RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXVII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

AFR DESPRE PARTENERIATELE CIVILE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

  

O CAPCANĂ PENTRU ROMÂNIA:  

PARTENERIATELE CIVILE

   

României i se pregăteşte o capcană: capcana parteneriatelor civile. Iar milioanelor dintre noi care am semnat pentru revizuirea Articolului 48, ni se pregăteşte o altă surpriză: căsătoriile între persoane de acelaşi sex pot deveni o realitate în România... indirect. Parlamentul le poate legaliza în mod direct, abrogînd paragraful din Codul Civil care le interzice, şi, simultan, definind căsătoria ca fiind o relaţie între două persoane fără deosebire de sex. Indirect, însă, ele pot deveni o realitate și prin instituirea parteneriatelor civile. Fără excepţie, în toate ţările unde parteneriatele civile au fost instituite s-a ajuns la căsătorii homosexuale. Legalizarea parteneriatelor civile este obiectivul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). În ultimele săptămîni CNCD insistă ca România să accepte, simultan cu revizuirea Articolului 48 privind căsătoria, şi instituirea parteneriatelor civile. CNCD exploatează lipsa de cunoștințe în acest domeniu a majorităţii covîrşitoare a populaţiei României. Pentru a institui parteneriatele civile CNCD are însă nevoie de sprijinul partidelor politice şi se lucrează îndeaproape cu diverşi parlamentari la un proiect legislativ. Cînd și dacă se va ajunge la acest punct, vă vom prezenta lista parlamentarilor şi a partidelor politice care sprijină parteneriatele civile.  

O îngrijorare similară este că şi partidul de la guvernare, PSD, începe să declare tot mai frecvent o deschidere spre legalizarea parteneriatelor civile în România, dar folosind o terminologie mai nuanţată: „cupluri” în loc de „parteneri”. Fie cupluri, fie parteneri, parteneriatele civile sînt o capcană pentru România. Dacă Articolul 48 va fi revizuit, iar parteneriatele civile instituite, ne vom afla exact în aceeași poziţie în care sîntem astăzi - nu am realizat nimic! O explicaţie a acestei mari dileme – dar şi capcane – este subiectul comentariului nostru de aici. 

  

Căsătoria, familia  

şi egalitatea între familii 

  

CEDO a declarat de mai multe ori că nu există un drept la căsătorii între persoane de acelaşi sex recunoscut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A declarat, de asemenea, că statele ori părţile contractante nu au obligaţia să instituie parteneriate civile de nici un fel, nici între persoane de sex opus, nici între persoane de acelaşi sex. România, deci, nu are obligaţia, impusă de Convenţie ori CEDO, de a legaliza ori institui căsătorii între persoane de acelaşi sex ori parteneriate civile. CEDO, însă, a declarat, în repetate rînduri, că parteneriatele civile constituie o variantă a familiei, inclusiv a familiei naturale ori tradiţionale, şi că, o dată legiferate, ţările care le legiferează trebuie să le acorde tratament egal cu familia naturală şi tradiţională, constituită din bărbat şi femeie. Cu alte cuvinte, CEDO a decis că un cuplu constituit într-un parteneriat civil între persoane de acelaşi sex constituie nu căsătorie, dar familie, şi că acest tip de familie trebuie tratat în mod egal cu familia naturală, constitutită dintr-un bărbat şi o femeie. Conform CEDO, nu se permite discriminare între parteneriatele civile formate din persoane de acelaşi sex şi familia constituită din bărbat şi femeie.  

Cînd parteneriatele civile au început să devină modă, multe ţări le-au adoptat, zicînd, de fapt, „de ce nu?”. Grecia e un caz tipic. Grecii au căzut în capcană, dar nădăjduim că România nu va apuca pe aceeași cale. Cu ani în urmă, grecii au instituit parteneriate civile între persoane de sex opus. Adică, în mod negîndit, pentru a fi în rînd cu restul Europei, au legiferat concubinajul. Homosexualii greci au chemat Grecia în instanţă, iar CEDO a declarat că Grecia i-a discriminat, legiferînd doar parteneriate civile între persoane de sex opus, dar nu şi între persoane de acelaşi sex. În consecinţă, i s-a impus Greciei să instituie parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex. Notăm, însă, că CEDO a menţionat că Grecia nu avea obligaţia să legifereze parteneriate civile între persoane de sex opus, dar pentru că le-a instituit, a avut obligaţia adiţională de a institui şi parteneriate civile între persoane de acelaşi sex. Italia a parcus şi ea aceeași traseu, iar acum cîţiva ani CEDO a impus Italiei să instituie parteneriate civile între persoane de acelaşi sex. Un scenariu similar se derulează şi în Austria, unde conservatorii s-au opus legalizării căsătoriilor homosexuale. Anul trecut, însă, Curtea Constituţională a Austriei a impus guvernului austriac să legifereze căsătoriile homosexuale, deoarece Austria deja a instituit parteneriatele civile, iar principiul egalităţii de familie impune legalizarea căsătoriilor şi  „familiilor” între persoane de acelaşi sex. 

Încercările de a echivala căsătoria cu parteneriatele civile au apărut pentru prima dată în anii ‘90 şi de atunci presiunea continuă şi se resimte peste tot în lumea occidentală, în parlamente şi tribunale. Au fost demarate şi continuă să fie demarate aproape exclusiv de homosexuali. Rar se aud voci din partea cuplurilor heterosexuale care cer instituirea parteneriatelor civile pentru cupluri de sex opus. De fapt, e ironic – şi veţi fi surprinşi să ştiţi – că în Marea Britanie autorităţile au refuzat să instituie parteneriate civile între persoane de sex opus, iar cazurile aduse în instanţă de cupluri heterosexuale pentru instituirea lor au fost respinse. La fel în Austria. Austria e însă un caz cu totul aparte, pentru că un cuplu heterosexual austriac a început o acţiune judecătorească împotriva Austriei la CEDO după ce autorităţile au refuzat să le acorde statut de parteneriat civil. Autorităţile le-au spus tinerilor că au la dispoziţie căsătoria heterosexuală. Adică, heterosexualii să se mulţumească cu instituţia căsătoriei, iar homosexualii cu parteneriatele civile. Cuplul austriac a chemat Austria în instanţă la CEDO, dar anul trecut CEDO le-a respins acţiunea. CEDO a declarat că pentru heterosexuali nu există un drept la parteneriate civile şi, în consecinţă, nu se pot plînge de discriminare. E greu de înţeles ori justificat această contradicţie discriminatorie în gîndirea judecătorilor de la CEDO. 

De ce ne opunem instituirii  

parteneriatelor civile? 

