URMEAZĂ POSTUL MARE

Călugăr athonit 
(foto: Al. M. Niţă)

SFÎNTUL ŞI MARELE POST

Postul, ca înfrînare de sine în numele lui Dumnezeu, este o armă puternică pe calea mîntuirii şi împotriva diavolului. Hristos Însuşi a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, biruind cele trei mari ispitiri (cf. Matei 4, 1-11, şi Luca 4, 1-13).
Cele mai de seamă sărbători ale anului bisericesc sînt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Acestea sînt în număr de patru (înşirate aici după cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie): Postul Naşterii Domnului (din 15 noiembrie pînă în 24 decembrie, adică pînă în ajunul Crăciunului), Postul Sfintelor Paşti (întins pe durata a şapte săptămîni ce precedă marele praznic al Învierii Domnului, începînd şi sfîrşindu-se la date variabile, în funcţie de data anuală a Paştelui), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (care se încheie pe 28 iunie, adică în ajunul praznicului respectiv, dar care începe la date variabile, în funcţie de acelaşi calendar pascal) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (din 1 pînă în 14 august, adică pînă în ajunul praznicului respectiv)*.
Dintre acestea patru, Postul Sfintelor Paşti este cel mai lung (la cele şase săptămîni de la Lăsatul Secului de brînză pînă la Florii, se adaugă postirea din Săptămîna Mare, dar şi săptămîna de post parţial dintre Lăsatul Secului de carne şi Lăsatul Secului de brînză) şi mai aspru (cu mai puţine dezlegări), drept care i se şi spune Postul Mare. În limbajul tradiţional, se mai numeşte şi Postul Patruzecimii sau Păresimile. El închipuie postul de 40 de zile al Mîntuitorului** (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2) şi este rînduit de Biserică în vederea pregătirii binecredincioşilor creştini pentru întîmpinarea cît mai trează şi mai cuviincioasă a celei mai importante sărbători creştine de peste an (cum se socoteşte în Răsărit, căci în Apus pare să prevaleze Naşterea Domnului).
Creştinul dreptcredincios se spovedeşte şi se împărtăşeşte la capătul fiecăreia din cele patru perioade mari de post (ba chiar şi mai des, la sfatul duhovnicului), sau măcar o dată pe an – şi atunci o face, de regulă, la capătul postului pascal, primind Învierea uşurat de păcate şi cuminecat cu Trupul şi cu Sîngele Domnului, adică primenit şi întărit întru cele mai dinlăuntru ale sale***.
Postul Mare începe oficial în zi de luni, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (cînd se lasă sec de brînză, după ce în duminica anterioară – a Înfricoşatei Judecăţi – se lăsase sec de carne), şi durează propriu-zis pînă la Florii, dar în fapt se prelungeşte pînă în noaptea Învierii. În vechime se făcea distincţie între Păresimi (Postul prepascal) şi postul special din Săptămîna Mare (Postul Paştelui propriu-zis). Cu timpul, însă, cele şase săptămîni şi cea de-a şaptea au ajuns să fie tratate ca perioadă unitară de post pascal (săptămîna a şaptea fiind culminaţia celor anterioare).
Tradiţia ortodoxă este foarte severă în privinţa acestui “post al posturilor”. Prima şi ultima săptămînă din cele şapte sînt de o asprime aparte, recomandîndu-se ca în lunea şi marţea primei săptămîni, ca şi în Săptămîna Patimilor, să se mănînce doar o singură dată pe zi, seara (şi atunci, la rigoare, numai pîine şi apă), iar în Vinerea şi în Sîmbăta Mare să se ţină “post negru” (adică ajunare totală)****. În acest post nu se mănâncă deloc carne, ouă şi brânză (lactate). La peşte sînt doar două dezlegări în tot postul: de Buna Vestire/Blagoveştenie (e şi o vorbă populară care zice: “În ziua de Blagoveşte/ Tot românu’ mîncă peşte”) şi de Florii. Nu se consumă vin şi se mănîncă doar bucate “fără unsoare” (ulei), cu excepţia sîmbetelor şi duminicilor, precum şi a zilelor de Aflarea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul (24 februarie), Mucenici (9 martie) şi Buna Vestire (25 martie). Doar bolnavii au dezlegare pe toată durata postului la untdelemn şi la vin, dar cu măsură. Se înţelege că în acest răstimp nu se fac nunţi sau alte petreceri/chefuri.
Postul – care “potoleşte trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul” (Sfântul Ioan Gură de Aur) – nu se reduce, desigur, la mîncare şi la băutură, căci atunci ar fi simplu regim sau dietă (ajutînd sănătăţii trupului, dar nicidecum mîntuirii). Înfrînarea de la mîncare şi băutură este doar faţa cea mai concretă şi mai exterioară a postului. În răstimpul postului, se cuvine să ne păzim de excese şi smintiri toate cele cinci simţuri, iar nu în ultimul rînd gîndurile. Înfrînarea trupească e de mare preţ, dar de şi mai mare preţ este înfrînarea sufletească, curăţirea şi întărirea spirituală, asceza interioară. Înfrînarea din afară nu-şi atinge scopul duhovnicesc decît dacă o înlesneşte pe cea dinlăuntru şi se conjugă cu ea. Să fim mai buni, mai smeriţi, mai generoşi, mai înţelegători, mai iertători – iată adevăratele roade pe care trebuie să le aducă postul în noi. A-ţi păzi gura de clevetiri sau ochiul de atracţii deocheate e adeseori mai anevoie decît să nu mănînci carne sau să nu bei vin. Postul e o luptă complexă cu tine însuţi şi-şi împlineşte rostul în inima fiecăruia. Adevăratul post nu trebuie să te facă mai palid la faţă sau mai puţin gras, ci să te aducă în acea stare îmbunătăţită a fiinţei tale în care să fii gata să te bucuri pur cu îngerii şi “să ierţi toate pentru Înviere”. (Vecernia iertării din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - numită şi Duminica Iertării - este, de altfel, prima dintre slujbele Postului Mare: în prezenţa preotului, credincioşii îşi cer iertare unul altuia, cum o vor face şi spre sfîrşitul veghii pascale: "Iartă-mă, frate!" - "Dumnezeu să te ierte".)
Postul este răstimp predilect al sobrietăţii şi al interiorizării, iar acest lucru se vede nu numai în viaţa noastră personală, dar şi în atmosfera din biserici: slujbele sînt mai lungi şi mai dese, cîntările mai tînguitoare (amintind în mai mare măsură de căderea şi de slăbiciunile noastre, dar nu fără nădejdea şi putinţa de a le depăşi cu ajutorul lui Dumnezeu), veşmintele preoţilor şi odoarele sfintelor locaşuri se cernesc parcă şi ele treptat, culminînd în Săptămîna Patimilor, cînd se despobobesc de-a dreptul.
Cu toate acestea, făptura omenească şi lumea nu trebuie să ajungă de tot posomorîte, căci ne deplîngem şi ne războim puţinătatea, dar nu ne pierdem încredinţarea în mila şi dreptatea de Sus. S-a spus despre creştinul ostenitor că trăieşte mai degrabă, în acest răstimp al pocăinţei transfiguratoare, un fel de “tristeţe radioasă”. De altfel, Domnul Însuşi ne învaţă că postirea nu trebuie să devină ostentativă, “de ochii lumii”, ci să ne apropie tainic de Dumnezeu, Care singur cunoaşte măsura fiecăruia – nu pe dinafară, ci pe dinăuntru (cf. Matei 6, 16-18).
Şi tot Hristos ne învaţă, răspicat, despre puternica legătură dintre post şi rugăciune. Din însumarea lor iese adevărata putere spirituală, de care şi demonii se tem. Fără disciplina postului, rugăciunea riscă să se risipească, iar fără dialogul permanent cu Dumnezeu, înfrînările noastre riscă să rămînă deşarte. De aceea, în răstimpul postului, Biserica cheamă la mai multă şi mai rîvnitoare rugăciune. Şi cu cît ne rugăm mai mult, cu atît şi puterea noastră de înfrînare creşte, căci dacă sporim în nevoinţă şi ducem cu bine pînă la capăt crucea postului, aceasta nu se face fără harul cel de Sus.
Dintre toate rugăciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifică Sfîntului şi Marelui Post:
Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune – a Sfîntului Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie) – este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfîrşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de luni pînă vineri. La prima citire, în biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere*****, după care toţi cei de faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunînd: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul”), iar întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfîrşit.
“De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu...” (Al. Schmemann, op. cit., pp. 35-36).
Într-adevăr, să nu mai trîndăvim, ci să petrecem întru trezvie (căci “Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind...”), să nu ne risipim în grijile lumeşti, să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvîntul, ci să ne smerim întru curăţie, cu răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.
“Rugăciunea Sfîntului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului, ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pîine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpîni şi de a osîndi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfîntul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind rîsului din tine: Du-te, şi se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)” (cf. Olivier Clément, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).
Dar eforturile noastre de îmbunătăţire nu trebuie să se rezume la perioada postului, ci roadele postirii trebuie să se vadă mai ales în viaţa noastră de după aceea, ca învrednicire permanentă a trăirii întru Hristos. În acest sens ne atrage atenţia Sfîntul Ioan Gură de Aur (grăind în actualitatea eternă a Duhului):
„Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. Du­­pă cum, cînd posteaţi, vă spuneam că se poate să nu posteşti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se poate să posteşti, deşi nu posteşti. [...] Cum poate să nu postească cel care posteşte? Iată: cînd cineva se opreşte de la mîncări, dar nu se opreşte de la păcate. Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: cînd se bucură de mîncare, dar nu gustă din păcat. [...]
Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin („Vai de cei care se îmbată fără vin!” – Isaia 28, 1) şi poate să fie cumpătat şi cel care bea vin („Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” – I Timotei 5, 23). [...] Şi oare nu ne învaţă Apostolul: „Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este desfrînarea, ci umpleţi-vă de Duhul” (Efeseni 5, 18). Acesta este beţia cea bună. [...] Umple mintea pînă sus cu Duhul, ca pe un pa­­har, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el! [...] Paharul nostru de bună beţie să fie potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sîngelui Celui Înviat, care nu îmbată, nici nu moleşeşte, ci ne întăreşte întru cumpătare. [...] De această beţie să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem, ca să nu pîngărim acest mare praznic, al pămîntului şi al cerului deopotrivă. Căci bucurie mare este astăzi şi pe pămînt, şi în cer. Dacă, atunci cînd se întoarce un singur păcătos, este bucurie pe pămînt şi în cer [Luca 15, 7], cu cît mai mare bucurie va fi în cer cînd întreaga lume este smulsă din mîinile diavolului? Acum saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi Învierea cea de a treia zi” (cf. Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvîntări la praznice împărăteşti, col. “Izvoarele Orto­doxiei” – 5, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942).

