marți, iulie 30, 2019

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XVI


Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  

PARADISUL

Cîntul XVI

În cerul al cincilea (al lui Marte) Dante îl ascultă în continuare pe Cacciaguida, ilustrul său strămoș, căruia i se adresează cu maximă reverență (cu acel voi – plural al vechii curtenii – pe care contemporanii săi tindeau să nu-l mai folosească: „Voi tată-mi sînteți...” etc.). Poetul își iscodește antecesorul despre strămoșii săi și despre vechea stare a Florenței – cetatea patronată de Sfîntul Ioan Botezătorul („Sfîntul Ioan ce stînă și ciobani/ avea pe-atunci și care dintre ei/ erau mai demni să-i fie căpitani?”). Cacciaguida înșiră numele unor vestite familii și personalități florentine, iar textul devine o tot mai grea încercare pentru traducător: m-am străduit să nu las pe dinafara traducerii nici unul dintre nume (nici nu vă închipuiți cu ce eforturi!) și, ca și cei de dinaintea mea, m-am văzut nevoit să adopt „românizarea” pronunției unor nume italienești (mai ales de familie), căci altfel n-aș fi putut-o scoate la capăt cu măsura versurilor și cu regimul rimelor. Duhul laudă virtuțile celor vechi (cu referințe pe alocuri obscure la episoade – reale sau legendare – familiare florentinilor vremii) și deplînge pripășirea în cetate a neamurilor proaste, care n-au întîrziat să-i aducă decăderea. Finalul cîntului este apoteoza discursului: cetatea vegheată din vechime de statuia crăpată a lui Marte (quella pietra scema) și-a trăit gloria cu astfel de oameni (con queste genti) vrednici, pînă să fie maculată și învrăjbită de cei nou-veniți, ajungînd să-și vadă tot mai des stindardul, cu crinul de pe el, întors în jos (semn al înfrîngerii), ba chiar făcut din alb (pe fond roșu) roșu (pe fond alb) în timpul războaielor civile – metaforă a unei lumi „întoarse pe dos”.