Explicaţia pe care o dăm astăzi privind pericolele parteneriatelor civile nu este nouă. Am mai făcut-o în trecut, dar o facem din nou cu nădejdea că publicul românesc va înţelege miza enormă a legalizării lor în România: inevitabil, în timp, parteneriatele civile vor duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale. Formula preventivă este, deci, să nu fie instituite parteneriate civile de nici un fel. Există motive bine întemeiate şi enorm de multe care impun interzicerea legalizării parteneriatelor civile în România, pe lîngă faptul că ele vor duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale. 

În primul rînd, căsătoria şi familia sînt instituţii, iar parteneriatele civile o modă socială tranzitorie. Legalizarea concubinajului nu este o idee bună. Ea înseamnă legalizarea haosului social. Cu ani în urmă am analizat şi publicat pentru cititorii noştri un comentariu despre cel mai vechi text legislativ cunoscut istoriei, Codul lui Hammurabi, din perspectiva familiei şi a căsătoriei. Scris pe piatră, Codul a fost datat la între 1700 şi 1800 înainte de Hristos. A fost prima încercare, cunoscută pînă în prezent, făcută de societate de a institui ordine şi reguli în relaţiile de familie şi căsătorie. Articolul 128 din Cod defineşte familia ca fiind un legămînt între un bărbat şi o femeie. Oare de ce să fi făcut generaţia aceea de oameni acest lucru? Explicaţia e simplă. Înainte de instituirea căsătoriei ca instituţie predomina haosul social. Bărbaţii părăseau femeile însărcinate şi femeile trăiau în grup, împreună cu copiii lor, pentru a putea supravieţui. Se practica o variantă rudimentară a concubinajului, care a generat haos social. Pentru a ieşi din haos, oamenii au instituit familia şi căsătoria, le-au transformat în instituţii şi au reglementat accesul la ele, tocmai pentru a preveni întoarcerea la haosul social anterior. Un lucru este cert: cînd familia şi căsătoria au fost transformate în instituţii protejate şi reglementate de lege, motivaţia principală a fost procrearea şi creşterea copiilor şi, implicit, succesiunea ordonată a generaţiilor. De aceea, Codul lui Hammurabi pedepsea adulterul cu moartea, interzicea abandonul copiilor ori al familiei, iar divorţul era permis doar în situaţii extreme. De exemplu, un bărbat care îşi părăsea soţia din motive de sănătate trebuia să-i plătească sume mari de bani pentru a-i asigura nevoile. 

În al doilea rînd, parteneriatele civile nu au nici o utilitate socială. Pentru prima dată în istorie, concubinajul a fost legalizat, sub formă de parteneriat civil, în Danemarca, în 1989. În 1989 concubinajul a fost transformat într-o instituţie socială sancţionată de lege. Concubinajul, însă, este o modă trecătoare, care, din motive obiective, nu poate fi – şi nici nu trebuie să fie – echivalat cu familia ori căsătoria. Parteneriatele civile nu au nici un rost şi sînt total lipsite de utilitate socială. La ce folosesc ele? Este o întrebare-cheie. Din 2009, cînd am lansat comentariile noastre săptămînale, nu am dat nici măcar peste un singur articol de specialitate care să sprijine, chiar la un nivel minim, ideea că parteneriatele civile au utilitate socială. Dacă nu sînt utile, de ce să fie transformate în instituţii care, inevitabil, vor fi echivalate cu familia şi căsătoria naturală? Dimpotrivă, căsătoria şi familia naturală posedă utilitate socială: procreare, creşterea copiilor, coeziune socială între cele două sexe, coeziune socială între copii şi părinţi, perpetuarea în mod ordonat a speciei umane, succesiunea ordonată a generaţiilor şi cadrul ideal pentru dezvoltarea emotivă şi sexuală a copiilor. 

În al treilea rînd, valoare socială a căsătoriei e inestimabilă. Acum 130 de ani, Curtea Supremă a Statelor Unite a emis decizia Maynard v. Hill, enunţînd principiul după care „căsătoria e fundamentul familiei şi al societăţii, fără de care nu poate exista nici civilizaţie, nici progres”. Şaizeci de ani mai tîrziu, în 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirma acelaşi lucru în Articolul 16. Ambele documente, de fapt, parafrazează şi sprijină ceea ce generaţia de oameni care a adoptat Codul lui Hammurabi acum 3800 de ani deja a realizat şi înscris pe obelisc. E ironic că prima declaraţie privind familia şi căsătoria cunoscute istoriei a fost săpată în piatră, dăinuind astfel pînă în zilele noastre. Decizia Maynard a adăugat, privind căsătoria, că ea „creează cea mai importantă relaţie a vieţii şi influenţează moravurile şi civilizaţia omenirii mai mult ca oricare altă instituţie”. A observat, de asemenea, că „asocierea permanentă a celor două sexe este una din cele mai elewmentare caracteristici ale civilizaţiei”. Studiile sociologice făcute de-a lungul veacurilor confirmă statutul privilegiat de care căsătoria – nu parteneriatele civile – s-a bucurat şi trebuie să se bucure în societate. Ea conferă obligaţii legale soţilor, cauzează stabilitate şi coeziune socială, contribuie mai mult ca oricare altă instituţie la dezvoltarea personală şi la bunăstarea individului, protejează mai bine că ori care altă instituţie bunăstarea fizică şi emoţională a femeilor şi copiilor.  

În trecut, am publiat date vaste privind diferenţele enorme între căsătoria naturală şi concubinaj. Redăm din nou cîteva dintre ele. Privind stabilitatea socială, diferenţele sînt ca de la cer la pămînt. Nu negăm că divorţul e o problemă şi cauzează instablitate socială, dar instabilitatea cauzată de divorţ este minimă în comparaţie cu instabilitatea socială care caracterizează concubinajul. În anii ‘90, peste 60% din căsătoriile americane erau intacte şi nu sfîrșeau prin divorţ. În contrast, în aceeași perioadă de timp longevitatea concubinajului în America era de doar 1,3 ani. Zece la sută din cuplurile care trăiau în concubinaj stăteau împreună mai mult de 5 ani, doar o treime mai mult de 2 ani  şi numai 40% mai mult de un an. 
În al patrulea rînd, parteneriale civile reduc nivelul căsătoriilor. Instituirea parteneriatelor civile, adică legiferarea concubinajului, a dus la reducerea drastică a numărului căsătoriilor şi la creşterea la fel de drastică a numărului copiilor care cresc cu un singur părinte ori cu părinţi necăsătoriţi. În Suedia s-a observat ascendenta rapidă a concubinajului în detrimenul căsătoriei. Tinerii suedezi preferă concubinajul căsătoriei. Disparația familiei ca instituţie este cea mai accentuată în Suedia, urmată de Norvegia. Suedia are numărul cel mai ridicat din lume de copii care trăiesc cu doar un singur părinte. Periodic, copiii sar de la un părinte la altul. Adică, au un singur părinte constant, mama de exemplu, dar tot la un an sau doi mama îşi schimbă prietenul, ori intervin lungi perioade de timp cînd copilul trăieşte doar cu mama.   