Răzvan CODRESCU

* Creştinii dreptcredincioşi mai postesc, prin rînduială bisericească, în miercurile şi vinerile de peste an, cu excepţia celor notate în calendar cu Harţi (dezlegare oficială de la postire, din raţiuni bisericeşti), precum şi de Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), de Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) şi de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).
** În simbolistica biblică, numărul 40 este tainic legat de răstimpurile „curăţirii”: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; evreii au rătăcit prin pustie, cu Moise, 40 de ani; Iisus s-a retras în pustie şi a postit 40 de zile etc.
*** Cu rare excepţii (bolnavi grav, muribunzi etc.), Împărtăşirea nu se face fără osteneala prealabilă a postirii şi fără mărturisirea păcatelor (iar dacă se face, e spre osîndă). Duhovnicul care te spovedeşte este cel care te dezleagă să te împărtăşeşti.
**** În Joia Mare (avîndu-se în vedere asprimea deosebită a zilelor următoare), se admit totuşi două mese şi chiar consumul măsurat de vin şi ulei, dar în această privinţă nu există un acord perfect între toate ariile ortodoxe.
***** “După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sînt limitate la rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, dar constituie una dintre caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă [la Dumnezeu]. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfînt, aşa de sfînt încît Dumnezeu Însuşi «a luat trup». Atunci, mîntuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne «psiho-somatice» ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post” (Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 39-40).

Floriile la ţară 
(foto: Sorin Toma)

OBICEIURI POPULARE
ÎN PERIOADA POSTULUI PASCAL

Lăsatul Secului şi Păresimile

Postul Paştelui sau Postul Mare, fixat în funcţie de data anuală a sărbătorii, durează 40 de zile (cît a postit şi Mîntuitorul retras în pustie), fiind de altfel denumit popular “Păresimile” (cuvînt ieşit – oricît nu s-ar părea – din latinescul quadragesima). Lăsatul/Lăsata Secului (Zăpostitul) se face, după rînduiala Bisericii, în doi timpi: Lăsatul Secului de carne şi, o săptămînă mai tîrziu, Lăsatul Secului de brînză. Postul din Săptămîna Mare se adaugă consecutiv Păresimilor, încît, în fapt, perioada de post de dinaintea Învierii este de şapte săptămîni (ba chiar de opt, dacă punem la socoteală şi săptămîna dintre cele două Lăsaturi de Sec).

E vremea acum să se împace om cu om (postul nu-i post, dacă ţii duşmănii), împăcările fiind adeseori pecetluite cu chefuri şi hore. Se fac plăcinte cu brînză, se bate alviţa şi se mănîncă musai cîte un ou fiert, zicîndu-se: “Ou, ouşor,/ Fie-mi postul mai uşor!”. După credinţa tradiţională, “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”. Masa, cu tot ce-a rămas pe ea, se lasă neridicată pînă a doua zi de dimineaţă, pentru ca peste noapte să se înfrupte şi morţii. Numai oalele se pun cu gura în jos, ca să nu fie pagubă în casă.
Lunea de după Zăpostit se numeşte Lunea Curată (denumire corelativă cu Săptămîna Albă). Acum se face Spolocania sau Spălăcania: gurile se clătesc ritual cu borş sau cu rachiu, se spală bine vasele în care s-a gătit “de dulce” sau “de frupt” (în unele părţi, operaţiunea aceasta e rezervată zilei următoare, numite chiar Marţea Vaselor), se aduce “apă de nea” de la pădure şi se stropeşte casa, pe dinăuntru şi pe dinafară.
Tot acum se face, pe alocuri, şi darea în tărbacă a cîinilor sau jujeul, obicei straniu şi desigur precreştin: cîinii sînt zburătăciţi pe uliţi cu joarde şi pietre, li se leagă tinichele de cozi şi oamenii (mai ales copiii) fac haz de spaima şi schelălăielile lor.

Caii lui Sîntoader

(prima săptămînă din Postul Mare)

Stranie din cale-afară este sărbătoarea numită “Caii lui Sîntoader”, ce începe în sîmbăta din prima săptămînă a Postului Mare şi se întinde pe nu mai puţin de 8 zile. Sîntoader, cel care-l ţine pe dracul de păr (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfînt Teodor din calendarul bisericesc!), are cai nărăvaşi, cu care nu-i bine să ai de-a face dacă nu ştii cum să-i îmblînzeşti. După unii, nici n-ar fi cai propriu-zişi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, cozi şi coame bogate, părăsiţi oarecînd de drăguţele lor. E totuşi o legătură tainică între ei şi caii din sat, care sînt acum, oarecum preventiv, mai bine trataţi ca niciodată.

Răstimpul e folosit pentru multe vrăji. Fetele mari, în prima dimineaţă de Sîntoader, ca să aibă păr frumos (“Sîntoadere, Sîntoadere,/ Creşti cosiţa fetelor/ Cît coadele iepelor”), şi-l spală cu o fiertură vegetală din care nu lipseşte omanul/Inula helenium (pe care, cînd îl culeg, îl “plătesc” cu pîine şi sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn mare,/ Eu îţi dau ţie pîine şi sare,/ Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare!”) şi în care se pune şi lapte de iapă. Nici o fată nu iese din casă în ziua de Sîntoader înainte de a se fi spălat pe cap, “căci altminteri caii le vor paşte părul”.
Tot acum, copiii mai răsăriţi şi junii se fac fraţi de cruce, jurîndu-se aşa (pe pîine şi sare, sau chiar pe vin amestecat cu cîteva picături din sîngele fiecăruia): “Eu ţi-oi fi frate/ Pînă la moarte./ M-oi lăsa de pîine şi de sare mai bine/ Decît să mă las de tine!”. Asemenea frăţie îi ţine legaţi pînă la moarte. Iar dacă unul moare, celălalt continuă să-l pomenească aşa: “Avusei şi eu fărtate/ Şi n-am avut de el parte!”.
Femeile fac colivă pentru morţi sau împart colaci însemnaţi în chip de potcoavă. În zilele de Sîntoader nu se mai toarce, nu se mai sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă la cloşcă, nu se iese la pădure, nu se fac petreceri, nu se umblă noaptea pe uliţi. Austeritatea aceasta e conformă, în general, cu cerinţele postului, chiar dacă raţiunile ei sînt mai degrabă magice decît religioase.

Miezul Păresimilor

(la jumătatea Postului Mare)

Miezul Păresimilor sau Păreţilor este mijlocul/jumătatea Postului Mare şi cade în miercurea celei de-a patra săptămîni din post. Ziua aceasta este cu stricteţe păzită mai ales de către femei, care nu lucrează nimic, ca să nu-şi piardă, cum se crede, sporul peste an. Este însă îngăduită şi recomandată numărarea ouălor (elemente de bază în perspectiva praznicului pascal) pe care le-au făcut pînă atunci găinile din gospodărie. Dacă numărul acestora iese cu soţ, se zice că-i de bine.