1 O, biata noastră-a sîngelui noblețe,
că mîndru-l faci pe om și-aicea jos,
unde iubirea-i plină de tristețe,
4 nu prea îmi e mirarea de prisos
dacă și-acolo unde nu-s ispite,
în ceruri zic, mă pomenii fălos!
7 Ești strai cu poale iute zdrențuite
și de nu-i omul să le dreagă-n stare,
le prinde vremea-n foarfeci ascuțite.
10 Cu acel „voi” ce-n vechea Romă-și are
obîrșia, dar azi pare-uitat să fie,
îmi începui umila cuvîntare;
13 iar Beatrice,-n preajmă stîndu-mi mie,
zîmbi, ca fata ce-a tușit pe cînd
greși Ginevra, cum la carte scrie.
16 „Voi tată-mi sînteți”, începui zicînd,
„voi îndrăzneală dați vorbirii mele,
voi mă-nălțați mai sus de propriul gînd.
19 Atîtea ape mintea să mi-o spele
se-ntrec încît simt bucurie mare
că nu se frînge matca ei sub ele.
22 Deci, dragul meu străbun, spuneți-mi care
v-au fost strămoșii și în care ani
pruncia voastră leagănul și-l are:
25 Sfîntul Ioan ce stînă și ciobani
avea pe-atunci și care dintre ei
erau mai demni să-i fie căpitani?”.
28 Cum jarul se-ntețește în scîntei
cînd suflă vîntul, acea faclă vie
spori la vorba-mi ce-i dădea temei;
31 și cum în văz mi-ardea mai tare mie,
la fel cu lin și dulce glas porni
în limba veche-auzul să-mi îmbie:
34 „Din ziua-n care «Ave» se rosti
pînă ce mama (sfîntă azi) pe mine,
ce-o-ngreunam, din ea mă slobozi,
37 sub Leul ei focul ce-aici mă ține
de cinci sute cincizeci de ori, și iar
de-alte treizeci, s-a-nflăcărat pe sine.
40  Strămoșii mei și eu ne-avem hotar
unde-află sesta ultimă-n cetate
cine-i la jocul de-an de an fugar.
43 Atît să știi de-ai mei de-ajuns e poate:
cu cine-au fost și cum veniră-aci
nu cred că-i cazul mintea a ne-o bate.
46 Erau pe-atunci, cîți pot sub arme fi,
luați de la Marte pîn’ la Batister,
cam o cincime din cei astăzi vii.
49 Dar nu-n amestec cu vreun neam mizer,
cum azi Certaldo, Campi sau Fegghine,
ci puri pînă în ultimul ungher.
52 O, neamurile proaste doar vecine
să vă fi fost, păstrînd ca și hotar
Galluzzo-ori Trespian, era mai bine
55  decît cu ele-n burg, răbdînd cu-amar
mîrlani din Signa ori d’Aguiglion,
ce rău duhnesc și-au faimă de tîlhar!
58 Dacă acei ce joc își bat de-amvon
pe Cezar n-ar fi fost a-l vrăjmăși,
ci-ar fi văzut ca maica de cocon,
61 cutare, ce-n Florența-ajunse a fi
zaraf sau negustor, în Simifonti
s-ar fi întors, la neamul ce-l puí;
64 în Montemurlo-ar fi stăpîni tot Conti,
Cerchi-n Acone ar fi la ei acasă
și-n Valdigrievi, poate, Bondelmonti.
67 Amestecul de oameni rău se lasă
într-o cetate, cum și-n burți vă șade
o hrană ori prea multă, ori prea grasă;
70 și-un taur orb chiar mai degrabă cade
ca mielul orb; și-adeseori mai tare
o spadă taie chiar decît cinci spade.
73 Tu Lundi și-Urbisaglia nu vezi oare
cum au pierit; și pier în urma lor
și Chiusi-ori Sinigaglia? Prin urmare,
76 cînd ai s-auzi că neamurile mor
lucru ciudat sau nou n-o să-ți mai pară,
căci totul e pe lume trecător.
79 Cetăți și toate cele trag să moară,
și voi la fel; căci moartea totdeauna
se-ascunde-n tot, iar viața iute zboară.
82 Și cum al lunii cer, rotind întruna,
un țărm acum îl udă, acum îl seacă,
și cu Florența face-așa Fortuna.
85 Deci de mirare lucru să nu treacă
tot ce-am să spun de marii florentini,
a căror faimă vremile o-neacă.
88 Eu îi văzui pe Ughi și Catellini,
pe Greci, Filippi, Ormanni și Alberici,
azi stinși, dar ieri iluștri citadini;
91 și, maiestuoși ca-n timpii lor antíci,
pe-alde Sannella și-Arca îi văzui,
pe Soldanieri, pe-Ardínghi și pe Bostici.
94 Mai sus de poarta ce-ncărcată-acu-i
de noi ticăloșii ce-atîrnă-atare,
că mult corabia s-o înece nu-i,
97 trăiau Ravignanii-atunci, din care
s-a tras Guido, contele, și cei
ce-i sînt urmași lui Bellincion cel mare.
100 Știa al cîrmuirii bun temei
un Della Pressa-atunci, iar Galigai
în arme străluceau deplin și ei.
103 Drept stîlpul lui Del Vaio-l admirai,
Sachetti, Giuochi, Fifanti și Baruci,
Galli și chiar măsluitorii, vai!
106 Trunchiul din care s-au născut Calfucii
era semeț și-n buna guvernare
se întreceau și Sizii, și-Arrigucii.
109 O, și pe cei răpuși de-nfumurare
văzutu-i-am! Și bulele-aurite
ce-au dat Florenței strălucire mare.
112 Părinți cu fețe-atît de-nvrednicite
avură cei ce-n consistoriu stînd
se-ngrașă azi cu-alegeri măsluite.
115 Mișelul neam de azi, persecutînd
pe cei fugari, dar care se preface,
de-l bați sau ungi, în mielul cel mai blînd,
118 urca atunci, dar din prostimi sărace;
iar Ubertin pe drept cuvînt cîrti
cînd neam cu ei ajunse socru-a-l face.
121 Din Fiesole-n tîrg se-nțeleni
și Caponsacco-atunci, iar Infagat
și Giuda-n cinste prinseră-a sui.
124 E de mirare, dar e-adevărat:
porții ce este-n vechiul burg intrare
din Della Pera nume i s-a dat.
127 Oricine poartă-armura sclipitoare
a marelui baron, ce-i pomenit
de ziua Tomii și-i cinstit atare,
130 de el fu-nnobilat și dăruit,
deși cu plebea azi se ține frate
cel ce-i cu semnul lui împodobit.
133 Și Gualteroții, și-Importunii poate,
și Borgo-acum ar fi mai mulțumiți
de-atîția noi vecini n-ar duce-n spate.
136 Iar casa ce v-a-mpins să pătimiți,
prin dreapta ciudă ce v-a dus la moarte,
de bunul trai făcîndu-vă lipsiți,
139 era, cu toți ai ei, cinstită foarte:
o, Buondelmonte, rău ai mai greșit
nunta oprind și-urmînd cealaltă parte!
142 Nu triști, ci veseli mulți ar fi trăit
de Domnu-n apa Emei te lăsa
cînd în oraș întîi ai fost venit.
145 Dar pietrei sparte datu-i-s-a ca,
podul păzindu-l, victimă să-i fie
Florența-n cea din urmă pace-a sa.
148 Cu neamuri de-o atare vrednicie
văzut-am eu Florența-n vremi tihnite,
cînd nu era de plîns a ei moșie;
151 cu așa neamuri drepte și cinstite
văzutu-i-am poporul fericit,
cu crin ne-ntors, nici steaguri măsluite
154 de vrajba care-n urmă le-a roșit”.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)


publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   0 comentarii

duminică, iulie 28, 2019

„DAȚI-L LA PĂRINȚI!”



Un subofițer din cadrul Ministerului de Interne
a publicat astăzi pe Facebook
o poezie referitoare la cazul
criminalului în serie din Caracal!

NU-L PEDEPSIȚI

La Domnul și la voi, cer îndurare:
Pe criminal vă rog, nu-l pedepsiți!
Dreptate nu se face-n închisoare,
Închideți ochii! Dați-l la părinți!

Să fie judecat numai de mame!
Să fie rupt și mestecat în dinți!
Nu-l condamnați, nu-l împușcați cu arme,
Creați o lege: Dați-l la părinți!

Nu condamnați părinții să-l plătească,
Cum toți plătim atîția deținuți!
Dați „peste noapte”-o lege românească,
Iar criminalul, dați-l la părinți!

Plîngem și noi, plîng îngerii și sfinții.
Și așteptăm. Decizia-i la voi.
Lăsați-l doar o noapte cu părinții
Și dreptul s-apeleze 112!

Florin TUDORAN


publicat de Răzvan Codrescu @ 15:46   0 comentarii

sâmbătă, iulie 27, 2019

RADU PREDA: PROSTUL GUST ISTORIC




Cît de anevoios se învaţă din istorie, mai ales din cea recentă, ne arată modul cum amestecăm criteriile, cum admirăm detaliile crimei, ignorînd victima şi lăudînd călăul.  
Un exemplu de acum câteva zile. O cîntăreaţă a filmat pentru noul ei videoclip în fosta reşedinţă oficială a cuplului dictatorial ceauşist, „Palatul Primăverii”. Comentariul artistei: „Locul arată impresionant şi toată echipa a fost încîntată că sîntem în celebra casă a lui Nicolae Ceauşescu”.
Las la o parte faptul că toată filmarea din casă se reduce la piscină, obiect uşor de găsit în multe alte locuri, unele chiar mai spectaculoase decît adaosul făcut pe gustul relativ al locatarilor din epocă. Ceea ce te pune pe gînduri este altceva. Întîi de toate, cum este cu putinţă să filmezi oriunde? Să ne aşteptăm la videoclipuri filmate în Sala Tronului a Palatului Regal sau la Peleş, pe holurile Guvernului sau al altor instituţii, pe terasa Arcului de Triumf sau la Bellu, în sala de consiliu a Băncii Naţionale sau în aula Academiei Române? Ştiu că am dat cîteva idei, dar rămîne întrebarea, deloc retorică, dacă putem relativiza spaţiile la fel cum o facem şi cu ideile sau istoriile legate de acestea. La urma urmelor, despre asta este vorba: despre vulgaritatea unor oameni fără memorie, fără jenă, euforici în lipsa lor de cultură. Dincolo de filmarea recentă, observ cum creşte, pe fundalul nostalgiei unora şi a indolenţei altora, tocmai tendinţa bagatelizării. Casa lui Ceauşescu este impresionantă, iar cealaltă, a poporului (sic!), cu atît mai mult. Faptul că şi una şi alta reprezintă simboluri ale unui regim ilegitim şi criminal nu mai are nici o relevanţă. Dacă mai ţinem cont şi de tendinţa unor ghizi de a prezenta asemenea locaţii ca fiind motive de mîndrie naţională, atunci avem tabloul complet al modului cum ne raportăm la noi şi cum ne prezentăm străinilor. Aceştia, cum e cazul unui jurnaliste din Germania care a fost tot de curînd să viziteze casa Ceuşeştilor, nu mai înţeleg nimic: cum de putem omite natura criminală a regimului care a patronat construcţia?! Este ca şi cum nemţii ar fi mai puţin critici faţă de Hitler pentru că a construit autostrăzi, palate administrative şi altele asemenea. La fel, în cazul italienilor, referitor la Mussolini şi a sa moştenire edilitară.
Cu alte cuvinte, nu putem exorciza duhurile rele din trecut dacă nu avem discernămînt şi dacă producem dovada prostului gust istoric. În rest, muzica poate fi bună.