Un al exemplu, care ne-a atras atenţia recent, este Canada, unde căsătoriile homosexuale au fost instituite în 2002. Cardus e un think tank canadian specializat în canadian family reasearch („studii privind familia în Canada”) şi în the importance of family stability în strenghtening civil society („importanța stabilităţii familiei în întărirea societăţii civile”). NU demult, Cardus a publicat un raport conform căruia în 1961 94% din copiii canadieni pînă la 14 ani locuiau cu părinţi căsătoriţi. În 2011 procentul a scăzut la 64% şi, conform recensămîntului din 2016, la 62%. În 1996, 10,5% din copiii canadieni locuiau cu părinţi care trăiau în concubinaj. Pînă în 2016,  acest procent a crescut la 17%, o creştere de 62% în 20 de ani (vezi aici).

În al cincilea rînd, căsătoriile homosexuale, parteneriatele civile şi concubinajul au efecte negative asupra copiilor. Acest subiect l-am discutat în mod detaliat şi deseori între 2012 şi 2016. Menţionăm din nou două articole privind subiectul, care au făcut înconjurul lumii: Mark Regnerus (profesor de Sociologie la University of Texas), How Different are the adult children of parents who have same-sex relationships? Findings from the New Family Structure Study, publicat în Social Science Research (2012), și Paul Sullins (profesor de Sociologie la Catholic University of America), Invisible Victims: delayed Onset Depression among Adults with Same-Sex Parents, publicat de Hindawi Publishing Corporation (2016). 

Menţionăm şi ultimul material peste care am dat privind subiectul și care tocmai a fost publicat luna trecută [martie 2018]. E cartea lui Helen M. Alvaré, profesoară de Drept la Scalia Law School de la George Mason University din Washington. Cartea, care de fapt este un tratat de jurisprudenţă privind deteriorarea condiţiilor de viaţă ale copiilor în familii netradiţionale, e intitulată Putting Children's Interests First în US Family Law and Policy („Afirmarea primordialităţii intereselor copiilor în dreptul şi politica americană”). Capitolul 2 al cărţii (pp. 58-65) discută condiţiile tragice în care trăiesc copiii Americii născuți și/sau crescuți în familii netradiţionale. E intitulat Nonmarital Births and Child Outcomes („Naşterile în afara căsătoriei şi dezvoltarea copiilor”). Alvaré e de acord cu noi, afirmînd că volumul de studii care confirmă toxicitatea structurilor de familie netradiţionale asupra copiilor e voluminos. În propriile ei cuvinte, Regarding this enormous body of literature, I will only establish that there are sound reasons to believe that children conceived nonmaritally experience disadvantages which stem în large part from the common challenges that follow from being born to unmarried parents („Privind acest volum gigantic de literatură de specialitate, doar vreau să conving că există motive bine întemeiate să credem că minorii concepuţi în afara căsătoriei suferă dezavantaje care rezultă în mare măsură din provocările bine cunoscute care decurg din naşterea într-o familie unde părinţii nu sînt căsătoriţi”). Important, Alvaré blamează haosul social care-i afectează pe copii pe fondul „revoluţiei sexuale”, pentru care ea foloseşte expresia the rise of sexual expressionism („ascensiunea expresivităţii sexuale”).

   

Ce cîştigăm dacă instituim  

parteneriatele civile?

   

Cine are de cîştigat din asta? Nimeni. Și mai ales nu copiii. Cu cît familia şi căsătoria se destramă, iar concubinajul e încurajat prin legalizarea lui sub forma parteneriatelor civile, cu atît mai mult statul trebuie să intervină și să aibă grijă de copii. Noul soţ al mamei divorţate ori părăsite de prietenul ei devine statul, iar noul părinte al copilului devine tot statul. Acest fenomen e deosebit de pronunţat în Norvegia, Suedia, Danemarca şi Marea Britanie. Danemarca, însă, începe să se confrunte masiv cu realităţile destrămării căsătoriei şi familiei. Dacă în 1989 a acţionat ca să destrame căsătoria legalizînd parteneriatele civile, în 2018 încearcă să o fortifice. În martie 2018 Danemarca a abrogat divorţul instantaneu. Divorţul se poate obţine doar la cel puţin 90 de zile de la înregistrarea actelor de divorţ. Se speră că între timp soţii se vor împăca, iar familia va supravieţui.

   

Egalitate şi discriminare

  

Unde e egalitate, acolo e discriminare. Discriminarea e rezultatul inevitabil al urmăririi egalităţii radicale. Dacă CEDO insistă că familiile homosexuale sînt egale cu familiile naturale, nici statul și nici noi nu le putem trata inegal. Partenerii homosexuali vor trebui trataţi ca soţi, ca părinţi, şi ca avînd aceeaşi autoritate. Iar statul va căuta să imprime în fiecare dintre noi acceptarea parteneriatelor pe picior de egalitate cu căsătoria. Va lua cîtva timp, dar ceea ce se întîmplă în Occident se va întîmpla şi în România. În numele egalităţii, parteneriatele civile nu vor mai putea fi criticate, nu vom mai putea spune că ele nu constituie căsătorii, că sînt „familii de tip fake [false]” ori că nu au nici un rost. CNCD ne va pedepsi, vom fi daţi în judecată. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd ni se va interzice, chiar din punct de vedere teologic ori biblic, să mai spunem că parteneriatele civile constituie o legiferare a păcatului şi a imoralităţii sexuale. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd cofetarii creştini, tipografiile creştine şi firmele în general vor trebui să acorde homosexualilor „căsătoriţi” aceleaşi beneficii pe care le acordă familiilor naturale. Noi vom fi discriminaţii. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd homosexualii vor putea adopta copii. La început Mihai va cere, şi în timp i se va permite, să adopte copiii lui Ion, iar apoi Ion şi Mihai împreună vor cere să li se acorde dreptul să adopte copii, aşa cum acum pot face doar Gheorghe cu Maria... CEDO deja a luat decizii în sensul acesta. La fel şi tribunalele federale americane. Repercusiunile sînt deja enorme, devastatoare şi iremediabile. Se va produce cea mai mare revoluţie socială cunoscută istoriei, iar revoluţia sexuală va triumfa în detrimentul societăţii normale. Normalitate fără de care ea va muri. Unii vor numi instituirea parteneriatelor civile un semn al progresului, dar istoria va da verdictul cel mai obiectiv, ultim şi iremediabil, bifînd tragedia unei sinucideri planetare a umanității „postmoderne”. 