Părintele Gheorghe Calciu (care, în clipele sale de răgaz, era un mare povestitor) îşi amintea, din copilăria lui dobrogeană (anii '30): “La înjumătăţirea postului, miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea cîmpului, a viei etc. – şi ne punea să numărăm ouăle. În anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de martie, cînd, la lumina unei lumînări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu cîtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui! Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna, într-un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Învierea”.
Fetele cred că vor fi mai ochioase dacă în această zi ajung să se spele pe faţă la rîu chiar în momentul cînd se trag clopotele la biserică (unde seara se face slujbă de priveghere).
Înjumătăţirea Postului nu-i simplă tradiţie populară, ci bisericească (la Vecernia zilei de joi din a patra săptămînă a postului se spune: „Postul, pricinuitorul bunătăţilor, şi-a adus acum înjumătăţirea sa, arătîndu-se bineplăcut prin zilele ce au trecut, şi spre cele ce urmează punînd înainte folosinţa; căci îndemnarea spre lucruri bune face mult bine. Pentru aceasta, făcînd spre plăcere lui Hristos, Dătătorul tuturor bunătăţilor, să strigăm: Cela ce ai postit pentru noi şi ai răbdat Crucea, învredniceşte-ne ca fără de osîndă să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Paşti, vieţuind în pace şi cu vrednicie slăvindu-Te, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt”), raportîndu-se simetric la aşa-numita Înjumătăţire a Praznicului din miercurea celei de-a patra săptămîni de după Paşti: “Textul evanghelic citit la Înjumătăţirea Praznicului (Ioan 7, 14-36), care începe cu cuvintele: «Iar înjumătăţindu-se praznicul, S-a suit Iisus în templu şi învăţa» (Cîntarea a 5-a a Canonului), se leagă de evenimentul petrecut «la mijlocul» sărbătorii Corturilor. [...] Textul evanghelic de la Cincizecime (Ioan 7, 37-53) începe acolo unde se termină Înjumătăţirea Praznicului Cincizecimii şi cuprinde făgăduinţa Duhului Sfînt sub chipul «rîurilor de apă vie». Această temă a «apei vii», simbol al harului, serveşte ca leitmotiv în slujba Înjumătăţirii Praznicului şi justifică transpoziţia cincizecimică a sărbătorii [evreieşti a] Corturilor” (L. Uspensky, Vl. Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophía, Bucureşti, 2003, p. 206).

Lazărul/Lăzărelul

(în ajunul Floriilor)

Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte “Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori.

O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor (“Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart mai cu seamă plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors. În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: “Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.

Floriile
(cu o săptămînă înainte de Paşti)

Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi “Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an.

Salcia poartă, în conştiinţa poporului, binecuvîn­tarea Mariei. Se zice că atunci cînd Fecioara a trebuit să treacă un rîu, salcia s-ar fi plecat peste apă, înlesnin­du-i trecerea. Drept răsplată, Maica Domnului a binecuvîntat-o, hărăzindu-i să nu se facă niciodată cărbune (ca bietele “lemne de foc”) şi să fie purtată an de an la altar. Conform tradiţiei, cu crengile de salcie sfinţite în biserică oa­me­nii se întorc acasă şi, după ce ating cu ele creştetele pruncilor, ca să crească mari şi fru­­moşi, le anină la icoa­nă, păstrîndu-le peste an. Trei mîţişori (muguri) de salcie înghiţiţi la Florii l-ar pă­zi pe om, tot anul, de durerile de gît. Dacă dădea furtuna sau grin­dina, se credea că aces­tea puteau fi oprite tot cu mîţişori de salcie sfinţită, afu­mîndu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se pu­neau mîţi­şori şi-n apa în care erau scăldaţi copiii de ţîţă, ca să fie apăraţi boli şi de deochi.
Abundă obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate. În unele părţi, fetele fierbeau, la miezul nop­ţii dinspre Florii, apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spălau cu ea pe cap, zicînd: “Cu­mu-i părul înflorit,/ Aşa şi păru-mpletit!/ Cum te uiţi la păru-n floare,/ Aşa şi la fata mare!”.
În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană – Floralia – închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii – ca şi de Buna Vestire („În ziua de Blagoveşte/ Tot românu’ mîncă peşte”) – nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, sau postesc doar aproximativ, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă.

Marţea Seacă

(Marţea Mare)

Denumirea de “Marţea Seacă” (numită aşa, desigur, ca şi vinerea aceleiaşi săptămîni, cu referire la imperativul abstinenţei radicale) şi tradiţiile populare legate de ea – nelucratul, scăldatul ritual etc. – n-au nimic bisericesc, ci sînt vădite resturi de credinţe şi practici păgîne.

Joimăriţa
(Joia Mare)

Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră, sau, mai rar, Joia Seacă), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti.

Oamenii obişnuiesc – unii chiar în curtea bisericii – să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. “Focul morţilor” e însoţit de pomeni (cu mîncăruri şi băuturi de post). Nu se spală rufe în Joia Mare, ca să nu se scurgă lăturile la morţi, în loc de ce li se dă de pomană. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: “Toacă tocănelele,/ Joia, Joimărelele./ Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. Tot acum cade şi “Nunta urzicilor” (acestea, o dată înflorite, nu mai sînt bune de mîncat; dar nici zile de post nu mai sînt multe...). În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă “strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile sau smintelile unor membri ai comunităţii.
Lepădarea lui Petru (inclusă în cele 12 evanghelii citite seara în biserică), săvîrşită în apropierea unui foc, stă la baza obiceiului ca în dimineaţa Joii Mari, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, oamenii să aprindă focuri prin curţi.

Vinerea Seacă

(Vinerea Mare)

În Vinerea Mare, în cadrul domestic, nu e îngăduit altceva decît să frămînţi şi să coci pască (pe alocuri, e „pogorămînt” şi pentru cozonaci, dar în nici un caz nu se va face pîine!). Se ţine post negru, iar principalele griji sînt ca dimineaţa să calci peste un obiect de fier (ca să nu te mai loveşti tot anul!), iar seara să mergi la biserică şi să treci pe sub Sfîntul Aer/Epitaf. După slujba Prohodului, nu numai biserica se înconjoară de trei ori, ci şi propria casă, cu lumînarea aprinsă adusă de la biserică şi cu care se face cruce pe fiecare perete, ca pază împotriva stihiilor. De altfel, lumînarea – ce e bine să se aprindă şi la Înviere – nu se aruncă, ci se păstrează ca un fel de talisman: o poţi reaprinde peste an, dacă stihiile se răzvrătesc, căci are putere mare şi sfîntă. În seara Vinerii Mari se aprind lumînări şi pe la morminte, ce se lasă acolo pînă se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe şi folosite la fel de fel de farmece).

E loc în această zi şi de lecuiri minunate. Se crede că poţi scăpa de guşă dacă ţi-o speli cu apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, sau dacă ţi-o atingi cu trei oase găsite pe aiurea (dar tot pînă să răsară soarele) şi zici: „Vinerea Seacă,/ Guşă seacă!”. Cică dacă nu scapi aşa de guşă, măcar nu-ţi creşte mai mult... De mare efect ar fi şi să te cufunzi de trei ori într-o apă rece în zori, sau să umbli desculţ prin rouă: tot anul bolile te vor ocoli.

Răzvan CODRESCU

LA CE VĂ AŞTEPTAŢI ?

Comunicatul Patriarhiei
cu privire la paşapoartele biometrice

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice:

1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).
De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:
a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;
b. Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.

2. Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii ... ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).

3. Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.

4. În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre.5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

26.o2.2009

---------------------------------

---------------------------------

UPDATE 27.02.2009

COMUNICAT F.O.R.

Forul Ortodox Român (F.O.R.) – organizaţia federativă a asociaţiilor ortodoxe din România – luând act de comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române şi de felul în care a fost prezentată presei hotărârea Sfântului Sinod al BOR din 25 februarie 2009 de către purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pr. Costel Stoica, face următoarea declaraţie:

1. Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române nu precizează nicăieri că Sinodul nu a fost complet. Din adunare a lipsit ÎPS Bartolomeu, unul dintre cei cinci mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Se ştie că în data de 19 februarie 2009, Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, alcătuit din opt ierarhi şi prezidat de Mitropolitul Bartolomeu s-a exprimat categoric, în unanimitate, împotriva introducerii paşapoartelor biometrice, invocînd argumente teologice şi lipsa unei dezbateri publice prealabile.
Prin urmare, Sinodul nu a fost complet, din el lipsind unul dintre cei mai respectaţi şi iubiţi ierarhi ai BOR, aflat pe poziţii contrare faţă de hotărîrea din 25 februarie 2009, declarată ulterior „unanimă”.
Cerem să fie făcută publică, fără întârziere, stenograma integrală a dezbaterii sinodale, pentru a vedea pe ce baze s-a ajuns la concluziile comunicate. Altminteri este justificată impresia că Sinodul a luat o hotărâre doar în baza unei declaraţii, de altfel jignitoare, venită din partea Ministerului de Interne, prin care ortodocşilor li se oferă „dreptul” de a nu solicita noile paşapoarte, adică de a nu călători. Amintim că dezbaterile Sinoadelor Ortodoxe ecumenice s-au făcut întotdeauna cunoscute credincioşilor, pentru a arăta felul în care s-a ajuns la o concluzie sau alta, făcînd referire şi la opinia exprimată de fiecare episcop în parte prezent la sinod (vezi Actele Sinoadelor Ecumenice). E un exemplu obligatoriu de urmat într-un caz de importanţă capitală ca acesta.

2. Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române nu oferă o soluţie corectă la problema pusă în dezbatere, fiind mai degrabă o tentativă de intimidare, prin recurs la autoritate, a celor care au propus o dezbatere democratică în sînul Bisericii, în calitate de cetăţeni ai statului român. Prin exprimările ambigue ale acestui comunicat, care nu poartă semnătura Sfântului Sinod, ci doar pe aceea a Biroului de Presă al Patriarhiei Române, se produce o tulburare mult mai mare decât aceea pe care Sinodul şi-a propus să o stăvilească.