Radu PREDA

publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   3 comentarii

vineri, iulie 26, 2019

BÉCALI SAU BECÁLI? HÁLEP SAU HALÉP?




Oligofrenia românească nu poate ieși din această dilemă!
Nu-i singura, de altfel. Există multe alte dileme „cronicizate” de pronunțare și/sau grafiere:(fără legătură cu aromânii): Alexandru Moruzzi sau Moruzi? Mihail sau Mihai Eminescu? Mateiu sau Matei Caragiale? Dumitru Stăniloaie sau Stăniloae? Octavian Páler sau Palér? Klaus Iohanis sau Iohannis? - etc., etc. Nu mă mai mir că în facultate aveam un coleg care lui Nóica îi spunea Noíca, nici că astăzi (nu fără „complicitatea” purtătorului) numele de familie al d-lui Teodor Baconsky/Baconschi apare grafiat în toate felurile (Bakonsky, Baconski, Bakonski, Bakonschi...). Cînd chiar mass-media, oficialitățile sau edilii se află - cu toată seninătatea oligofreniei - într-o asemenea confuzie, ce pretenții să mai ai de la „publicul larg”?
Oligofrenia a intrat deja în „specificul național”. Iar de condus ne conduc oligofrenii votați de oligofreni. Prima oligofrenă a țării s-a și înscris, cu voie de la partid, în cursa prezidențială. Tinde să devină o minune că mai reușim, cumva, să ne spunem pe nume...

Răzvan CODRESCU

publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   1 comentarii

miercuri, iulie 24, 2019

CUM S-AR CUVENI SĂ NE FIE PREOȚII



Iată răspunsul meu – pentru volumul colectiv Preotul ortodox în veacul XXI. Schițe pentru un portret (volum coordonat de Marius Vasileanu, Editura Lumea Credinței, București, 2019, pp. 69-74) – la întrebarea: „Care este și ar trebui să fie portretul-robot al preotului creștin ortodox la început de secol XXI?”.

