Blogul lui Răzvan Codrescu: ÎNTRE SPITAL ȘI BISERICĂ (V)

O CONVORBIRE CU

DR. PAVEL CHIRILĂ

(urmare)

Puteţi să exprimaţi sintetic relaţia dintre episcop şi poporul dreptcredincios?

Cînd sînt slujbe cu un sobor mare de preoţi, cu popor mult în jur, încerc să descifrez pe faţa episcopului reflexele iubirii care pleacă din inima preoţilor şi a mirenilor şi reuşesc să‑i lumineze faţa; şi, de asemenea, încerc să‑mi odihnesc privirea pe feţele creştinilor care iradiază şi reflectă iubirea episcopului lor.

Ce să fac, am văzut şi episcopi posomorîţi care nu zîmbesc niciodată şi‑i ceartă încontinuu pe cei din jur. Dacă eşti mai slab de fire, te şi sperii.

Este bine ca învăţămîntul teologic să fie în administrarea universităţilor de stat?

Nu cred că e bine. Poate e bine din punct de vedere financiar, sau pentru că se mai apropie de Biserică cîte un profesor ateu din proximitatea teologiei.

Între statul care afirmă tot timpul că este laic (şi chiar este) sau multicultural şi dogma şi morala Bisericii noastre este o prăpastie, este o discordanţă.

În primele secole, Biserica era în casele oamenilor. Apoi, după Constantin cel Mare, cultul a devenit public, dar împăratul asculta de duhovnic. Dar acum ce este?

Reprezentanţii religiilor se întîlnesc cu reprezentanţii statelor şi nici unul nu are curajul să pronunţe numele Mîntuitorului, ci vorbesc cu respect, în general, în principiu, şi în numele umanismului, demnităţii, libertăţii, fraternităţii, egalităţii etc.

Eu am avut parte de o conlucrare nefericită între stat şi Biserică. Cu un an înainte de a mă retrage din învăţămînt, am depus un dosar la Ministerul Educaţiei pentru conducere de doctorat, mai cu seamă că eu am alcătuit aproape întreaga documentaţie pentru şcoala doctorală de la Teologie – Craiova. Direcţia Juridică din Ministerul Educaţiei a pus un „respins“, motivînd, contrar legii, că, fiind medic, nu pot conduce doctorate la Teologie.

Şeful comisiei ministeriale era un episcop. Ei au neglijat ori s‑au făcut că nu pricep că legea doctoratelor dintotdeauna şi în prezent are menţiuni referitoare la „interdisciplinaritate“, iar eu eram profesor acreditat pe Bioetică, domeniu eminamente interdisciplinar. Un chimist care este profesor la Facultatea de Medicină sau Farmacie conduce doctorate la facultatea lui, ceea ce este absolut normal.

A venit între timp provocarea proiectului NERA şi am renunţat la a‑mi face dreptate; apoi am apreciat că nu este onorabilă lupta cu un episcop care a procedat cu nedreptate.

Am citit în textele lui Romanidis că, în primele veacuri, Sfintele Sinoade se ocupau cu vindecarea oamenilor. Sperăm în revenirea acestor vremuri, la vremurile cînd Biserica să aibă episcopi mai mulţi şi episcopul să îşi cunoască enoriaşii.

Am auzit o întîmplare recentă petrecută în Grecia: o femeie a ieşit din mulţime, s‑a dus spre episcop şi i‑a zis: „Înalt Prea Sfinţite, mă cunoşti tu pe mine?“ Ierarhul a răspuns firesc: „Nu“. Iar ea a zis din nou: „Eu fac parte din episcopia ta. Cum de nu mă cunoşti tu pe mine?“.

Ce experienţă aţi avut cu maicile stareţe?

În anii ’90, cînd am întemeiat Aşezămîntul CHRISTIANA, am mers prin mănăstiri să chem surori de mănăstire sau maici pentru a îngriji bolnavii şi pentru a le califica asistente medicale sau medici.

