lui Don Quijote „de la bacalaureaţii, popii, bărbierii, ducii şi canonicii care au pus stăpînire pe el”, să răscumpere „mormîntul Cavalerului Nebuniei din mîna hidalgilor Raţiunii” [5]. Pentru nici unul dintre aceşti autori Don Quijote nu este expresia nebuniei (ci doar, eventual,  a „nebuniei mîntuitoare”), ci a firescului, a normalităţii care devine excepţie într-o lume anormală şi – nu în ultimul rînd – o formă de imitatio Christi (în sens unamunian). Şi tot ca pentru Unamuno, cel din Despre sentimentul tragic al vieţii,  pentru aceşti autori încarceraţi quijotismul înseamnă „o întreagă metodă, o întreagă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă etică şi mai ales o întreagă religie, cu alte cuvinte o întreagă economie a eternului şi divininului, o întreagă speranţă în absurdul raţional” [6]. Ei contestă „normalitatea” adaptării la anormalitate şi prin aceasta identificarea cu modelul Don Quijote devine o formă de subversiune etică şi politică. Creaţiile lor devin implicit interpretări ale operei cervantine, sînt veritabile demersuri de hermeneutică poetică. 

Corpusul de texte pe care îl avem în vedere este selectat din antologia Poezii din închisoare, alcătuită de Zahu Pană şi publicată în 1982 la Editura „Cuvântul Românesc” din Hamilton (o editură a exilului românesc din Canada), din volumul Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare de Demostene Andronescu (Editura Christiana, 2009), din volumul Întoarcerea lui Don Quijote de Lucian Valea (Cartea Românească, 1972), din volumul Cărţile Spiritului şi alte poezii de Constantin Oprişan, publicat în colecţia „Poezia închisorilor comuniste” a Editurii Christiana în 2009 şi – last but not least – din Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, publicat în două variante în cadrul Integralei N. Steinhardt de la Editura Polirom (2008 şi 2012). 

Nu este nici o surpriză că Radu Gyr, unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai închisorilor comuniste (a executat peste 20 de ani de detenţie, atît în timpul lui Carol II, din cauza apartenenţei la Mişcarea Legionară, cît şi în perioada guvernării mareşalului Antonescu, dar mai ales în perioada dictaturii comuniste), a explorat motivul Don Quijote. Poezia sa, intitulată chiar „Don Quijote”, selectată  în antologia lui Zahu Pană, se construieşte chiar pe o relaţie de identificare cu eroul lui Cervantes. De altfel, poezia este scrisă la persoana I şi este fireşte un intertext care pune în scenă cele mai importante episoade ale carierei personajului cervantesc: pregătirea pentru marea călătorie, raporturile cu Sancho Panza (ca şi la Giovanni Papini, cei doi nu apar  ca un cuplu antagonic, ci indisociabil [7]), însingurarea, dispreţul mulţimilor, căutarea Dulcineei,  bătăliile cu morile de vînt şi celelalte bătălii, identificarea sacrificială cu idealul („şi-o face idealul, din mine, carne vie”), întoarcerea şi moartea eroului, plîns de  preot şi de Sancho („Cum a putut să-ncapă un vis atît de mare/ în trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?”) şi avînd iluzia biruinţei universale şi a veghei Dulcineei. Discursul poetic este unul proiectiv (verbele sînt la viitor), iar sugestia este repetabilitatea modelului. 

Ion Omescu (poet, eseist, dramaturg, autor – printre altele – al volumului de eseuri  Hamlet şi ispita posibilului, a executat 11 ani de detenţie politică, iar în 1972 s-a exilat în Franţa) este prezent în aceeaşi antologie cu mai multe texte poetice, printre care „Don Quijote către Sancho”, în care întoarcerea eroului este proiectată apoteotic, într-o grandioasă viziune cosmică: „Pe cer sînt încă urme de potcoavă/ pe spate, umbre vinete de cer”. Decizia de a renunţa la aventuri, de a incendia manuscrisele, de a reveni la existenţa comodă a lui Alonso Quijano (o identitate totuşi diferită de Quejana, Quesada, Quijana etc.) este una dramatică: „nespus de veseli c-am scăpat de vise/ şi-atît de trişti că n-am visat destul”. Reluarea căutărilor nu este însă exclusă (aşadar, „ispita posibilului” îl vizează nu doar pe Hamlet, ci şi pe Don Quijote), dacă nu în planul realităţii, măcar prin filtrul operei cervantine.  