PREOTUL ȘI SFINȚENIA VIEȚII

Trebuie spus mai întîi că viaţa noastră religioasă are şi mari virtuţi (care întrec media duhovnicească a Apusului, dar şi a al­tor ţări ortodoxe megieşe), dar şi mari defecte, resim­ţindu-se încă puternic de sechelele comunismului. In­sti­­­tu­ţional, mi se pare că Biserica naţională n-a reuşit, în acești 30 de ani, o pri­me­nire semnificativă, iar la nivelul „turmei” Ortodo­xia sta­­tistică nu se acoperă cu Ortodoxia reală (experiența referendumului din 2018 a dovedit-o cu prisosință). E mult de lu­crat la comunicarea vie dintre păstori şi turmă, pre­­cum şi dintre credinţă şi intelectualitate. Există o a­nume eflo­­rescenţă a vieţii mănăstireşti, dar şi temerea – exprimată încă de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertis­ment – că şi în domeniul acesta ceea ce cîşti­gă în exten­siune riscă să piardă în intensitate... Cred că stăm pe o tra­di­ţie extraordinară, fără să ne ridicăm decît spo­radic la înăl­ţimea ei. Avem, în orice caz, ca moşte­nire istorică în ca­drul răsăritean, mult mai mult decît reuşim să transpu­nem în viaţă... Iar aici răspunderea, dincolo de poziționarea fiecărui credincios în parte, este a corpului preoțesc în genere și a corpului arhieresc în special.
Chiar dacă nu este vorba de toţi ie­rarhii şi slujitorii Bisericii, și chiar dacă în ultimul deceniu situația s-a mai remediat, distanţa aproape suspicioasă dintre cler și intelectualitate continuă să exis­­te şi să se simtă. Multe neîmpliniri sînt legate de a­ceas­tă dizarmonie comunicațională și funcțională. Sigur că există şi o­pa­citatea şi chiar complexele culturale ale unor ierarhi, sau ale sfătuitorilor nepotriviţi de care s-au înconjurat, dar şi intelectualii au partea lor de stîngăcie sau de obtuzi­tate, ca să nu vorbesc de-a dreptul de rea-credinţă. Intelectualul, de multe ori, înainte de a fi un ins performant sub aspect pro­fesional, cultural sau creator, este un ghem de pre­ten­ţii şi orgolii, greu de abordat şi greu de mulţumit, iar adeseori nu prea dus la biserică. Fronda unor intelec­tu­ali dez-bisericiţi – şi chiar dez-naţionalizaţi, mă încu­met să spun – cu orice formă de tradiţie autohtonă a dus la un cumul de tensiuni şi suspiciuni, mai ales în mă­sura în care astfel de intelectuali au ajuns, prin pre­caritatea contextului, să treacă drept formatori de opi­nie publică. Împreună-lucrarea la care ar fi de năzuit, şi care nu-i deloc imposibilă, presupune o flexibilizare a ambelor părţi. Ce pot şi trebuie să facă ierarhii? Cred că ar trebui să valorifice mai generos şi mai înţelept o a­­numită intelectualitate creştină de care nu ducem lipsă şi care ar putea mijloci mai eficient dialogul Bisericii cu întreaga lume intelectuală, cu presa şi cu tinerii. Iar pe de altă parte este nevoie de o primenire a discursului bisericesc, oarecum depăşit astăzi de provocările sau de exigenţele actualităţii. Sfinţii Părinţi vorbeau desăvîrşit „lim­ba” vremii lor, chiar dacă mergeau în răspărul ei... Să învăţăm şi noi „limba” vremii noastre, dacă vrem să o reconformăm din mers!
Încrederea acordată Bisericii – atîta cîtă mai este (și încă este – slavă Domnului! – mai multă decît la alte meridiane) – reprezintă de fapt un reflex al încrederii în Dumnezeu. Mircea Eliade observa că exis­tă popoare ce-au trăit în mai mare măsură decît altele „teroarea istoriei”: cel evreu, cel sîrb, cel român... Cînd atît de des „istoria face pipi pe tine”, ca să folosesc tot o expresie a intelectualilor noștri din interbelic, se creează un fel de psihologie colectivă compensatorie: creşte nevoia şi sensibilitatea faţă de ceea ce transcende, ca să zic aşa, precaritatea is­toriei. Or, Dum­nezeu este reperul transistoric absolut, iar Biserica este bastionul nostru de permanenţă într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare. Eu nu zic că nu există şi o parte de formalism, sau de superstiţie, dar cred că în esenţă este vorba de o realitate cu adînci rădăcini în trecutul şi psihologia naţională. Iar românul cre­dincios mai are încă atîta glagore încît să nu confun­de Biserica netrecătoare cu slujitorii ei trecători, care, oameni sub vremi fiind, pot păcătui omeneşte, pe orice treaptă ierarhică s-ar afla. Înţelepciunea din bătrîni îl în­vaţă pe credincios că trebuie să se ţină de ce zice po­pa, nu de ce face popa... Dar mai au oare tinerii de azi urechi pentru înțelepciunea din bătrîni? Ce face popa tinde să devină, în ochii noilor generații, mai decisiv decît ce zice popa…   