Unele stareţe nu m‑au primit bine. Îşi dădeau telefon între ele: „Vedeţi că vine un doctor cu părintele Voicescu sau Galeriu şi ne iau maicile ca să îngrijească bolnavii“.

Noi am şcolit la CHRISTIANA 82 de monahii ca asistente medicale şi 5 monahii au terminat Facultatea de Medicină. Acum, după distrugerea CHRISTIANEI, s‑au întors în mănăstiri şi episcopii şi maicile stareţe sînt bucuroase că are cine să facă injecţii şi să le ia tensiunea. În final deci e bine.

Aţi vrea să existe un episcop al bolnavilor?

Aş dori foarte mult să existe un astfel de tămăduitor, i‑am propus unui ierarh să pună problema la Sfîntul Sinod, dar mi‑a zis că nu e canonic. Ulterior am aflat că, de fapt, nici episcopii vicari, nici episcopul armatei nu ar fi canonici (dar ei există totuşi şi nu are rost să mai fie desfiinţaţi).

Cînd un om vine la credinţă sau vrea să facă un lucru bun pentru Biserică, duhurile rele atacă. Aţi simţit vreodată atacul unor demoni pe care să nu‑l puteţi duce?

Un plăcut om al lui Dumnezeu, ierarh al Bisericii noastre din diaspora, care a slujit în capela de la CHRISTIANA şi în Biserica Sfinţilor Arhangheli a zis într‑un cuvînt către enoriaşi că diavolul atacă o lucrare mai vehement la începutul ei, sperînd ca lucrătorul să dea înapoi.

Îmi amintesc două astfel de evenimente:

Primul: În anii ’90, am terminat cartea Meditaţie la medicina biblică, după o muncă de 10 ani, timp în care am extras toate versetele medicale din Sfînta Scriptură. Am tipărit‑o la o tipografie modernă pentru vremea aceea – fosta tipografie a Partidului Comunist, unde s‑au tras toate documentele de partid. Tipografia era nouă. Majoritatea cuvintelor din carte erau texte biblice. Cînd au intrat primele coli în tipar, maşina a crăpat în două.

Al doilea: Începutul Mănăstirii Nera a fost aşa: fundaţia a fost săpată de un creştin mirean şi două maici. Cînd am vrut să turnăm betonul pentru fundaţie, staţia de betoane a rămas fără apă pentru că întregul oraş a rămas fără apă, şi asta pentru că un ţăran a dat cu burghiul un orificiu destul de mare în conducta de aprovizionare a oraşului pentru ca să‑şi ude castraveţii din grădină.

Am apelat la un prieten comandant de pompieri (astăzi general în rezervă), care ne‑a oferit 5 tone de apă şi am salvat betonul de la uscăciune.

A plecat cifa cu beton şi pe parcursul a 25 de kilometri a avut trei explozii de cauciuc. L‑au depanat colegii şi cînd a vrut să urce spre mănăstire betonul fluid s‑a deplasat în spate şi maşina s‑a ridicat de bot în sus (spre răsturnare), dar o mînă nevăzută a aşezat‑o pe roţi înapoi.

O dată fundaţia terminată, am pregătit lemnul pentru biserică, dar deşi cerul era senin în zona gaterului, în mai puţin de o jumătate de oră s‑a acoperit de nori şi un trăsnet a căzut pe stîlpul de înaltă tensiune.

Pînă a doua zi a fost reparat curentul, dar cînd s‑a apropiat ifronul să prindă prima grindă de stejar (talpa bisericii), a crăpat braţul ifronului.

Am adus de la 40 km un alt ifron. Următoarea zi a reuşit să apuce grinda, dar, cînd a introdus‑o în gater, a crăpat gaterul.

Cînd am înfiinţat Mănăstirea Dobric, aproape doi ani localnicii neoprotestanţi au agresat verbal maicile şi le‑au tratat cu ostilitate. (Va urma)

(Din Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă,

Întîmplări din Biserică şi Spital.

Dialog consemnat de Răzvan Codrescu,

Ed. Christiana, București, 2014, pp. 35-71)