  

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro

 

«INTELECTUALII LUI BĂSESCU»

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Aud tot mai des sintagma denigratoare „intelectualii lui Băsescu”*. Nu m-am numărat printre ei, nu le împărtășesc întotdeauna pozițiile și nu desfășor, deci, nici o pledoarie pro domo, dar mi se pare intolerabil ca fel de fel de fîrțîngăi și de pițipoace (mai ales pe maidanele virtuale) să-i judece astăzi ca pe niște infractori ai scenei publice, identificîndu-i cu toate păcatele așa-numitului „băsism” (o tragicomedie demult expirată).

Băsescu a avut intuiția (sau a fost sfătuit) că ar fi bine să încerce să adune în jurul său nu doar pe proștii țării, ca Dragnea, ci pe deștepții ei. O parte din elita intelectuală (căreia i s-a tot reproșat că doar cîrtește, dar nu se implică) a încercat să valorifice un context care nu i se mai oferise pînă atunci, în iluzia că, adunată la un loc și sprijinită fie și minimal, ar fi putut drege sau construi ceva. Socoteala în sine nu era greșită, dar n-a fost să fie așa, pentru că Băsescu însuși n-a putut suporta pînă la urmă vecinătatea intelectualilor și nu s-a priceput ce și cum să facă și să dreagă cu ei. Drept care, treptat, aceștia s-au întors fiecare la uneltele sale (oarecum cu „coada între picioare”), iar escrocii și impostorii au triumfat încă o dată (aceasta este însăși povestea României postdecembriste).

A le imputa așa-zișilor „intelectuali ai lui Băsescu” această tentativă nereușită și a le purta perpetuu pică pentru ea, ba a le pune și valoarea între paranteze, nu este decît încă o noapte a minții românești.

Răzvan CODRESCU

* Intră aici, de-a valma, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Mihail Neamțu, Sebastian Lăzăroiu, Traian Ungureanu, Radu Preda, Daniel Funeriu, Sever Voinescu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mircea Cărtărescu etc.

DECEPȚII LIRICE: CÎNTECE DE CLOACĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Noi sîntem azi învinșii – nu de-alții, ci de sine –

ai unei lumi pe care n-am îndrăznit nimic,

c-atîta-i fiecare de mare sau de mic

cît s-a-ntrecut cu visul și-a făptuit de bine.

Noi am rămas milogii de pe la porți străine,

ne-ncrezători că bobul ne poate da în spic,

și idealul nostru e-al unui neam pitic

și resemnat în cloaca putorii levantine.

Mai marii noștri umblă-n genunchi, cu limba scoasă,

să pupe dosul falnic al cui e mai stăpîn,

iar mîrla ține pasul pe urma lor vîscoasă

și nu-i pe lume șarpe să nu-l hrănim la sîn.

Duhnim de vii a scîrnă, dar nici nu ne mai pasă,

și balele-atîrnate pecete ne rămîn!

II

Nu vrem decît să umplem cu chef un timp larvar

și nu ne pasă-n urmă ceva de mai rămîne

din noi în amintirea acestei lumi bătrîne,

cum nici n-avem de-o alta nevoie sau habar.

Ca bestia ce n-are decît instinct primar

sau ca răznita pleavă a liftelor păgîne,

noi n-avem alte doruri sau visuri să ne mîne

decît o poftă oarbă de tot ce-i mai murdar.

Chiar Dumnezeu să vină, l-am bate iar pe cruce,

cu ghearele și colții rînind în carnea lui,

ca în ispita slavei să nu ne poată duce,

ci să ne lase-n pacea ce numai sfîntă nu-i

din cloaca scîrnei noastre călduțe și uituce,

în care lesne poate păcatul face pui!

III

Priviți ce mîndru trece, lăsînd în urmă bale,

tot viermele pe care în cloacă l-am hrănit!

Putoarea se alege de noi la asfințit,

dar pasul nu ne-ar duce nici morți pe-o altă cale!

Nici porcul nu se-ntoarce-n nămolul scaldei sale

ca noi în scîrna-n care pe lume ne-am ivit:

de n-am avea în ceruri un rest de neam sfințit,

ne-ar înghiți pămîntul sau ne-ar zvîrli din poale.

Ne-a dat un rai pe lumea aceasta Dumnezeu,

dar am sfîrșit spurcîndu-l din munte pîn’ la mare,

iar azi ne luăm desaga și-l părăsim la greu,

lăsîndu-l la cheremul prostiei tutelare:

atît de ultimi sîntem la toate și mereu

că-i e și morții parcă sictir să ne omoare!

Răzvan CODRESCU

UNDE N-ARE DREPTATE?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Să fie indezirabil vorbitul „pe înțeles” și recapitularea adevărurilor simple? E poate aici explicația faptului nefericit că o anumită elită intelectuală, prea mîndră de deșteptăciunea ei și confundînd firescul cu banalul, n-a reușit, în acești 30 de ani de postcomunism, să intre într-un dialog viu și într-o empatie reală cu publicul mai larg, ci s-a izolat tot mai mult în excelența ei sfidătoare. De aici și identificarea apriorică și generalizatoare a naționalismului cu populismul. România postdecembristă este și victima acestei prăpastii sufletești și comunicaționale căscate între „elite” și „vulg”, cu voie sau fără de voie, pe urmele toxice ale comunismului. Vina o poartă ambele părți, dar a „domnilor” e mai mare, căci de la ei și pretențiile sînt mai mari. Contextul a fost exploatat impur de populismul de stînga, cu toate consecințele în plan electoral. În răspărul acestei rupturi păguboase, avem poate aici o bună lecție de smeremie academică, în căutarea esențialului pierdut. (R. C.)

„POPOARELE CARE NU SÎNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”

Cuvîntul Profesorului Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, noul Președinte al Academiei Române, este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vînzările la care am fost şi sîntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai sîntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atît din afară, cît şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pămînt. Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vînzători de ţară, adăugăm noi. (G. F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Sîntem mai uniți decît înaintașii?

– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decît să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că sîntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întîmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.

Poate că sîntem mai uniți decît acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitînd de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor –

o realitate foarte puternică astăzi”

– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?

– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pămînt nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pămîntul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricînd, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pămînt, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pămînt și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?

– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgîndu-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sînt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sînt americane, de la Columbus Day pînă la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sîrbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am întîlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întîlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci cînd acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă 

a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sînt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?

– „Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Sîntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Românii sînt și ei prinși în acest vîrtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la cîmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sînt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sînt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pămîntul reavăn, să simtă fînul proaspăt cosit, să vadă curgînd sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vînt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpînesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întîlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci cînd vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?

Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sînt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bîntuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rînd cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decît să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărînă, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tîmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine sîntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindînd și de ce mai strîngem fînul doinind, ne declarăm altceva decît români și trecem mai departe. Sînt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decît al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

(Textul integral poate fi citit în numărul din mai 2018 al revistei Familia Ortodoxă)

CORNELIU CIUCANU: GHICULEŞTII ŞI DREAPTA INTERBELICĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Dreapta românească dintre cele două războaie mondiale [1] cumulează şi  dezvoltă teme, direcţii, idei din perioada anterioară, ce se circumscriu dezbaterii politico-doctrinare declanşate în circumstanţele adoptării direcţiilor generale de afirmare ale statului român modern şi ale naţiunii române. Disputa dintre tradiţie şi înnoire lansată la nivel programatic în plan cultural-politic, pe fondul problematicii complexe reliefate de evoluţia societăţii româneşti – intrate fără echivoc pe calea modernizării şi instituţionalizării de tip occidental  –, a condus spre noi concepte privind naţiunea şi statul ca entităţi organice, privind sufletul naţional/mistica naţională şi misiunea istorică a naţiunilor, concepte opuse ficţiunii contractualiste liberale şi voluntarismului demagogic abstract de extracţie iacobină [2]. Paradigma formelor fără fond lansată la 1867 de Titu Maiorescu este preluată şi adaptată de o serie de intelectuali şi oameni politici, care o contextualizează problematic în aproape toate sectoarele de activitate. Practic, putem stabili certe corespondenţe între formula maioresciană şi ideile politice şi culturale lansate şi argumentate de generaţia intelectuală interbelică, pe un traseu ideologic intermediar marcat de publicistica lui M. Eminescu, de scrierile lui V. Conta, A. D. Xenopol, N. Iorga, A. C. Popovici, D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, A. C. Cuza.  De la  articolul-program lansat de T. Maiorescu la Itinerariul spiritual [3] şi Manifestul Crinului Alb [4], semnat de Ion Nistor, Sorin Pavel şi Petre Marcu Balş (Pandrea), dezbaterea cultural-politică vizează aceleaşi teme de reflecţie şi, în general, aceleaşi inadvertenţe/incompatibilităţi între politicile aplicate de instituţiile liberale ale statului şi realităţile profunde ale societăţii româneşti, ignorate de noua elită liberală şi, în consecinţă, bruscate prin aceste intervenţii pripite ale clasei politice. Evocarea acestor manifeste – program ale generaţiei interbelice restabileşte clar coexistenţa tematică a unor idei în cadrul ambelor discursuri (junimist-conservator antebelic şi naţionalist-creştin interbelic) şi/sau metamorfoza unor concepte conservatoare în principiile cultural-politice enunţate de generaţia anilor ’30, crescută sub influenţa gândirismului şi a trăirismului naeionescian.

După 1918, pe fondul vechiului discurs naţionalist reprezentat de N. Iorga şi A. C. Cuza, se articulează – pe baza noilor condiţii interne social-economice, ca şi sub influenţa factorilor externi (revoluţia bolşevică din Rusia, în care un rol predominant director l-au avut evreii) – o nouă formulă cu implicări şi corespondenţe mai ales în viaţa studenţească a României Mari. Astfel, la Universitatea ieşeană mişcarea studenţilor naţionalişti se naşte direct ca reacţie la manifestările de stînga – unele cu un declarat caracter bolşevic – ale unor organizaţii a studenţilor basarabeni şi evrei, bănuite sau chiar bîntuite de elemente şi doctrine comunizante [5]. La această amplă mişcare a tineretului universitar, tradiţionalist şi contestatar, se vor ralia, sub imboldul instinctului de clasă sau sub promisiunea unei uşoare ascensiuni sociale şi politice, o serie de elemente ale vechii aristocraţii româneşti. Aceste elemente provenite din cadrele politice conservatoare, sau cu tradiţie conservatoare în familie, aderă la structurile Dreptei, într-o perioadă de dominare evidentă a societăţii de către mica boierime îmburghezită, aflată în raporturi clientelare cu Partidul Liberal, ieşit fortificat sub aspect social şi logistic după sfîrşitul războiului din 1916-1919 şi aplicarea reformelor electorală şi agrară. Accesul la funcţii în stat fiind blocat de către aceste elemente, provenite din rîndurile comercianţilor, a burgheziei de funcţii sau din cadrul boierimii supuse procesului de îmburghezire – fenomen sesizat de istoricul Dan Berindei –, descendenţii marii boierimi caută cu precădere alte debuşee de afirmare: armata, mediul universitar, diplomaţia, sau aderă la mişcarea naţionalistă în perspectiva unei cariere politice.

În concluzie, cauzele deplasării spre dreapta radicală a unor elemente de prim rang ale aristocraţiei româneşti ţin de noul context istoric conturat în viaţa social politică a ţării după sfîrşitul războiului şi constituirea României Mari. Cele două reforme, electorală şi agrară, au condus la o bulversare a scenei politice româneşti. În primul rînd, prin adoptarea votului universal se modifică substanţial structura electoratului. Aplicarea prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919 s-a experimentat cu prilejul primelor alegeri din statul naţional unitar. Acumulînd o serie de antipatii interne şi reticenţe externe, Ion I. C. Brătianu şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul Artur Văitoianu a primit mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop organizarea alegerilor parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o largă participare la vot, comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat s-au înscris pe listele de alegători 1.299.823 de cetăţeni, faţă de doar 101.339 alegători participanţi la alegerile din 1911. Semnificativă  ni se pare creşterea numărului cetăţenilor cu drept de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de alegători în 1926, la 4,6 milioane în 1937, menţionînd cifra de aproximativ 100.000 de alegători, cîţi erau la 1912. Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui de proporţionalitate între aleşi şi alegători. Astfel, un deputat era ales în 1914 de către 400 de cetăţeni, iar la 1920 de către 50.000 [6].