3. Este inadmisibilă logoreea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, pr. Costel Stoica (la Realitatea TV), care lasă impresia că se identifică cu Sfântul Sinod, depăşindu-şi, în declaraţiile sale de presă, atribuţiile sale de purtător de cuvânt şi asumându-şi rolul de judecător în numele Bisericii.
Pr. Costel Stoica nu a fost încă judecat pentru declaraţia sa că “Biserica Ortodoxă încuviinţează avortul în cazul violului”, făcută vara trecută în cazul fetei de 11 ani însărcinate în urma unui viol. Cazul a fost folosit de lobby-ul pro-avort pentru a încerca liberalizarea şi mai pronunţată a unei legi care a permis deja uciderea în 19 ani peste 7 milioane de suflete.
Declaraţia sa de ieri, 26 februarie 2009, prin care a smintit adunarea credincioşilor, contrazice flagrant tradiţia biblică şi canonică a Bisericii, precum şi rezoluţiile emise de un organ bisericesc – Comisia de Bioetică.
Considerăm că, înainte de a-l lăsa pe pr. Costel Stoica să reprezinte Patriarhia Română, Sfântul Sinod ar trebui să-l judece pentru astfel de declaraţii necugetate făcute în presă. Acum, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, folosindu-se de prilejul anunţării unei hotărâri de Sinod, a făcut dezvăluiri din viaţa sa privată, declarând că el şi „colegii săi” îşi vor face paşaport biometric „pentru a fi printre primii”, ceea ce este o sfidare a celor pe care Sinodul declară că îi menajează pe motive de conştiinţă şi de credinţă, dar şi o manipulare a opiniei publice incompatibilă cu funcţia respectivă.

4. Având în vedere declaraţiile necugetate şi necanonice ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, potrivnice duhului şi literei Sfintei Scripturi, cerem Sfântului Sinod să confirme că încercările de reducere la tăcere a credincioşilor în stil miliţienesc nu reprezintă punctul de vedere al Sinodului, ci eventual o nouă iniţiativă personală a purtătorului de cuvânt.

Sfântul Sinod trebuie să rămână garantul păcii şi al armoniei, pronunţându-se categoric şi fără echivoc ori de câte ori cineva încearcă să răpească libertatea credincioşilor.

Forul Ortodox Român
27 februarie 2009

Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost fondat la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (C.A.L.O.R.). F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia Pro Vita – Bucureşti, A.R.T.R.I. şi Asociaţia „Rost”.

DR. PAVEL CHIRILĂ: VINDECAREA

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut cartea d-lui prof. univ. dr. Pavel Chirilă intitulată Vindecarea, reflectînd experienţa a 40 de ani de practică medicală (alături de regretata sa soţie, dr. Maria Chirilă, căreia volumul îi şi este închinat) şi sintetizând preocuparea constantă a autorului de fundamentare şi definire a conceptului de „medicină creştină”.
Reamintesc că d-l dr. Pavel Chirilă este ctitor al Asociaţiei Filantropice Medicale „Christiana” (Bucureşti), al Centrului Medical „Naturalia” (Voluntari) şi al hospice-ului „Sfînta Irina” (Voluntari), precum şi ctitor a trei mînăstiri ortodoxe: Christiana (Bucureşti), Nera (Caraş-Severin) şi Dobric (Bistriţa-Năsăud).
Noua sa carte poate fi procurată mai ales de la Librăria Sophia (Bucureşti, str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) sau prin Societatea de Difuzare „Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084, e‑mail: editura@sophia.ro).
Reproduc aici, ca două posibile provocări la lectura noului volum, un mai vechi articol sintetic al d-lui dr. Pavel Chirilă despre “Conceptul de medicină creştină”, precum şi o recenzie a mea la volumul Conceptul de medicină creştină. 1. Sfînta Scriptură citită de un medic ortodox (Editura Christiana, Bucureşti, 2001; rezumat în limba engleză: Concept of christian medicine. 1. The Holy Scripture, read by an orthodox physician, book drafted with the blessing of his Eminence Teofan, Metropolitan of Oltenia, 2003), cu care Vindecarea se află în intimă legătură. (R. C.)

CONCEPTUL DE MEDICINĂ CREŞTINĂ

Principala premiză a medicinii creştine este aceea că actul medical – adică descifrarea bolii, identificarea deopotrivă a cauzelor ei biologice şi spirituale, pre­cizarea evoluţiei şi prognosticului, profilaxia şi tratamentul – trebuie să se săvîr­şească în cadrul spiritual al Bisericii, pentru că Hristos este Tămăduitorul absolut. Altfel spus, doctorul tratează, dar Dumnezeu vindecă.

Recurs la tradiţie

Deşi Sf. Scriptură abundă în teme medicale, deşi vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii, deşi Sf. Părinţi s-au referit adeseori la viaţă, moarte, suferinţă, vindecare, doctori şi leacuri, deşi adevăratul întemeietor al aşezămintelor spitaliceşti nu este nimeni altul este Sf. Vasile cel Mare, conceptul specific de medicină creştină lipseşte aproape complet din limbajul teologilor şi medicilor contem­porani. În zilele noastre, cînd ştiinţa medicală a căzut în mare măsură în cursa mate­ria­lismului ateist, iar sufletele bolnavilor sînt ispitite de fel de fel de “spiritualităţi” străine de creştinism, fundamentarea acestui concept, prin reasumarea unei tradiţii de două ori milenare, este mai necesară decît oricînd.

Între a fi “ceva” şi a fi “cineva”

În Vechiul Testament îi întîlnim implicaţi în actul tămăduirii trupeşti atît pe doctor cît şi pe preot. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufle­teşti şi trupeşti de către Hristos şi apostolii Săi, punîndu-se astfel bazele slujirii tămădui­toare a Bisericii, din care fac parte atît clericul cît şi medicul. Desigur, Tradiţia nu a exclus ştiinţa medicală axată doar pe trup, dar a îngăduit-o şi a folosit-o numai în măsura în care ea nu a abătut bolnavul de la credinţa în Dumnezeu. În accepţia comună astăzi, cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict inte­gritatea corpului şi buna funcţi­o­nare a tuturor organelor. În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcînd din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Altfel spus, fiinţa umană este, prin suflet, nu doar ceva, ci şi cineva, în măsură să intre în relaţie conştientă cu iubirea divină.

De la vindecare la mîntuire

Bolile fizice au întotdeauna cauze sufleteşti sau spirituale, care nu pot fi descoperite eficient decît în Biserică, trup tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Medicina atee ignoră aceste cauze adînci, se rezumă la efectele lor (între care încearcă să stabilească rela­ţii de “cauzalitate” pur materială) şi se opreşte neputincioasă la poarta morţii. Medicina atee crede, mai mult sau mai puţin înfricoşată, că moartea înseamnă dispariţie în neant. Medicina creştină trăieşte însă în adevărul Învierii lui Hristos, Care ne-a eliberat de frica morţii şi ne-a dat încredinţarea vieţii veşnice, pe care o mărturisim cu bucurie în cîntările pascale: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. În creştinism, vindecarea primeşte pentru prima dată un sens eshatologic, adică legat de mîntuirea şi îndumnezeirea omului întreg, în perspectiva tainică a obşteştii învi­eri şi veacului ce va să vie, cînd, după cuvîntul apostolic, “acest trup stricăcios se va îm­brăca în nestricăciune”. Pentru prima dată cuvîntul “vindecare”, în accep­ţie medicală, devi­ne insuficient, fracturat de însuşi sensul lui biologic.

Medicină şi sacralitate

Din cei zece leproşi care L-au întîlnit pe Iisus şi s-au curăţit de lepră, numai unul s-a şi mîntuit, anume acela care a intrat într-o relaţie personală cu Hristos, întorcîndu-se şi mulţumindu-I. Aşadar, principala condiţie a însănătoşirii trupului şi sufletului este încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Doctorul nu este, de fapt, decît un slujitor care are zilnic o mulţime de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor. Actul medical este astfel, dincolo de competenţa ştiinţifică, încărcat de sacralitate, sufletul bolnavului se bucură de preţuirea şi cercetarea atentă a medicului, iar trupul se ridică de la o simplă structură anatomică la sensurile anatomiei spirituale, ca mădular al trupului lui Hristos. Medicina creştină operează cu mijloace specifice: patologia şi terapia medicală se corelează cu patologia şi terapia spiri­tuală. Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi milă faţă de bolnavi, nu dă ştiinţa tratării trupurilor şi unor medici atei, dar acţiunea acestora nu este decît una parţială, redusă la “animalitatea” fiinţei umane. Medicul creştin crede şi măr­tu­riseşte că omul este infinit mai mult: fiinţă personală şi nepieritoare, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.