Tot un discurs al lui Don Quijote către Sancho Panza este pus în scenă de Arcturus (este un pseudonim, iar identitatea reală a autorului nu este deconspirată de Zahu Pană în antologia din 1982, pentru a-l proteja pe acesta, rămas captiv într-o Românie pe atunci ea însăşi prizoniera unui regim dictatorial) în poemul „Don Quijote”. Ipoteza poetică a textului este tot cea a revenirii resemnate a eroului la „luciditatea” comodă şi uniformă. Dacă Idealul nu este încorporat în Real (într-un real degradat, evident), aceasta nu înseamnă că el nu este posibil: „Eu ştiu că Dulcineea nu există,/ dar totuşi cred c-ar fi putut să fie”. 

Un Don Quijote ca simbol al unei etici active, menit să ne elibereze din marasmul conformismului şi al cuminţeniei „înţelepte”, este invocat de Demostene Andronescu (poet, istoric, a executat 12 ani de detenţie politică) în poemul „Unde-s nebunii?” din volumul Peisaj lăuntric. Din nou comparaţia cu Unamuno se impune, dacă avem în vedere că Viaţa lui Don Quijote şi Sancho apare în 1905, la 300 de ani de la publicarea primei ediţii a lui Don Quijote, într-un moment cînd Spania însăşi traversa o perioadă de marasm şi cînd figura eroului lui Cervantes „renaşte ca un simbol al vieţii spaniole, cel mai semnificativ dintre miturile istorice pe care le pune în circulaţie generaţia de la 1898” [8]. La Demostene Andronescu, însă, Don Quijote şi Sancho Panza constituie un cuplu antagonic, acesta din urmă fiind un simbol al conformismului, al comodităţii fără risc, al adaptabilităţii la acalmie id est anormalitate. Este vorba de anormalitatatea unui sistem totalitar, of course: „O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza,/ ci scutieri cuminţi se vor cu toţii”. Acelaşi Demostene Andronescu este şi autorul unui „Epitaf pe mormîntul lui Don Quijote” construit pe aceeaşi antiteză dintre „nebunia” izbăvitoare, salvatoare, eliberatoare şi „înţelepciunea” călduţă şi oportunistă.  

În timp ce spărgea şi căra bolovani  pe şantierul- penitenciar de la Oneşti – Baraj Bicaz, Lucian Valea a „scris”, evident  în minte, poemul „Ultimul cuvînt al lui Sancho Panza către Don Quijote”, publicat în 1972 în volumul Întoarcerea lui Don Quijote, din care au fost suprimate două strofe (se pare că de la ieşirea din închisoare pînă la publicarea în volum autorul le pierduse din memorie). Ele aveau să fie reconstituite de mai tînărul scriitor Radu Ciobanu, căruia Lucian Valea îi recita adeseori acest poem, după ieşirea din închisoare, în timpul deambulărilor lor nocturne pe străzile Timişoarei, şi publicate după 1992 în revista Literatorul. O tentativă de contemporaneizare a lui Don Quijote este ideea poetică a textului, dar a unui Don Quijote de la sfîrşitul aventurii, a unui Don Quijote resemnat şi „vulnerabilizat” de visul său („Un vis poate răni mai greu ca lancea/ Cînd porţi război cu morile de vînt”), lucid şi conştient – cel puţin pentru moment – că biruinţa nu ne aşteaptă neapărat la sfîrşitul luptei, că esenţială este credinţa la pornirea în marea Aventură. Aşadar, un Don Quijote eroic şi grandios, „contemporanul nostru” (al celor aflaţi captivi într-o lume totalitară), nu este posibil sau, în orice caz, nu ar putea fi înţeles, ceea ce nu exclude posibilitatea ca semnificaţiie destinului său să fie descifrate cîndva: „Poate-or pricepe oamenii-ntr-o zi/ Cît de puţin din marea mea strădanie,/ Că-n viaţa fiecăruia-i o Spanie/ Şi-o luptă pentru a o cuceri.// Cu bine, Sancho! Poate-n alt eon,/ Cu veacuri făr-atîtea stele sumbre,/ Ne-om răzbuna pe timpul monoton/ Şi vom surîde lumii-n chip de umbre...”. Drept urmare, într-un alt poem, din acelaşi volum, întoarcerea eroului cervantin apare ca ipoteză poetică... 