Împroprietărirea a diminuat considerabil baza materială şi financiară a marilor proprietari de terenuri agricole, grupaţi cu precădere în Partidul Conservator. Pe de altă parte, în contextul introducerii votului universal, partidele conservatoare pierd contactul cu masele de votanţi. Aceste formaţiuni politice trebuiau să se desprindă de tipul de politică făcută la club şi să caute noi debuşee electorale la sate şi la periferia oraşelor, unde erau privite cu ostilitate de către ţărani, atît din considerente sociale (conservatorii erau îndeosebi boieri, mari proprietari funciari), cît şi din perspectiva gernanofiliei şi colaboraţionismului cu inamicul, teme larg exploatate mai ales de către liberali. Pe de altă parte, formaţiunile de sorginte conservatoare trebuiau să-şi mărească numărul de membri şi să constituie noi filiale în mediul rural. Doar presa de partid, menţinută la un anume nivel intelectual şi doctrinar, şi practic inabordabilă pentru marea masă a alegătorilor, rămînea un instrument insuficient şi inoperant la nivelul propagandei la sate şi în zonle defavorizate ale societăţii. În plus, conservatorii au arătat o anumită reticenţă în abordarea directă a alegătorilor. Ei aveau repulsie faţă de discursurile aproximative, demagogice, utilizate pe larg şi cu real succes de către adversarii politici. Liberalii erau mult mai dinamici, volubili şi comunicau mult mai bine cu cei de jos, chiar dacă mesajul lor era populist şi lipsit de valoare oratorică. Timpul şi evenimentele politice au demonstrat că, o dată cu votul universal, politica de club nu mai era o soluţie iar dispariţia instituţională a formaţiunilor conservatoare, poate fi explicată şi prin faptul că s-au dovedit absolut inadaptabile la noile metode şi instrumente ale luptei politice, impuse şi induse ansamblului social-economic şi politic românesc de realităţile multiple şi complexe relevate după primul război mondial [7]. Dacă partidele de sorginte conservatoare cad în desuet şi dispar de pe scena politică românească este interesant de observat că teme şi idei-forţă ale doctrinei conservatoare sînt recuperate de formaţiunile de dreapta [8]. Doctrinarii Dreptei reinventează ipostaze-canon ce vizează binomul boier-ţăran, indestructibil în faţa ofensivei instituţionale moderniste de extracţie străină, a mimetismului păgubos practicat de clasa politică interbelică. Retrospectiv, dimensiunea devenirii şi continuităţii istorice româneşti pe baza autohtonismului şi ortodoxismului are ca fundament aprioric relaţia boier-ţăran, fundamentată în secole de încercări. Instituţiile, moravurile occidentale, clasele înstrăinate şi alogenii – agenţii noilor relaţii de tip capitalist – vin să perturbe această armonie cimentată în veacuri de restrişte. Concurenţa dintre aceste categorii sociale şi etnice (boieri patrioţi şi ţărani, pe de o parte şi întrăinaţi/străini, pe de altă parte) este acutizată de interpretările post-junimiştilor (C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, A. C. Cuza, I. C. Filitti) şi de ideologii naţionalişti-creştini interbelici (în variantă gîndiristă, trăiristă, ortodoxistă şi autohtonistă), este pregnant reliefată de opoziţia dintre ruralul nealterat şi citadinul cosmopolit. Naţionalismul de la începutul secolului XX căuta să compenseze starea de înapoiere a populaţiei şi lipsa de coeziune socială, prin identificarea obstinantă cu naţiunea, a tuturor categoriilor sociale. Respingînd aprioric socialismul, considerat germen al disoluţiei sociale şi naţionale, motor al revoluţiilor şi anarhismului, naţionaliştii erau conservatori şi tradiţionalişti în esenţă, antiliberali în discurs, atîta timp cît semnalau laturile negative ale modernismului de tip liberal [9]. Astfel, tematica de sorginte conservatoare este adoptată tacit şi adaptată noilor realităţi interbelice de către formaţiunile de dreapta, şi în special de către Mişcarea Legionară.

Interesul descendenţilor marilor familii boiereşti pentru mişcarea radicală naţionalist-creştină s-a manifestat cu precădere în anii ’30, cînd ascensiunea curentului naţionalist devenise o realitate. Astfel, identificăm în structurile organizatorice ale dreptei naţionalist-creştine, respectiv ale Mişcării Legionare, elemente care aparţin aristocraţiei româneşti. Spre exemplificare menţionăm numele generalului Gh. (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, stă-stră-nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino, a lui Alexandru şi Andronic Cantacuzino, nepoţi ai şefului Partidului Conservator, Gh. (Gogu) Cantacuzino-Nababul, a lui George Manu – un alt nepot al Generalului, fiul surorii sale Elisabeta (Zeta), căsătorită cu Iancu Manu, fiul generalului Gh. Manu, fost prim-ministru, şef al Marelui Stat Major şi ministru de Război. În acest cadru select, descris de descendanţa princiară a unor membri ai Legiunii, amintim figurile lui Mihail Sturdza, diplomat de carieră şi ministru de Extrene în perioada septembrie-decembrie 1940, a fiului său, Ilie-Vlad Sturdza, şi a fraţilor Ghica de la Iaşi, care  se integrează în mişcarea naţionalist-creştină încă din faza „turbulenţelor studenţeşti” de la Universitatea ieşeană. Astfel, în contextul ofensivei elementelor de stînga – unele chiar cu apartenenţă dovedită la mişcarea comunistă –, care monopolizaseră activitatea studenţească, fraţii Ghica se raliază grupului de studenţi de la Facultatea de Drept, cu intenţia declarată de a bloca ascensiunea bolşevismului în mediul universitar. Alături de Corneliu Zelea Codreanu găsim pe fraţii Ghica, Grigore, Alexandru şi Constantin [10], primii doi foşti colegi la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, destinat în primul rînd fiilor de ofiţeri şi foşti ofiţeri. Elevii mănăstireni erau selectaţi în urma unor examene foarte riguroase. Cu timpul au avut acces la această şcoală militară şi elevi de condiţie mai modestă, fără o descendenţă militară precisă, aşa cum a fost cazul tînărului Petre Marcu, cunoscut mai tîrziu sub numele de Petre Marcu Balş sau Petre Pandrea, publicistul de stînga şi avocatul preferat al comuniştilor în mai multe procese din epocă. Grigore, Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica erau fiii lui Grigore Ghica, militar de carieră, şi ai Constanţei, născută Câmpineanu. Constanţa era fiica magistratului C. Câmpineanu, nepoata revoluţionarului paşoptist, întemeietor al Societăţii Filarmonice, alături de Heliade-Rădulescu şi C. Aristia, la 1835. Bunicul Constanţei era un anti-rus convins, membru al Partidei naţionale munteneşti. Familia Câmpineanu era o familie boierească din Muntenia, pomenită pentru prima dată în documente în anul 1659, pe timpul domniei lui Mihnea al III-lea. Constanţa era şi nepoata de frate a omului politic liberal Ion Câmpineanu, parlamentar şi ministru în mai multe legislaturi şi cabinete.  Era o femeie voluntară, hotărîtă care avea ceva din zbuciumul revoluţionar al bunicului paşoptist. Tatăl fraţilor Ghica, Grigore Ghica a îmbrăţişat de tînăr cariera armelor intrînd apoi în magistratură. El face parte din ramura moldoveană a Ghiculeştilor, fiind fiul lui Alexandru Ghica şi nepotul lui Grigore Ghica Vodă (1807-1857), domnul Moldovei post-paşoptiste şi, totodată, stră-stră-nepot al Grigore Alexandru Ghica Vodă, domnul ucis de turci la Beilic, la 1777. Dacă primul strămoş celebru moare decapitat în urma împotrivirii sale de a ceda Moldova de Nord – numită mai tîrziu Bucovina –, un alt străbun de referinţă al familiei Ghica, domnul Moldovei din perioada 1849-1856, s-a distins printr-o administraţie înţeleaptă,  a încurajat literatura şi libertatea presei. În epocă, Grigore Ghica Vodă era un mare partizan al unirii, însă moare relativ tînăr, în Franţa, în 1857, anul hotărîrilor Divanurilor ad-hoc din cele două principate.