Dr. Pavel CHIRILĂ

Ierom. Teofan (Evloghie) Munteanu (Mînăstirea Nera)

şi dr. Pavel Chirilă în Sf. Munte Athos

ÎNTRE HIPPOCRATE ŞI HRISTOS
Fundamentele biblice ale medicinii creştine

Ca reflex al unei anumite suspiciuni faţă de o modernitate adeseori impioasă, Biserica Ortodoxă nu s-a preocupat îndeajuns de dialogul necesar cu noul univers al ştiinţelor, răspunzînd oarecum inabil provocărilor curente ale contemporaneităţii. Unii au crezut, pornind de aici, că Ortodoxia ar fi structural incompatibilă cu evoluţiile complexe ale societăţii şi culturii, spre deosebire de creştinismul apusean, mult mai receptiv şi mai flexibil. O astfel de concluzie este pripită şi superficială. Nu Ortodoxia însăşi, prin temeiurile sau tradiţia ei, este refractară angajamentului social sau cultural, ci o anume înţelegere limitată a ei, determinată de cauze istorice şi psihologice. Dacă se poate vorbi de o criză actuală a discursului ortodox şi de instaurarea, pe alocuri, a unei anumite mentalităţi falimentare, faptul nu este consecinţa unei insuficienţe obiective, adică explicabile prin natura însăşi a Ortodoxiei, ci provine din cauze şi condiţii subiective, adică explicabile prin inadecvarea oamenilor care o slujesc la complexitatea crescîndă a misiunii lor. Privită dincolo de conjuncturi, reasumată biblic şi patristic, decomplexată în faţa ostentaţiilor laicismului intelectual, Ortodoxia se dovedeşte (au arătat-o cu prisosinţă mai ales cîţiva ruşi şi cîţiva greci, precum şi cîţiva mari convertiţi evrei sau occidentali, de-a lungul întregului secol XX, iar la noi un Stăniloae sau un Steinhardt) nu numai vie din punct de vedere mistic, dar şi capabilă să răspundă adecvat, în duhul ei propriu, dar şi pe limba vremurilor noi, tuturor problemelor curente ale omului şi societăţii. Mai mult decît atît, mai marea rigoare dogmatică, prospeţimea mistică şi sensibilitatea morală o pot ajuta să regăsească un echilibru mai just între tradiţie şi modernitate, amendînd excesele secularizante ale unor confesiuni şi culte creştine neortodoxe, care au depăşit măsura în sens invers, cum este cazul cu anumite forme de aggiornamento din lumea romano-catolică sau, mai recent, cu disoluţia teologică a anglicanismului. Reangajată critic, dar şi avizat în numai aparent oţioasele dezbateri de idei ale contemporaneităţii, înţelegîndu-şi menirea nu ca pe o frondă stearpă şi opărită, ci ca pe o formă subtilă de mesianism istoric, valorificîndu-şi propria tradiţie cu “curăţenie de porumbel” şi “viclenie (înţelepciune) de şarpe”, Ortodoxia are şansa de a contribui decisiv, în timp, la “deosebirea duhurilor” într-o lume destructurată moral şi spiritual, a cărei primenire nu poate fi străină de redescoperirea sacralităţii, de întoarcerea la Dumnezeu (aşa cum intuise chiar şi un om atît de puţin religios ca mereu invocatul André Malraux).
În acest context, nu poate decît să ne bucure să aflăm că “Centrul de Studii Teologice Aplicate, patronat de Mitropolia Olteniei, dezvoltă programe de cercetare biblică şi patristică cu caracter inter-disciplinar, cu scopul de a sprijini lucrarea Bisericii în lume, aplicînd rezultatele cercetărilor şi oferind soluţii teologice în diverse domenii: misiune, ştiinţă, bioetică, medicină, drept, asistenţă socială, pedagogie, sociologie, ecologie”.
Sub egida acestui ambiţios Centru de Studii Teologice Aplicate al Mitropoliei Olteniei şi cu binecuvîntarea Î.P.S. Teofan, la Editura Christiana din Bucureşti a apărut substanţialul volum Conceptul de medicină creştină. 1. Sfînta Scriptură citită de un medic ortodox, al cărui autor, dr. Pavel Chirilă, este deja binecunoscut şi în lumea medicală, şi în cea eclesială, atît ca practician performant (comuna Voluntari a devenit de mai mulţi ani, datorită priceperii şi abnegaţiei soţilor Chirilă, capitala medicinii creştine româneşti) şi ctitor al Asociaţiei Filantropice Medicale “Christiana” (spital, şcoală, editură etc.), cît şi ca autor de lucrări în materie, uneori cu sprijinul unor colaboratori apropiaţi (dr. Maria Chirilă, pr. Mihai Valică ş. a.): Meditaţie la medicina biblică, Terapie naturistă, Reţetar selectiv de etnofitoterapie, Medicină naturistă. Fitoterapie. Acupunctură. Homeopatie, Introducere în medicina pastorală (ca să mă refer numai la principalele contribuţii apărute în volume).
Noul volum – care cred că impune definitiv în lumea românească postcomunistă conceptul de “medicină creştină” (absent sau insuficient fundamentat în “cuvîntul teologilor şi medicilor contemporani”) – se deschide cu o introducere sintetică a autorului (pp. 7-19), în care prima parte este dedicată fundamentării teologice şi definirii ştiinţifice a conceptului respectiv (“Există o medicină creştină”), iar a doua schiţează dimensiunea practică şi deontologică a problemei (“Abordarea bolnavului”). Textul, limpede şi coherent, de o înaltă conştiinţă profesională, lipsit de morga savantlîcurilor inutile, însufleţit de forţa angajării lăuntrice şi de puritatea asumării evanghelice, echivalează cu o memorabilă profesiune de credinţă, aşa cum nu s-a mai făcut auzită în lumea medicală românească de la vestitele cursuri de fiziologie ale marelui savant, medic şi profesor Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevărat apostol şi cruciat al medicinei ca “sacerdoţiu” (cf., între altele, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, passim). Călcînd cu discreţie pe urmele ilustrului său predecesor, dr. Pavel Chirilă aduce un plus de rigoare şi trăire ortodoxă, cu o deschidere avizată spre diferitele ipostaze ale medicinii tradiţionale, dar şi cu o realistă percepţie a circumstanţelor actuale.
Medicina creştină nu poate fi concepută altfel decît ca o “medicină eclesială”, în care “actul medical […] se săvîrşeşte în Biserică”, sub încredinţarea că “Hristos este Tămăduitorul absolut fără de Care vindecarea nu este posibilă”. De altfel, “Sfînta Scriptură abundă de teme medicale”, iar “vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii”, după cum reiese din întreaga literatură patristică. Oricît de mare ar fi tentaţia “trufiei luciferice” a medicinei de azi, noţiuni precum cele de sănătate, boală sau vindecare nu pot fi “rupte de Cauza cauzelor, Dumnezeu”. Omul – care, avînd “chipul” lui Dumnezeu ca dar, este chemat să-şi lucreze liber “asemănarea” cu El – n-are deci ca ţel în-lumirea, ci în-dumnezeirea, destinul său proiectîndu-se în veşnicie. Omul este “trup şi suflet în unitate deplină”, iar “trupul acesta muritor anticipează trupul înviat şi pnevmatizat” al veacului ce va să vie. Neavîndu-şi valoarea în sine şi nereducîndu-se la logica hedonistă a lui aici şi acum, “trupul trebuie guvernat de suflet şi păstrat neprihănit”. Prin suflet/spirit, ceva-ul materialităţii noastre devine cineva, individualitatea brută se ridică la unicitatea personală (“medicina creştină este o medicină care abordează pacientul ca persoană pentru a cărei mîntuire S-a răstignit şi a înviat Hristos”). Aspirînd spre Dumnezeu ca spre Alfa şi Omega tuturor plinătăţilor, sufletul omului este în mod natural creştin (anima naturaliter christiana – Tertullian) şi reclamă o abordare în consecinţă (tocmai prin această dimensiune “pnevmatologică” deosebindu-se decisiv medicina umană de… medicina veterinară). Armonia funcţională între trup şi suflet, echivalînd cu “sănătatea deplină, perfectă”, după care omul suspină laolaltă cu Firea, “a existat doar în Rai şi va mai exista după Înviere”. Aici, în interval, păcatul a atras după sine boala şi moartea, dar suferinţa este legată de taina mîntuirii: “Boala, suferinţa şi moartea au fost mijloace ale pedagogiei divine”, iar “aplecarea spre cauzele spirituale ale bolii este o condiţie absolută a vindecării” (a se vedea lista de extracţie biblică a “Cauzelor spirituale ale bolilor” – pp. 117-128). “Vindecarea, un act divino-uman şi eclesial” capătă astfel “pentru prima dată în creştinism, […] un sens eshatologic”. Dumnezeu Îşi asistă în permanenţă Făptura, iar omul se cade să răspundă prin “încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi” (cf., de pildă, Matei 6, 28-30, sau Luca 12, 6-7). În ce-l priveşte pe doctor, Noul Testament îi cere, înainte de toate, smerenie şi credinţă, el fiind, de fapt, “numai un slujitor care are zilnic o multitudine de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor”. Altfel spus, cu mijloacele lui specifice, “doctorul este – în conceptul de medicină creştină – un lucrător ales în iconomia mîntuirii bolnavului”, “un mădular mirean al Bisericii”. Aşa stînd lucrurile, “patologia medicală se corelează cu patologia spirituală, iar evoluţia bolii este condiţionată de acceptarea şi intervenţia terapiei spirituale”. Este vorba deci de “un tratament complex: medical şi spiritual”, cu conştiinţa fermă că “doctorul tratează, Dumnezeu vindecă”.
Volumul se continuă cu o vastă crestomaţie tematică, extrasă cu răbdare din Vechiul şi Noul Testament. Materia – cu trimiteri precise şi cu minime indicaţii auctoriale, ce asigură însă “decodarea” lesnicioasă a limbajului biblic în limbajul ştiinţific actual – este împărţită în şapte mari secţiuni tematice: I. Bolile pomenite în Biblie; II. Cauzele spirituale ale bolilor; III. Vindecarea – act divino-uman; IV. Cei ce nu se vindecă; V. Moartea; VI. Învierea; VII. “Nici plîngere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi…” (starea de după obşteasca înviere, din Împărăţia lui Dumnezeu descrisă de Sf. Ioan în Apocalipsă, cap. 21). Cele mai ample sînt secţiunile I şi III (care privesc şi cel mai direct aria simptomatică şi practica terapeutică). Este cel mai complet inventar apărut la noi al moştenirii medicale a Bibliei, util deopotrivă specialiştilor şi publicului larg, căci sănătatea, boala, moartea şi învierea ne privesc pe toţi mai presus de “căprării”, confundîndu-se, pînă la urmă, cu însuşi destinul nostru personal şi comunitar.
În loc de încheiere, autorul include un “Cuvînt pentru doctorii spitalelor secularizate” (p. 328), din care împrumut şi eu finalul recenziei de faţă, căci sintetizează de minune, cu patosul unei deliberate simplităţi mărturisitoare, esenţa acestei cărţi “de veghe şi tămadă”: “Iubite coleg, am fost un timp directorul unui spital creştin. Îţi mărturisesc că fără Hristos nu poţi face nimic. Suferinţa care ne înconjoară are o semnificaţie mai presus de cadrul social în care lucrăm. Ea strigă către Dumnezeu şi duce cu ea credinţa sau necredinţa noastră. Meşteşugul tămăduirii îl avem de la Dumnezeu, căci El dă daruri bune tuturor oamenilor. Dacă eşti ateu sau indiferent religios, ştiinţa de a trata ţi-a dat-o Dumnezeu pentru bolnavii care suferă. Dacă adaugi la leacurile tale şi rugăciunea, atunci ştiinţa de a trata devine o harismă pe care o ceri de la Dumnezeu şi o meriţi. Dacă prin noi bolnavul s-a apropiat de Hristos, de Biserică – Cerul se bucură. Dacă prin noi, prin prezenţa noastră, bolnavul s-a depărtat de Hristos, mai bine ar fi fost pentru el şi pentru noi să nu ne întîlnească. […] Îţi propun să nu ne asumăm nici un merit al vindecării bolnavilor, căci Doctorul tratează, Dumnezeu vindecă, iar noi sîntem, conform Scripturii, doar slugă netrebnică…”
Pînă la urmă, medicina creştină e un pariu între smerenia care înalţă şi trufia care doboară. Şi poate că urgenţa cea mai mare a “omului recent” e tocmai aceea de a se vindeca, înainte de orice altă boală, de prea multa lui deşteptăciune…