Dar poate cel mai interesant caz – şi de fapt atipic – pentru ceea ce înseamnă poezie carcerală îl reprezintă textele lui Constantin Oprişan (1921-1958), poet mort la închisoarea Jilava, după ce trecuse şi prin infernul închisorii de la Piteşti, cunoscut drept cel mai dur experiment al Gulagului din România şi unul dintre cele mai cumplite experimente ale Estului comunist. Poeziile sale, reconstituite din memorie de colegii săi de celulă, scriitorul Marcel Petrişor şi preotul Gheorghe Calciu, sînt extrem de sofisticate în comparaţie cu majoritatea poeziilor create în închisoare, sînt livreşti, conceptuale, pline de aluzii culturale, dezvoltînd viziuni ample, fantaste, „baroce” (poate nu e întîmplător faptul că autorul audiase în 1940 cursurile lui Heidegger). Tocmai de aceea este surprinzător că astfel de poeme au putut fi elaborate în închisoare şi că au putut fi reconstituite din memorie de colegii de celulă. Printre altele, el este autorul unui amplu proiect poematic (din păcate, nefinalizat), intitulat Cărţile Spiritului sau Epopeea noologică, structurat în trei secvenţe, semnificative prin chiar titlurile lor: Cartea ontologică (Cînturile somatice),Cartea psihologică (Psychaion) şi Cartea noologică. Cîteva secvenţe din cea de-a doua parte („Taverna literară”, „În faţa codrului de metal [Expierea lui Don Quijote]” şi „Un ultim sfat”) explorează motivul Don Quijote. Dar ceea ce este extrem de surprinzător e că în poemele sale nu este convocată doar figura eroului cervantin, ci şi a exegeţilor lui Cervantes, precum Miguel de Unamuno sau Giovanni Papini. Poetul imaginează un fel de selva oscura dantescă, adaptată însă „imperativelor” modernităţii, în care îi întîlneşte şi dialoghează cu Unamuno, Descartes, Papini (care la rîndul său îi invocă pe Swift, Goethe, Shakespeare, Homer, Siegfried, Thales, Protagoras, Crates şi, nu în ultimul rînd, pe Iisus Hristos) şi evident cu Don Quijote şi Sancho, dar şi cu gnomi, Duhul Rău, Spiritul Uman etc. (probabil că Faust-ul lui Goethe a funcţionat ca model). De pildă, Unamuno, în tentativele sale de imitatio... Don Quijote, este privit destul de ironic de poet, ca un estet al îndoielii, al şovăielilor, al paradoxurilor şi contradicţiilor nesoluţionate. Avînturile sale spre ideal sînt cenzurate de preaomeneştile limitări, el gustă „în spirit cerul cu talpa pe pămînt”, este „tragic fără riscuri”, ofensează „platonic” Sybarisul burghez, nu îmbrăţişează minciuna, dar nici nu ţine la adevăr, preamăreşte Ideea, dar tînjeşte după concret, dispreţuieşte sofismul, dar nu ştie logică etc. Cu toate acestea, i se acordă drept de preeminenţă ca ghid „pe căile bătute de tragici cavaleri”. Nici Papini nu scapă spiritului caustic al poetului, el „cade”, în viziunea acestuia, între Don Quijote şi Sancho, nu acceptă nici „promiscuitatea cu Sancho”, dar nici pe Cavalerul Tristei Figuri nu-l suportă, avînd sentimentul că este dispreţuit şi ignorat de acesta. În această selva oscura populată de figuri celebre ale umanităţii, ale cărei imagini sînt susţinute de această interesantă „critică” poetică de gradul al doilea, cu pronunţate infuzii de intertextualitate,  se detaşează figurile grandioase ale lui Don Quijote şi Sancho Panza, singurele călăuze care primesc cu adevărat validarea etică şi filozofică din partea eroului liric al poemului. 