Pe de altă parte, relativizarea principiilor morale probabil că repre­zintă provocarea cea mai insidioasă şi mai plină de con­secinţe a lumii de azi, avînd un trist corolar în criza – ca să nu zic disoluţia – familiei, care nu-i doar „celula de bază a so­cietăţii”, cum se spune în mod curent, ci, mult mai im­por­tant, „celulă mistică a Bisericii”. Sigur că aici, vrînd-nevrînd, linia Bisericii „calcă” linia politicii (tot mai identificată cu „sinteza” neomarxistă numită political correctness). Biserica nu are să facă politică în sens partinic, dar, în numele principiilor morale statornicite prin rînduiala divină a Firii şi prin Revelaţie, ea trebuie să facă politica lui Hristos, poli­ti­ca mîntuirii. E deci nevoie de o implicare în social „cu înţe­lepciune de şarpe şi curăţie de porumbel”.
Dincolo de oficiul liturgic și catehetic, slujitorul Bi­sericii trebuie să fie într-o măsură cît mai mare mo­del de rectitudine în cetate, dar şi de jertfelnicie de sine. Pilda personală prisosește, în conștiința problematică și circumspectă a lumii de azi, peste toate harismele și peste toate predaniile, De aceea trebuie o grijă cu totul deosebită a Bisericii în selecţia şi formarea personalului pastoral, care trebuie nu numai pregătit să poată răspunde adecvat provocă­ri­lor veacului, dar să şi întruchipeze în măsură cît mai ma­re posibila sfinţenie a vieţii, care acum pare pentru mulţi mai degrabă o poveste... 
Prin urmare, Biserica trebuie, în primul rând, să îşi reconsidere învăţămîntul teologic, că de acolo porneşte totul. Deci, cum îţi selectezi oamenii, cum îi pregăteşti şi pe urmă cum îi promovezi, ca fiecare să ajungă exact acolo unde trebuie, conform chemării lui predilecte, și să poată face cît mai mult din ceea ce trebuie – nu după măsuri livrești, ci după cerințele realității curente.
Şi, desigur, trebuie o reînnoire a limbajului predaniei, mai ales ortodoxe, pentru că există o osificare, să zicem aşa, a tradiţiei creştine, dar mai ales a discursului aferent. Prin bunătatea lui Dumnezeu (care întrece mereu puterea noastră de „absorbție”), noi am avut precedente chiar în trecutul recent: cazul Nicolae Steinhardt, de pildă, care din punctul acesta de vedere este foarte revelator, sau cazul Andrei Scrima şi întreaga mişcare a Rugului Aprins. Adică, încercări de înnoire a limbajului bisericesc în consonanţă cu vremurile, de reconexare a religiosului cu culturalul, dar care, din păcate, nu au rodit. Ceea ce se perpetuează în Biserica românească este mai degrabă un fel de creştinism mumificat, un fel de tradiţie moartă, un fel de triumf al literei care omoară duhul. Deci trebuie, în sfârşit, să regăsim duhul îndărătul literei şi atunci va începe şi ceea ce nădăjduim cu toţii: o resurecţie spirituală a neamului românesc.
Sper din toată inima ca Biserica să iasă definitiv de sub teroarea trecutului recent şi să-şi recapete în so­ci­etatea românească nu doar măreţia nostalgică sau prin­cipială, ci măreţia de fapt; să ne facă să fim mai mîndri decît pînă acum de ierarhii, preoţii şi monahii noştri, să nu lase loc nici unei sfieli de a ne înfrunta cu ea cu tot destinul european, demonstrînd celor sceptici că tradiţia poate fi mai vie decît şi-au închipuit ei vreo­dată şi că ortodoxia românească nu este doar o anexă timorată şi mimetică a celei greceşti sau a celei ruseşti, ci o vatră spe­­ci­fică de trăire creatoare în marea familie a Orto­do­xiei răsăritene şi a unei ideale Europe creştine.