Răzvan CODRESCU

Doctori fără de arginţi (Sfinţii Pantelimon şi Ermolae)

în Aşezămîntul Mînăstirii Christiana

Pentru informaţii asupra Editurii Christiana,

accesaţi site-ul www.editurachristiana.ro

CLUJ: SINODUL MITROPOLITAN ŞI BIOMETRIA

MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI


COMUNICAT DE PRESĂ

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale şi teologice faţă de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale. cât şi la acela al Sfântului Sinod plenar.
Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare.
Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, card comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte.
Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori.
Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.
În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale.

În şedinţa din 19 februarie 2009, Cluj-Napoca

† BARTOLOMEU, Arhiepiscop şi Mitropolit
† ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† SOFRONIE, Episcopul Oradiei
† IUSTINIAN, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
† PETRONIU, Episcopul Sălajului
† IRINEU BISTRIŢEANUL, Episcop Vicar Cluj
† VASILE SOMEŞANUL, Episcop Vicar Cluj
† IUSTIN SIGHETEANUL, Arhiereu Vicar Maramureş

---------------------------------

---------------------------------

Un text demn de citit pe site-ul d-lui Ovidiu Hurduzeu:

"Au voie ortodocşii să critice tehnologia?"

RĂZVAN IONESCU: POVARA OMULUI DEOSEBIT

Il n’y a pas de héros sans auditoire...
(André Malraux)

Într-un orăşel din Ungaria un handbalist român este ucis mişeleşte de către membrii unei notorii bande de criminali, care de multă vreme face „legea” în zonă şi în faţa căreia – din moment ce e atît de cunoscută şi există încă – autorităţile în drept se dovedesc „lipsite de eficienţă”. La aflarea terifiantei veşti, spontan, oamenii din micul oraş încep să se adune, unul cîte unul, la locul unde tînărului sportiv român i-a fost mîrşav luată viaţa. Cu ochii în lacrimi, locuitorii din Veszprem aprind lumînări, aşază flori. Nu pleacă. Rămîn acolo, împietriţi, într-un amestec deopotrivă de durere şi de indignare. Lacrimile lor se amestecă cu picăturile de ploaie şi cei cîţiva fulgi de zăpadă răzleţi care nu pot, şi nici nu vor, să şteargă sîngele de pe caldarîm. Celor prezenţi li se adaugă alţii şi alţii. Din cîteva zeci, ajung cîteva sute. Poate o mie. Nu strigă, nu scandează. Doar tac. Cu toate astea prezenţa lor exercită o formidabilă presiune. Asurzitoare. Sînt toţi un urlet tăcut. Un urlet care face să tresară autorităţile, lumea, chiar şi pe unul dintre criminali, care anunţă că ar intenţiona să se predea... Un urlet care trece dincolo de graniţe. De aici încolo, însă, pe teritoriul României...
Nu. Mai bine tac. Nu pot şi nu vreau să spun altceva decît că... spontaneitatea dispare. Cu sprijinul neprecupeţit al televiziunilor, unde „tatulici” este doar unul dintre substantivele care îmi vin acum în minte, unul dintre multe altele, dospite în falansterul presei comuniste studenţeşti de odinioară, în stare şi astăzi să compromită tot ce ating. Chiar şi Piaţa Universităţii.