O conciliere a cervantismului cu quijotismul o realizează N. Steinhardt (scriitor născut în 1912, într-o onorabilă familie evreiască, înrudit pe linie maternă cu Sigmund Freud, implicat în perioada interbelică în problemele civilizaţiei şi spiritualităţii iudaice, doctor în Drept constituţional, adept al liberalismului conservator,  condamnat, în 1960, la 12 ani de închisoare în procesul Noica-Pillat, alături de alţi 22 de intelectuali de prestigiu, convertit în închisoare la creştinism, eliberat în 1964 în urma decretului de amnistiere a deţinuţilor politici, devenit în ultimii ani ai vieţii – a murit în 1989 – călugăr la Mănăstirea Rohia din nordul României, autor a peste 20 de volume de eseuri, de critică literară, de drept constituţional, de iudaism, de predici creştine, de ideologie liberală, de convorbiri, memorii, corespondenţă etc, a cărui operă se publică în cadrul Integralei N. Steinhardt la Editura Polirom, integrală din care pînă în prezent au apărut 17 volume) în Jurnalul fericirii şi în alte texte ale sale. Capodopera sa, Jurnalul fericirii, elaborată între 1969 şi 1971, care reconstituie din memorie experienţa detenţiei politice, dar şi alte episoade ale vieţii autorului,  a avut ea însăşi un destin dramatic: a fost confiscată de Securitate în 1972, a fost apoi rescrisă, într-o variantă mai amplă, din memorie, i-a fost restituită în 1975 şi din nou confiscată în 1984. Prima ediţie a fost publicată postum, în 1991 pe baza altei dactilograme, păstrate în regim de clandestinitate de prietenul său Virgil Ciomoş, şi reeditată în cel puţin zece ediţii, în sute de mii de exemplare, fiind una dintre cele mai citite cărţi de după 1990. 

Reconcilierea de care vorbeam pleacă de la cazul existenţial al lui Cervantes însuşi. Acesta, aflat captiv în Algeria, reuşeşte împreună cu cîţiva tovarăşi de suferinţă să evadeze după mulţi ani. Se hotărăsc să se întîlnească la miezul nopţii pe malul mării, unde-i aşteapă o corabie. La ora stabilită, toţi sînt prezenţi, cu excepţia unuia. Orele trec, ceilalţi decid să plece, abandonîndu-l pe cel absent. Cervantes insistă să-l aştepte, închipunindu-şi disperarea acestuia cînd va sosi şi va zări corabia în larg. În sfîrşit, după îndelungi aşteptări, acesta apare. Era Denunţătorul. Sînt prinşi cu toţii şi duşi înapoi în sclavie. Cervantes va avea parte nu doar de alte torturi, ci şi de dispreţul tovarăşilor săi. Ce dovedeşte aceasta? – se întreabă Steinhardt. Nimic altceva în afară de faptul că nu întîmplător Don Miguel de Cervantes Saavedra l-a putut crea pe Don Quijote – Nuestro Señor Don Quijote, el Cristo español, cum îl numeşte Unamuno. Ideea apare atît în versiunile Jurnalului fericirii (în 2012 a apărut o variantă inedită, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, probabil o a treia variantă), cît şi în eseul „Jules Romains, Oameni de bunăvoire” din volumul Între viaţă şi cărţi din 1976 (reeditat la Polirom în 2010) [9]. Într-un alt articol, intitulat „Cervantes, Dickens, Alphonse Daudet, J. Galsworthy”, din acelaşi volum, tributar aceleiaşi viziuni, Steinhardt analizează modul în care în cîteva dintre textele acestor autori (inclusiv în Don Quijote) se produce o modificare substanţială a raporturilor dintre autor şi personajele sale. Dacă la început personajul este privit de departe „printr-un ochean reglat pe focarul dispreţului”, al ironiei, al sarcasmului, al cruzimii şi maliţiozităţii, pe parcurs atitudinea se schimbă: marionetele se eliberează treptat din colivia acestei viziuni şi în final asistăm cu toţii la marea şi misterioasa lor transfigurare. În Don Quijote acest proces este vizibil în trecerea de la partea întîi la partea a doua a romanului, pentru ca finalul să devină înduioşător şi totodată apoteotic: toţi cei care îl dispreţuiseră pe erou plîng (Steinhardt trimite şi la finalul transpunerii muzicale a romanului de către compozitorul francez Jules Massenet) [10]. 