Grigore, Ion-Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica au urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, fiind colegi cu Corneliu Codreanu, intrînd astfel, inevitabil, în contact cu tezele naţionaliste şi anti-iudaice propovăduite de profesorul A. C. Cuza, care a deţinut şi funcţia de decan al facultăţii. Grigore şi Constantin au fost membri fondatori ai Asociaţiei Studenţilor Creştini, constituite la 20 mai 1922, organizaţie a studenţilor ieşeni care, treptat, se va dezvolta şi va acapara viaţa şi activitatea studenţescă din România interbelică. De altfel, în contextul mişcărilor studenţeşti din anii 1922-1923, derulate sub semnul principiului şi lozincii numerus clausus, statutele, regulamentele şi dezideratele Asociaţiei Studenţilor Creştini de la Iaşi vor fi adoptate de toate centrele studenţeşti care, în baza unui convent, se vor constitui în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Creştini din România, avînd ca principal organ de presă ziarul Cuvântul Studenţesc (primul număr: 7 ianuarie 1923). Din 1926, organizaţia reprezentativă a studenţimii române din perioada interbelică se va intitula Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR) [11].

După formarea Ligii Apărării Naţional-Creştine, în martie 1923, s-a luat hotărîrea construirii unui cămin studenţesc cultural-creştin, sustras de sub autoritatea Rectoratului, iar iniţiatorii primesc un ajutor bănesc substanţial din partea doamnei Constanţa Ghica. Totodată, mama fraţilor Ghica, angajaţi şi ei în mişcarea cuzistă, pune la dispoziţia studenţilor naţionalişti un teren pe strada Carol [12]. Terenul era destinat cultivării zarzavatului pentru nevoile echipelor voluntare ce făceau cărămizi la Ungheni. În realitate o notă a organelor de Siguranţă informa că în grădina doamnei Ghica studenţii şi elevii organizaţi de Codreanu ţineau şedinţe secrete şi efectuau exerciţii paramilitare. O descindere a poliţiei, în frunte cu prefectul C. Manciu, are drept consecinţă arestarea tinerilor naţionalişti [13]. La Prefectură studenţii şi elevii arestaţi au avut parte de un tratament destul de dur din partea autorităţilor. Codreanu a fost şi el bătut de agenţi, iar mai tîrziu a fost agresat public alături de surorile sale Silvia şi Iridenta, o dată în grădina Copou, mai apoi pe strada Lăpuşneanu, de către acelaşi Manciu. A urmat împuşcarea lui Manciu în faţa Tribunalului Iaşi şi procesul lui Codreanu. S-a pus problema unei conspiraţii din partea procurorilor, la care avocaţii apărării au replicat prin argumentarea legitimei apărări. O mărturie oarecum tîrzie tinde să facă lumină în această problemă. Colegi de celulă în penitenciarul Aiud, Alexandru Ghica mărturiseşte lui Petre Pandrea că, după bătăile şi umilinţele suportate la Iaşi de Codreanu şi de surorile sale, viitorul lider legionar s-a retras la Schitul Rarău cu cîţiva prieteni, inclusiv fraţii Ghica. Confidenţele făcute de prinţul Ghica fostului coleg mănăstirean acreditează hotărîrea lui Codreanu de a riposta dur la orice alt abuz al prefectului Manciu. După spusele prinţului Ghica, acesta se simţea umilit şi dezonorat de atitudinea prefectului faţă de el şi surorile sale şi era decis să-l împuşte pe Manciu cu prima ocazie.

Un alt fapt ce merită consemnat – şi care denotă ataşamentul şi prietenia fraţilor Ghica faţă de viitorul şef al Mişcării Legionare – sînt sumele băneşti acordate lui Codreanu, atît în 1922, cît şi în 1926, cu ocazia plecării acestuia la studii la Berlin, Jena şi mai apoi Grenoble.

Avocatul Al. Ghica era un foarte apreciat lider LANC şi un intim colaborator al lui A. C. Cuza şi al lui Gh. Cuza, fiul profesorului. Un document de arhivă evocă incidentul din 5 mai 1927, cînd A. C. Cuza, Gh. Cuza, Al. Ghica şi un număr de 12 studenţi, care se întorceau de la Roman, unde profesorul Cuza îşi depusese candidatura pentru Camera Deputaţilor, au fost agresaţi de un grup de aproximativ 400 de evrei. Incidentul s-a soldat cu rănirea mai multor studenţi, dar şi a organelor de ordine (comisarii Botez, Filip, Grigorean şi agentul Axinte) care interveniseră pentru salvarea studenţilor cuzişti [14]. La întoarcerea lui Codreanu din Franţa, în 1927, Alecu Ghica este mesagerul acestuia pe lîngă A. C. Cuza în contextul scindării statutarilor. Codreanu milita pentru unitatea Ligii Apărării Naţional-Creştine şi pentru împăcarea lui A. C. Cuza cu fracţiunea Şumuleanu-Găvănescu-Iliescu, fapt care l-a îndepărtat de acesta.

În anii '30, fraţii Ghica nu mai activează vizibil în mişcarea naţional-creştină, poate şi din pricină că au ocupat funcţii în magistratură [15]. Totuşi, Alexandru Ghica a renunţat la magistratură şi a practicat avocatura, fiind înscris în Baroul de Ilfov (1936-1940). S-a căsătorit cu fiica omului politic liberal Mihail Orleanu, devenind, astfel, cumnat cu avocatul Mihai Orleanu, viitorul prefect legionar al judeţului Covurlui din timpul guvernării legionaro-antonesciene. De asemenea, Alecu Ghica era cumnat cu omul politic liberal Victor Slăvescu, economist de prestigiu, ataşat, după 1938, de regimul autoritar condus de Carol al II-lea. În 1937 Al. Ghica se înscrie oficial în Mişcarea Legionară şi activează în cuibul „Cloşani”, condus de avocatul Al. Vergatti. La alegerile din decembrie 1937, Al. Ghica a candidat pe listele Partidului „Totul pentru Ţară” şi a fost ale deputat de Tutova. În timpul marii prigoane a fost arestat şi întemniţat, semnînd aşa-numita Mărturisire de credinţă, alături de fondatorii Legiunii şi alţi comandanţi legionari, pentru a evita noile represalii ale regimului carlist [16]. Abdicarea lui Carol al II-lea şi proclamarea statului naţional-legionar, în septembrie 1940 a readus Mişcarea Legionară pe scena politică. În noua conjunctură Grigore Ghica este numit preşedinte al Tribunalului Iaşi, întrucît nu a voit să renunţe la viaţa tihnită de magistrat, dar şi pentru faptul că nu avea încredere în noul comandament legionar, cu atît mai puţin în Horia Sima, iar fratele său a fost numit director al Siguranţei Generale (16 septembrie 1940 – 23 ianuarie 1941, director general al Poliţiei). La 23 ianuarie 1941, Alexandru Ghica a fost arestat, iar în urma unui proces, la 15 iunie 1941 a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru rebeliune şi înaltă trădare, pedeapsă executată la penitenciarele Aiud (1941-1942, mai-septembrie 1944, mai 1945-octombrie 1946, iunie-octombrie 1948), spitalul penitenciar Braşov (1942-1944, februarie-aprilie 1945), Alba-Iulia (septembrie-octombrie 1944), Suceava (octombrie 1946-iunie 1948).