Cu două săptămîni în urmă, la Braşov, a avut loc un jaf armat, în urma căruia au fost ucişi doi oameni. Unul din ei a murit împuşcat de chiar făptaşul pe urmele căruia se năpustise cu mîinile goale. Avea 55 de ani şi se numea Gheorghe Lala. Nu era un atlet cu muşchii dăltuiţi în sălile de sport, nu avea alură de justiţiar ori superman şi nici o cît de cîtă notorietate care să-l facă vandabil după gustul şi criteriile zilelor noastre. Purta ochelari, iar zîmbetul şi lumina ce i le-am descoperit pe chipul rămas în cele cîteva fotografii par să întunece puterea de înţelegere a arealului care i-a supravieţuit şi căruia ne este dat să-i fim contemporani. Sau complici. Într-o lume a urii, a frustrărilor şi a însingurării, Gheorghe Lala a iubit oamenii şi s-a dăruit lor firesc, deplin, fără rest, pentru că „asta a fost esenţa vieţii lui” – după cum mărturisesc toţi cei care i-au fost apropiaţi. „Era un om deosebit” – spune despre Gheorghe Lala directoarea unei sucursale de bancă. Uneori, mai ales în astfel de cazuri, din pricina emoţiei, a tensiunii, cuvintele sînt neputincioase, vin greu, par banale, stîngace ori sărace în conţinut. Nu şi în acest caz. Directoarea sucursalei de bancă a folosit, poate fără voia ei, cu precizie, cuvîntul cel mai potrivit. Ce poate altceva însemna să fi „deosebit” decît să fi... altfel decît ceilalţi? Iar Gheorghe Lala, „un om deosebit”, a făcut ceva, ceea ce ceilalţi n-ar fi făcut. În cultura şi civilizaţia păgînă acestui „ceva” i s-ar putea spune sacrificiu sau ofrandă. În cultura şi civilizaţia creştină i se spune jertfă de sine. Şi totuşi, în pofida exemplarităţii gestului său şi a zgomotului stîrnit de eveniment, el, Gheorghe Lala, a murit cu zîmbetul pe buze, plecînd discret, către biserica din Predeal, printre ai cărei ctitori s-a numărat şi unde a oferit ajutor constant vreme de 15 ani. Un om deosebit care, din pornirea sufletului său generos, a făcut ceva ce lui îi stătea în fire, în vreme ce celorlalţi nu. Erou, aşadar, l-a făcut nu numai firea lui, ci şi absenţa celorlalţi.
Aproape concomitent cu gestul lui Gheorghe Lala, un respectat duhovnic, ale cărui cuvinte au fost aşezate cu îndemînare pe frontispiciul îngrijorărilor legate de introducerea paşapoartelor biometrice, avertiza că a trecut vremea vorbelor şi îndemna credincioşii la fapte de curaj, fapte mărturisitoare: „Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic. Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vîrful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul!”. Oare ce altceva a făcut Gheorghe Lala, de în vacarmul veacului iubirii de sine, jertfa sa autentică, izvorîtă din dragoste de semeni şi uitare de sine, faptă rară şi plină de nobleţe în lumea creştină de astăzi, nu a avut ecoul cuvenit exact acolo unde s-ar fi cuvenit să-l aibă şi nu a fost asumată deplin (aşadar, şi public) tocmai de către cei a căror vocaţie este jertfirea?
Absorbită de cifre şi cip-uri, lumea creştinilor a tăcut, Biserica a tăcut, aşijderi glasul duhovnicilor naţionali, la fel asociaţiile, comisiile şi forurile activismului creştin. Tocmai atunci cînd societăţii, aflate într-o răzbită derivă morală, ar fi fost nevoie să i se deosebească în primul rînd înţelesurile naturale, fireşti, ale atitudinii creştine, sau să primească un mesaj spiritual, mîngîietor, ca să nu spun duhovnicesc. S-au auzit numai clopotele bisericii din Predeal şi reverenţele autorităţilor de stat şi locale. Atît de preocupaţi sîntem doar de propriile noastre zgomote ori marote, încît am ajuns să nu mai sesizăm nici sunetele esenţiale şi autentice de lîngă noi?
Cît despre autointitulata (vai!) „societate civilă”, ce şi cum să spui? Preocupată doar de „vocalizele cu procent”, a rămas demult încremenită în propriul ei „recent”! Cineva îmi spunea că tot Braşovul s-ar fi cuvenit să iasă cu o floare şi o lumînare aprinsă, în semn de solidaritate cu familia şi jertfa lui Gheorghe Lala... Aşa, ca la Veszprem... Fatalitate. N-a fost să fie... În schimb, am avut de-a face cu gestul auroral plin de solidaritate al unor luptători K1, care s-au precipitat să arate unei poliţii lovite de orbul găinilor cum se jucau ei de-a baba oarba făcînd genuflexiuni cu suspectul (fost) principal, în cadrul organizat al clasicei terapii pre-operatorii, ce se aplică îndeobşte suferinzilor de glaucom. Cu alte cuvinte, în loc de o societate unde, atunci cînd e cazul să putem fi toţi ca unul, am ajuns să fim jucaţi în picioare şi amuţiţi de societatea... K1! Tocmai pe strada care poartă întipărită pentru generaţii momentul-emblemă al solidarităţii braşovene, „15 noiembrie”, nu am fost în stare (încă?) să ne adunăm cu o floare şi o lumînare aprinsă, atrăgînd astfel atenţia autorităţilor (poliţie, justiţie, parchet etc.) „lipsite de eficienţă”, dar deopotrivă şi „societăţii K1 pline de eficienţă şi randament”, că sîntem mai mulţi şi purtăm cu toţii o minimă responsabilitate pentru viitorul copiilor noştri? Braşovul este un oraş cu o ferventă viaţă artistică, viaţă muzicală, viaţă literară. Sensibilităţile noastre încep şi se sfîrşesc doar în săli de concerte, în librării şi în galerii de artă? Dincolo de vanitatea fiecăruia dintre noi, zace doar „golul istoric” din poemul bacovian „Lacustră”?

Printre atîtea cipuri, întrebări-cheie, cifre, profeţi şi opinii inept-apocaliptice, poate că – cine ştie? – se va mai afla răgazul citirii acestui fragment de poem:

Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă
Şi apreciată,
Iar bunătatea şi sensibilitatea sînt luate în derîdere
Şi nimic mai mult.
Societatea îmi prezintă cu eleganţă
Minunatul sentiment de scîrbă
Şi îmi hrăneşte un demon interior numit furie
Cu un sortiment complex şi delicios
De prostie
Ce îţi poţi dori mai mult de la valorile adevărate ale lumii
Bazate pe popularitate şi nu pe calitate,
Ce îţi poţi dori mai mult de la lume,
Dacă nici măcar tu nu te oboseşti să faci
Nimic...

Nu vă grăbiţi să le judecaţi! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai cîteva luni, la 7 iunie 2009, va împlini 16 ani. Îl cheamă Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu două săptămîni ÎNAINTE ca tatăl lui să moară. Pe tatăl lui îl chema Gheorghe. Gheorghe Lala.

Răzvan IONESCU

Acest text a apărut, sîmbătă 14 februarie a. c., în Gazeta de Transilvania. Aici a fost preluat de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu ("Ferestre în pridvor"). Cei care vor dori să comenteze textul, sau să adauge precizări, o pot face pe blogul respectiv (aici nu vor fi înregistrate comentarii de subsol, cu excepţia unor eventuale intervenţii auctoriale).

CRIZA LĂUNTRICĂ

Pieter Bruegel, Turnul Babel (1563)

“Criza” a devenit un fel de loc comun al discur­sului contemporan. Ai impresia că, în absenţa ei, politi­cienii sau oamenii de cultură – ca să nu mai vorbim de pseudo-profeţii apocaliptici – s-ar simţi cu totul încurcaţi. Atît de bine ne-am obişnuit cu ideea de criză încît, dacă fenomenul n-ar mai exista, cred că ne-am strădui să-l inventăm!
Oricît ar părea de paradoxal, e oarecum mai co­mod să trăieşti în vremuri de criză: individul pare mai puţin responsabil (“Criza e de vină!”) şi se poate instala într-un negativism perpetuu (epocile de criză sînt epoci prin excelenţă criticiste; de altfel, cuvintele “criză” şi “cri­tică” au acelaşi etimon grecesc: krinein, “a judeca”). În absenţa crizei, exigenţele ar fi mult mai mari pe toate planurile, iar insul ar trebui să se definească prin pozi­tivitate constructivă. Lumea noastră – comparabilă, tipo­lo­gic, cu vechiul “alexandrinism” – este însă o lume de “cri­tici”, iar nu una de “creatori”; nici nu-ţi mai poţi da sea­ma dacă această sterilitate gălăgioasă constituie cauza sau efectul crizei despre care tot vorbim...
“Criza” este, de altfel, o noţiune anevoie de defi­nit. S-ar putea vorbi chiar de o criză permanentă a ome­nirii “căzute în istorie”*. Istoria ne apare ea însăşi ca o criză a Creaţiei, ce se îndreaptă, cu succesive convulsiuni, spre marea judecată (krisis) de apoi**. Pe de altă parte, fiecare epocă, de cînd lumea, s-a simţit oarecum “în criză” prin raportare la epocile anterioare; prezentul a avut întotdeauna un fel de “sentiment epigonic”, trecutul închizînd în sine “vîrsta de aur” sau “paradisul pierdut” (ca unul ce va fi fost “mai aproape de zei”, zicea Platon). În fine, ca să venim la criza pe care o invocăm astăzi în mod curent, ea nu pare să reprezinte decît ultima fază (unii îi zic postmodernitate) a ceea ce am putea numi “criza modernităţii”, avîndu-şi rădăcinile spi­ri­tuale în umanismul prost al Renaşterii, iar rădăcinile politice în ideologia revoluţionară de sorginte masonică. Toate temeiurile lumii fuseseră răsturnate în numele unui “progres” iluzoriu, pe care “stupidul secol al XIX-lea” (Léon Daudet) l-a supralicitat pînă la caricatură. Cînd spiritul s-a sesizat, răul se cronicizase deja: deriva lu­­mii n-a mai putut fi controlată. Topos-ul crizei a obsedat secolul XX încă de la începuturile lui (O. Spen­gler – Der Untergang des Abendlandes, N. Berdiaev – Le nouveau Moyen Age, R. Guénon – La crise du monde moderne, J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno etc.), iar noi l-am în­­cheiat în aceeaşi notă – poate mai puţin tragică în ex­pre­sie, dar mult mai tragică în fond. Cuvintele s-au tocit, prăbuşirea continuă...
Ţinînd seama de toate acestea, s-ar putea spune că nu existenţa sau inexistenţa stării de criză deosebeşte o epocă de alta, ci gradele acestei stări, cu ele­mentele con­crete în care se exprimă.
Criza actuală este cu atît mai profundă şi mai pri­mejdioasă cu cît pare să se fi banalizat în conştiinţa noas­tră curentă. Vorbim despre criză, dar nu mai avem ade­văratul sentiment al gravităţii situaţiei. Iar adesea îi igno­răm cauzele adînci şi bîjbîim năuci pe la superficiile ei. Fără a ne da seama, crezînd că ne luptăm cu criza (... nu mai merge, monşer, mă-nţelegi...), nu facem decît să o hrănim, asemenea bolnavului care, necunoscîndu-şi natu­ra bolii şi tratînd-o anapoda, îşi grăbeşte de fapt sfîrşitul.
Lumea de astăzi nu pare să conştientizeze cu ade­vărat decît aspectele derivate şi exterioare ale crizei în care bălteşte. Se vorbeşte mult prea des de “criză poli­tică”, de “criză economică”, de “criză socială”, dar din ce în ce mai rar de “criză spirituală” sau de “criză morală”. Cel mult se invocă o vagă “criză a culturii”; dar cultura, aşa cum este înţeleasă astăzi, ne apare ea însăşi de-spiri­tualizată şi de-moralizată; ipotetica rezolvare a “crizei cul­turii” (presupunînd, prin absurd, că ea s-ar putea salva pe cont propriu) nu ne-ar face, în aceste condiţii, mai con­sistenţi decît sîntem. Cultura modernă – ruptă de cult şi devenită surogat profan al spiritualităţii autentice – poate fi, în perversiunea ei autonomă, chiar mai dăunătoare omu­lui decît “starea de natură”***.
Adevărata criză de fond e cea moral-spirituală: nu cea a în-făptuirilor omului, ci cea a omului însuşi. Purtăm un viciu endemic în cele mai dinlăuntru ale noas­tre; din acest miez bolnav se dezvoltă, ca o cangrenă, tot răul ce ne înconjoară. Zadarnic ne luptăm numai cu lu­mea; “lupta cea bună”, în sens paulinic, se dă în sufletul şi-n carnea noastră. Ar fi, mai presus de toate, vremea “ar­ma­ghedonului” lăun­tric.
Problema omului nu mai este astăzi aceea de a fi într-un fel sau altul, ci aceea de a fi sau a nu fi pur şi simplu (hamletianul to be or not to be este, într-un fel, cer­tificatul de botez al modernităţii). Nu “plăcerea”, “cu­noaş­terea” sau “creaţia” tre­buie să ne preocupe prioritar, ci MÎNTUIREA, al cărei centru este Dumnezeu, cu “chi­pul” şi “asemănarea” Lui în făptura omenească. Criza modernă este totuna cu dez-dumnezeirea lumii; ieşirea din criză nu poate să însemne, în consecinţă, decît opţi­unea moral-spirituală pentru pariul existenţial al re-în-dumnezeirii noastre printr-o nouă metanoia. “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)...
Să nu uităm însă că “împărăţia lui Dumnezeu” în­cepe înlăuntrul nostru (Luca 17, 21) şi că pînă la urmă “lumina lu­mii” nu-i decît stră-lumina transfiguratoare a Duhului Ce “se roagă în noi cu sus­pine negrăite” (Romani 8, 26)****.