Cel puţin după botezul creştin care s-a produs la 15 martie 1960 în celula 18 a închisorii de la Jilava, Steinhardt pare foarte preocupat de ceea ce s-ar putea numi „ontologia binelui”. În acest sens, în Jurnalul fericirii, pe urmele lui Dostoievski, care vorbea de dificultatea de a realiza personaje pozitive autentice din punct de vedere literar şi vorbea doar de două personaje care constituie excepţia, Don Quijote şi domnul Pickwick, Steinhardt confirmă exemplele date de marele romancier rus (de altfel pe Don Quijote îl consideă printre eroii săi preferaţi alături de T. E. Lawrence, monseniorul Affre, Ludendorff, comunardul Delescluze, Péguy, Ian Palach), adăugînd şi alte exemple: prinţul Mîşkin, Hamlet şi Alceste, toate aceste excepţii contrazicînd butada lui Gide conform căreia „literatura bună nu se face cu bune sentimente”. Dar cel mai frecvent invocate şi interpretate secvenţe din Don Quijote în variantele Jurnalului fericirii (şi în alte texte) sînt cele ale confuziei – de fapt, ale ambiguităţii – cîrciumă(han)-castel, mîrlan-senior (şi, prin extensie, a ambiguiăţii celulă de închisoare-castel [11]). Cel puţin în ediţia din 2008 de la Polirom (care restituie prima variantă) această problemă apare la paginile 177, 179, 198, 403, 411, 442, 524 şi 632. Nu Don Quijote este nebun luînd cîrciuma drept castel, ci ceilalţi, ţăranii şi tîrgoveţii, care nu au acces la lumea esenţială, pură, arhetipală, necoruptă, adevărată (nu reală), ci la o lume deviată, secundară, parazitară, fantomatică, „sărită de la tipar”, stăpînită de Diavol...: „Dar nicăieri nu e paradoxul evanghelic mai evident ca în Don Quijote, nicăieri nu e pusă problema mai universal, nicăieri îndepărtările şi apropierile de ideal, pendulările între ceea ce sîntem şi am dori să fim, ceea ce am uitat că sîntem şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi sîntem meniţi a fi, nu sînt contrastate mai sfîşietor, nicăieri jocul fără sfîrşit castel-cîrciumă, mîrlan-senior, om-demon sau om-înger nu se desfăşoară într-un ritm mai dătător de fiori” [12].  

Desigur, lumea aceasta esenţială, necoruptă, arhetipală poate fi oricînd restaurată, în viziunea lui Steinhardt, printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, adică a lumii dominate de Diavol (în sensul afirmaţiei Simonei Weil). În sprijinul optimismului său vine o afirmaţie a poetului şi eseistului american Henry David Thoreau, citată în Jurnalul fericirii: „Dacă aţi făcut castele în aer, n-aţi lucrat în zadar, deoarece acolo s-ar şi cuveni să fie toate. Acum, puneţi dedesubt şi fundaţiile” [13]. 

George ARDELEANU

(Comunicare susținută în cadrul 

Simpozionului de Martirologie

de la Alba Iulia - 19.03.2017)

Conf. univ. dr. George Ardeleanu (Universitatea București)

 

[1] Precizăm că vom folosi sensul extins al termenului de Gulag, acela de univers concentraţionar din fostele ţări comuniste. 

[2] Humanitas, Bucureşti, 2007. 

[3] Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992. 

[4] Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 83 (prima ediţie a apărut în 1991). 

[5] Vezi Miguel de Unamuno, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, în româneşte de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, prefaţă de Andrei Ionescu, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 56. 