Răzvan CODRESCU
(poet, eseist, editor)

publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   1 comentarii

luni, iulie 22, 2019

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XV


Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  

PARADISUL

Cîntul XV

Abia strămutat în cerul al cincilea (al lui Marte), Dante vede lunecînd spre el, de pe crucea luminoasă a martirilor, un duh plin de strălucire (pus de poet în analogie cu umbra lui Anchise cînd – după cum relatează „suprema Muză”, Vergiliu, în Eneida: VI, 684 și urm. – și-a întîlnit fiul – Enea – pe Cîmpiile Elizee), care începe prin a-i vorbi latinește (limba sacră a Bisericii): O sanguis meus, o superinfusa/ gratia Dei, sicut tibi cui/ bis unquam coeli ianua reclusa? („O, sînge al meu, o, har al lui Dumnezeu revărsat asupra ta, cui, asemenea ție, i-au mai fost vreodată deschise de două ori porțile cerului?”). Duhul e gata să răspundă întrebărilor poetului (pe care Beatrice îl încurajează din priviri să i se adreseze acestuia), prevăzînd, prin puterea harului, ce avea să fie întrebat. Se vădește a fi duhul lui Cacciaguida (strămoșul lui Dante), mort în cea de-a doua Cruciadă (spre jumătatea secolului al XII-lea). După o evocare a vechii Florențe (în antiteză cu cea decăzută, din vremea lui Dante), spune – deocamdată pe scurt (va continua în cîntul următor) – povestea spiței sale (precizînd că de la soția sa – mia donna... di val di Pado – se trage cognomenul poetului).