Evenimentele din ianuarie 1941 au aruncat Mişcarea Legionară din nou în afara legii. Unii legionari se refugiază la Berlin dar marea majoritate, printre care şi Alexandru Ghica, a fost întemniţată la Aiud. Pentru prinţul Ghica a urmat o lungă perioadă de recluziune, din 1941 pînă în 1964. Cert este că, deşi în timpul guvernării legionare între H. Sima şi Al. Ghica au fost nu o dată situaţii tensionate, totuşi Ghica nu  a vrut să se dezică de şeful Mişcării în perioada antonesciană, cînd o simplă petiţie-tip, de desolidarizare faţă de Sima, i-ar fi adus libertatea, reabilitarea şi probabil revenirea în magistratură. În 1963, o dată cu celebrele demascări de la Aiud, prinţul Ghica respectă recomandările din străinătate ale şefilor legionari din exil, dar şi hotărîrea luată de foştii comandanţi ai Mişcării de a se „desolidariza” de Sima şi de Legiune în general. Această tactică a fost abil adoptată de vechile grade legionare pentru a oferi un exemplu mai tinerilor deţinuţi legionari, aşa-numiţii rezistenţi, care denunţau orice compromis cu autorităţile comuniste, fapt considerat inoportun de şefii legionari din închisori şi de cei din străinătate, interesaţi, în această situaţie, în primul rînd de salvarea fizică a foştilor combatanţi. Practic, legionarii erau într-o continuă prigoană din ianuarie 1941. Ei nu au făcut obiectul decretului de amnistie intrat în vigoare după 23 august 1944 şi sub acest aspect se înţelege pe deplin manevra iniţiată de Nicolae Petraşcu, Vică Negulescu ş. a. De altfel, chiar şi în condiţiile grele de detenţie, spiritul combativ anticomunist şi respectul pentru fostele grade şi ierarhia legionară stabilită de Căpitan şi Comandant au rămas aproape intacte [17].

Dr. Corneliu CIUCANU

[1] Vezi îndeosebi Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei româneşti. 1927-1941, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010 (prima ediţie, Bucureşti, Editura FF Press, 1996); Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Constantin Petculescu, Mişcarea Ligionară. Mit şi realitate, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1997; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Bucureşti, Editura Cartier, 2005; Cristian Sandache, Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009. Consemnăm, totodată, şi studiile semnate de către eminenţi istorici străini: Andreas Hillgruber, Hitler, Könik Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944, Wiesbaden, ediţiile 1954 şi 1965 (ediţia românească: Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţii germano-române: 1938-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, 2007); Hans Rogger, Eugen Weber, (eds), The European Right. A Historical Profile, Berkeley şi Los Angeles, 1965, cu un capitol despre România al lui Eugen Weber, pp. 501-574 (vezi şi ediţia în limba română: Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura Minerva, 1995); Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover Institution Press, 1970 (lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Editura Hasefer, Bucureşti, 1996); Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, München, R. Oldenbourg Verlag, 1986. (ediţia în limba română: Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999); Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 (ed. originală: La mistica del ultranacionalismo. Historia de la Guardia de Hierro. Rumania, 1919-1941, Barcelona, 1989).

[2] Nicolae Iorga, „Ideile abstracte şi statul organic”, în Sfaturi pe întuneric, vol I, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.195-196.

[3] Vezi Mircea Eliade,„Itinerarul spiritual”, în Cuvântul din 6 septembrie 1927. Tema va fi reluată şi dezvoltată în mai multe numere ale ziarului, în perioada septembrie-noiembrie 1927.

[4] Este vorba de o altă reacţie a noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva bătrînilor acuzaţi de ignoranţă sau rea-voinţă manifestul (Gândirea, nr. 8-9/1928, pp. 311-317) reia tema junimistă a formelor fără fond, semnalînd eroarea împrumuturilor şi mimetismul în viaţa politică şi culturală ţării.

[5] Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova (ANRM), fond 680, inv. 1, dosar 3 457 (II), f. 673. Într-o notă-sinteză din noiembrie 1931, organele de Siguranţă din Basarabia consemnează începuturile, evoluţia şi translarea mişcării naţionaliste cuziste şi mai apoi a Gărzii de Fier peste Prut. Anterior acestui proces, organele informative româneşti sesizează caracterul subversiv şi afilierea ideologică făţişă la Internaţionala a III-a de la Moscova a grupului studenţesc ieşean – Societatea Studenţilor Basarabeni – condus de Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, fraţii Derevici etc. Curentul de stînga existent la Universitatea ieşeană a fost remarcat de toţi istoricii serioşi care s-au ocupat de geneza curentului de dreapta interbelic. Mişcările studenţeşti naţionaliste din perioada 1919-1923 au apărut ca reacţie împotriva stîngii şi au vizat stoparea bolşevismului internaţionalist şi ateu în Universitate.

[6] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2001, p. 112.

[7] Vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Bucureşti, Editura Politică, 1987 (cap. „Conservatorismul politic”, pp. 461-527).

[8] Vezi Ion Bulei, „Conservatorismul românesc”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 91-92.

[9] Armin Heinen, op. cit., pp. 75-77. Vezi şi James P. Niessen, „Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării şi a mobilizării”, în Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2002, pp. 226-227.

[10] Grigore (născut 26 iulie 1899, Iaşi – decedat, 2 martie 1966, Bucureşti); Ghica Ion-Constantin (născut 26 decembrie 1900, Iaşi – decedat, 4 decembrie 1969, Bucureşti); Alexandru (n. 8 februarie 1903, în Iaşi – decedat 16 aprilie 1982, Galaţi).

[11] Vezi Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol.III, Brăila, Editura Istros, 2003, p. 437.

[12] Pe acest teren s-a construit mai tîrziu Casa Armatei din Iaşi.

[13] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.

[14] Arhivale Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Justiţiei, Direcţia Judiciară, dosar nr. 111/1930-1932, vol 2, ff. 775-777.

[15] În perioada 1932-1936 a fost magistrat la Tribunalele de la Tutova şi Tîrgu Bujor (judeţul Covurlui).

[16] ASRI, fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.

[17] Cf. Dosarele istoriei, nr. 4/1997, pp. 60-61.

Prințul Alexandru Ghica [Ghyka] - 

o legendă a temnițelor comuniste