[6] Vezi Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare, traducere şi note de Constantin Moise, prefaţă de Dana Diaconu, Institutul European, Iaşi, 1995, p. 233. 

[7] „Adevărata contrafigură a lui Don Quijote, anti-don Quijote prin excelenţă, nu este Sancho Panza, ci bacalaureatul Samsón Carrasco, tipul vicleanului maliţios, al omului mediocru şi al intelectualului semidoct, care ţine cu orice preţ să-l vindece pe cavaler şi să-l convertească la mediocritatea «înţeleaptă» a unei vieţi liniştite şi «cuminţi»” (Giovanni Papini, apud Ovidiu Drimba, „Capodopera lui Cervantes”, postfaţă la Cervantes, Don Quijote de la Mancha, traducere de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, cu un cuvînt înainte de Maria Teresa León, postfaţă de Ovidiu Drimba, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, p. 1327). 

[8] Andrei Ionescu, „Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie”, prefaţă la Miguel de Unamuno, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, ed. cit., p. 29 (pentru detalii, vezi prefaţa integrală). 

[9] Vezi N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 250; N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2012, pp. 41-42; N.Steinhardt, Între viaţă şi cărţi,  Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi,  2010, pp. 169-171. 

[10] Vezi N. Steinhardt, Între viaţă şi cărţi, ed. cit., pp. 317-318. 

[11] De pildă, celula 34 a închisorii de la Jilava, care în realitate „e o hrubă, e un canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 82) este supusă – graţie unei intense efervescenţe spirituale şi morale a deţinuţilor care o populează, dar şi perspectivei post factum a celui care consemnează o experienţă în cursul căreia a trecut printr-o luminoasă metamorfoză identitară (convertirea la creştinism), id est de percepţie a realităţii  – unei spectaculoase viziuni transfiguratoare. Ideea apare în ambele variante publicate ale Jurnalului... Vom cita din varianta inedită: „Celula noastră tot canal de scurgere din Mizerabilii pare a fi, tot cloacă şi esofag, apa tot viermănoasă rămîne, mîncarea tot pe sponci, gardienii ne bruftuiesc şi ne bruta­lizează în continuare, frigul e pătrunzător, dar cui îi pasă şi cine le vede? Camera 34 e sală de bal la Viena sub Maria Tereza, e palat din O mie de nopţi şi o noapte, e peşteră a lui Ali Baba, e castel fermecat, e Curtea ducatului de Burgundia, e Curtea regelui René de la Arles, într‑însa străfulgerează tăişuri de săbii de Toledo şi Damasc, foşnesc brocaturi purpurii, se ţes pînze din fir de aur, ard la tem­peraturi de mii de grade numai sentimente cavalereşti, devotamentul e lege, uitarea de sine e principiu şi fapt. […] Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II‑lea, în cîrciuma lui Don Quijote transfigu­rată şi ea în castel [subl. G. A.], în salonul prinţului de Conti la ora cînd se serveşte le thé à l’anglaise, în grădină a Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa şi la Ecbatana, în serai la Bagdad şi la Samarcand; iar deţinuţii slabi şi galbeni, mur­dari şi zdrenţuiţi în tot atîtea portrete de La Tour, Perronneau şi Van Loo, care au pictat figurile cele mai inteligente, mai graţioase şi mai blînde ce pot fi, culmi ale delicateţii unei civilizaţii mai mult decît rafinate. S‑ar părea că e cu noi şi Barbey d’Aurevilly; căuta numele aristocratice desăvîrşit de frumoase şi le găsea a fi Enguerrand de Coucy şi Hermangarde de Polastron” (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, ed. cit., pp. 26-28). Vezi şi Jurnalulfericirii, ed. cit., pp. 82-89). 

[12] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 403. 

[13] Ibidem, p. 411.Vezi, de ex., şi p. 198 („Din acest punct de vedere, cartea cea mai apropiată de Evanghelii e Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cîrciumă că sînt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sînt”) sau p. 525 („Nici Mîşkin, nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sînt nebuni. Nebuni sîntem noi, care ne credem în cîrciumă în loc de a vedea că sîntem în castel”).