  
1 Voința bună-n care se topește
mereu iubirea care drept inspiră,
cum pofta rea în cea smintită crește,
4 făcu să tacă-acea preadulce liră,
lăsînd în pace corzile ei sfinte,
pe care dreapta slavei imne-nșiră.
7 Cum ar fi surde și n-ar lua aminte
la justa rugă-acele duhuri care,
spre-a m-asculta, tăcură mai ‘nainte?
10 Pe drept de lungă caznă parte are
cel ce iubirea sfîntă o trădează
de dragul unor lucruri trecătoare.
13 Precum senina boltă o brăzdează
cîteodată-o dîră ca de foc,
uimind privirea ce se-nalță trează,
16 și pare-o stea ce-și schimbă al ei loc,
deși în partea unde el se-aprinde
nimic nu piere, ca-ntr-un iute joc,
19 la fel din brațul ce spre dreapta tinde
un astru se lăsă pe cruce-n jos
din pîlcu-acelor stele strălucinde,
22 trecînd de-a lungul stîlpului frumos
și rămînînd de el nedeslipit,
ca-n alabastru-un fulger radios.
25 La fel Anchise umbra și-a vădit,
pios, de credem cui suprem ni-i muza,
cînd fiu-n Elizeu și l-a zărit.
28 „O sanguis meus, o superinfusa
gratia Dei, sicut tibi cui
bis unquam coeli ianua reclusa?”.
31 Grăind acela, fața i-o văzui;
apoi spre doamna mea-ntorsei privirea
și de-amîndoi uimit de-o seamă fui;
34 așa-i rîdea de vie-n ochi sclipirea
încît gîndii c-ai mei și har, și rai
gustau precum nicicînd și nicăirea.
37 Și-așa, plăcut la față și la grai,
duhul urmă cuvintelor rostite,
cu-atîta tîlc c-abia îl descifrai;
40  nu c-ar fi-avut intenții tăinuite,
ci de nevoie, căci a lui gîndire
zbura deasupra minții mărginite.
43 Iar cînd de-atît de via lui iubire
fu arcu-ntins încît să poată bate
pînă la joasa minții noastre fire,
46 aceasta-ntîi am priceput din toate:
„Slăvit fii tu, cel unul și-ntreit,
c-arăți seminței mele bunătate!”.
49 Și-apoi: „Ajunul cît am tot tînjit,
după ce-am fost citit în marea carte
de unde-o iotă-n veci nu s-a clintit,
52 tu, fiule, în razele lui Marte
mi-l stîmperi mulțumită celei care
te-a-ntraripat să poți zbura departe.
55  Tu crezi că tot ce-n gîndul tău răsare
prin Cel dintîi mi se vădește mie,
cum cinci sau șase cap pe unu-l are;
58 de-aceea cine-s nu mă-ntrebi, nici ție
de ce mă-nfățișez mai plin ca toate
din ceată de cereasca bucurie.
61 E drept ce crezi, căci, mic sau mare, poate
privi-orice duh de-aci-n oglinda care
prevede tot și la lumină scoate;
64 dar ca iubirea sacru veghetoare
pe care o nutresc cu sete-n mine
să-și împlinească dulcea ei chemare,
67 să și cuteze gura ta e bine
ca glas să dea la tot ce vrei să știi,
căci gata am răspunsul pentru tine!”.
70 Cătînd spre Beatrice, ea-mi zîmbi,
pîn’ să vorbesc, cu-n semn de învoire,
dînd aripi năzuinței mele vii.
73 Și-așa-ncepui: „Și cuget, și iubire,
văzîndu-l voi pe cel egal în toate,
s-au cumpănit în sfînta voastră fire,
76 căci soarele ce-adînc în voi răzbate
e-așa la fel căldură și lumină
încît să-i afli seamăn nu se poate;
79 dar muritorii, știți din ce pricínă,
cu inima și mintea lor nu zboară
după măsura cerului, divină;
82 așa că eu, ce muritor sînt doară,
îți mulțumesc pentru paternu-ți dar
numai cu biata-mi inimă ușoară.
85 Deci rogu-te, preaviu mărgăritar
ce-mpodobești comoara nestemată,
dă-mi saț să-ți aflu numele măcar!”.
88 „O, mladă-a mea, cu dragoste-așteptată,
tu ai în mine chiar tulpina ta!”:
așa porni să-mi zică el deodată.
91 Și-apoi: „Cel care fuse nume-a-ți da
și de un veac se află-n pribegie
pe munte,-n roata cea dintîi a sa,
94 mi-e mie fiu și străbunic ți-e ție:
se cade-n cazne sprijin să-i arăți
cu buna ta lucrare-n lumea vie.
97 Florența,-n sînul vechii ei cetăți,
ce timpul și-azi din clopote-l măsoară,
trăia în pace, fără strîmbătăți.
100 N-avea pe-atunci cunună, nici brățară,
nici fuste cu zorzon, nici cingătoare,
să-ți fure ochiul ce-i pe dinafară.
103 Nu îl umplea de groază, din născare,
pe tată fiica, zestre și soroc
avînd măsură dreaptă fiecare.
106 N-avea palate locuite ioc,
nici n-ajunsese-n ea Sardanapal
cuib de desfrîu să facă-n orice loc.
109 Nu se fălea că-i peste Montemal
al vostru-Uccellatoio, care-așa
cum a urcat, va coborî pe val.
112 Pe Bellincione Berti vreo pafta
să poarte nu-l văzui, și neboită
de la oglindă doamna lui pleca;
115 Nerli-ori Del Vecchio neîmpodobită
își purtau haina, și-ale lor femei
trudeau la lîna toarsă și-mpletită.
118 Ferice-au fost, căci chiar puneau temei
pe groapa lor și nu era uitată,
de-al Franței dor, nici una-n patul ei.
121 Una veghea, pe leagăn aplecată,
grăind acele vorbe de-alintare
ce-i fericesc pe mamă și pe tată;
124 alta, torcînd, celor ai casei, care
o ascultau, spunea povești duium
cu Troia, cu Fiesol, cu Roma mare.
127 Lumea s-ar fi crucit de cei precum
Cianghella-ori Lapo Saltarello,-așa
ca de Cornelia-ori Cincinat acum.
130 În așa loc plăcut prin tihna sa,
într-o cetate-atît de așezată,
în cuibu-n care-atît de cald era,
133 Maria să mă nască fu chemată;
și-n vechiul vostru Batisteriu fui
creștin și Cacciaguida totodată.
136 Frați pe Moront și Eliseu i-avui;
din jos de Pad fu doamna mea să vie
și de la ea tu Alighieri-ți spui.
139 Currado-mi fu-mpărat de suflet mie
și el în oastea lui m-a rînduit,
iar eu l-am fost slujit cu vrednicie.
142 Cu el în cruciadă am pornit
în contra legii strîmbe-a celor care,
din vina Papei, dreptul v-au răpit.
145 Acolo fui, prin liftele barbare,
smuls lumii-nșelătoare, care face
rău multora și-i duce la pierzare;
148 și-așa, martir, venii la sfînta pace”.


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)


publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   1 comentarii