Răzvan CODRESCU

* Timpul istoric este timpul devorator – rezultat al păcatului, dar şi condiţie a mîntuirii. El marchează o stare ontologică degradată, dar provizorie în raport cu “destinul” etern al Creaţiei. Dacă “plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), Firea primeşte totuşi chemarea la înviere, prin Hristos. “Fiinţa – în înţelesul ei adevărat şi deplin: vere summe esse – ar tre­bui să se elibereze de timp sau măcar de durata în care se petrece omul păcătos. Tot ce-i inserat în timpul pe care îl trăim nu este, în sensul greu al cuvîntului...”, scrie H. I. Marrou în a sa Théo­lo­gie de l'histoire (cf. tr. rom.: Teologia istoriei, Institutul Euro­pean, Iaşi, 1996, p. 46). Şi mai departe: “Eşecul, cel puţin relativ, este legea întregii istorii, loc al atîtor retrageri şi unde chiar şi victoriile, scump plătite, rămîn părelnice şi precare. Să privim lucrurile în faţă: ca să nu fie ameninţată de sărbezime, legea creştină trebuie să se con­frunte cu această viziune sinistră, trebuie să simtă pe frunte aripa în­fricoşătoare a disperării. Numai atunci se va manifesta fără con­fu­zie şi transfer iluzoriu, înţelegînd că, prin aceste drame, suferinţe şi eşe­curi aparente, planul divin al mîntuirii se realizează totuşi...” (p. 49).
** În principiu, orice ordine nouă implică o dez-ordine prealabilă (des­­tructurarea falimentară a ordinii vechi). Din perspectivă creştină, “criza istoriei” se rezolvă în eschatologie, ca triumf al “judecăţii” di­vine asupra “judecăţilor” omeneşti. A se vedea, pe acest blog, şi textul intitulat “Sensul creştin al istoriei”.
*** Prin Cultură, omul trebuie să depăşească Natura, fără însă a o per­verti. “Bunul sălbatic” e preferabil “rafinatului decadent”; primul e viu şi-şi păstrează virtualităţile (fiind ne-isprăvit, în sensul bun al “ispravei”), pe cînd cel de-al doilea e agonic şi secătuit (fiind ispră­vit, în sensul rău al “isprăvirii”). Sau, altfel spus, unei culturi a ne-firescului îi este preferabil firescul ne-cultivat; “sălbaticul” este, în aceste condiţii, mai aproape de Dumnezeu decît “rafinatul”. Pe ase­me­nea temeiuri îşi putea îngădui tînărul Mircea Eliade să facă en passant elogiul “analfabetismului” (mai aproape – fără a se confunda cu ea – de fericirea evanghelică a “sărăciei cu duhul”).
**** Să ne amintim, pe de altă parte, şi de avertismentul augustinian (Sermones, 179, 1): Verbi enim Dei inanis est forinsecus praedicator qui non est intus auditor (“În deşert e cuvîntul predicatorului care vorbeşte altora ceea ce n-a auzit mai întîi înlăuntrul său”).

DAN PURIC LA 50 DE ANI

Dragoş Pîslaru (Părintele Valerian), Răzvan Ionescu, Dan Puric... Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, dar ţin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, păcatele curente ale breslei...
Conectată la esenţial, arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine pînă la capăt talant. Tîlcuire şi cuminecare, exorcizare a cuvintelor întru Cuvînt, suflet dezmărginit în Duh... (Răzvan Codrescu)

LA MULŢI ANI, DAN PURIC !

POVESTEA «OMULUI FRUMOS»

Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument care să reprezinte Omul cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de-a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gînduri şi stări m-am dus deunăzi la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întîlnirea de suflet) şi la lansarea cărţii despre “Omul frumos”. Şi acolo, precum şi în cartea pe care am citit-o de-a lungul unei nopţi aşezate şi blînde de februarie, am găsit răspunsul...
„Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară” – a declarat artistul. “Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gînd. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scînteie divină din tine, şi în acel timp binecuvîntat nu mai poţi fi încălecat nici de doc-trine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpînul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scînteie divină din noi, ca să putem să ne desăvîrşim”... (Stelian Gomboş)

D-L RADU CARP DESPRE DISPUTA PAŞAPOARTELOR BIOMETRICE

Paşapoartele biometrice,
între moderaţie şi pasiune

Începutul acestui an a fost marcat de o dispută în primul rând la nivelul laicilor şi clericilor ortodocşi, dar nu numai, aflată în plină derulare, pe tema introducerii paşapoartelor biometrice. Totul a început de la o scrisoare deschisă din 14 ianuarie adresată de părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru-Vodă, publicată în presa centrală, urmată de apariţia mai multor opinii pro şi contra. Dezbaterea organizată pe 22 ianuarie de A.Z.E.C. – Asociaţia Editorilor şi Ziariştilor Creştini – nu a făcut altceva decât să constate că în interiorul Bisericii Ortodoxe există voci radicale care se opun paşapoartelor biometrice, după cum există poziţii din interiorul ierarhiei care condamnă acest demers. În afara Bisericii, situaţia este oarecum identică: o grupare care dispune de puternice mijloace mediatice şi o alta care se opune celei dintâi, în timp ce categoria celor care au (deocamdată) rezerve să se exprime public pe această temă nu este deloc de neglijat.
Biserica Ortodoxă nu a luat imediat o poziţie în această privinţă, iar ulterior, după ce controversa publică a luat amploare (inclusiv prin organizarea unui miting de protest în faţa Patriarhiei), a anunţat că va avea consultări cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, urmând ca o poziţie oficială să fie formulată la reuniunea Sfântului Sinod de la sfârşitul lunii februarie.
Cum este posibil ca o temă care implică aspecte tehnice destul de complicate să genereze atâta patimă în dezbaterea publică? – iată o întrebare care apare în mod firesc. Pentru a formula un punct de vedere în legătură cu această temă, se cuvine a începe cu o altă întrebare: care este relaţia dintre paşapoartele biometrice – şi în general documentele de identitate ale persoanei – şi religie? Cei care se opun acestui tip de paşapoarte au invocat o serie de motive, cât mai îndepărtate de adevărata miză a dezbaterii în plan religios. S-a spus că aceste paşapoarte sunt uşor de falsificat, că sunt un semn al apropierii Apocalipsei ş.a.m.d. În general, s-a omis un aspect care ar fi trebuit să stea în centrul luărilor de poziţie ale celor care pretind a trata această temă din perspectivă religioasă: există o legătură strânsă între persoană, aşa cum aceasta este văzută de teologia răsăriteană, şi protecţia datelor personale? Toate atributele persoanei trebuie protejate din partea imixtiunilor oricărei autorităţi, deoarece fiecare persoană este unică. Orice intervenţie nejustificată a statului în gestionarea datelor personale lezează deopotrivă un drept individual, dar şi o valoare pe care religia o ocroteşte şi o proclamă ca fiind fundamentul său. Problema care se pune este ce înseamnă în acest context intervenţie justificată (orice stat trebuie să aibă o evidenţă a cetăţenilor săi) şi respectiv nejustificată. Altfel spus, care este limita de intervenţie a statului în gestiunea datelor personale, de unde începe abuzul şi care ar fi răspunsul teologic adiacent.
Actuala dezbatere, pentru a nu condamna la derizoriu o temă importantă, ar trebui pusă în aceşti termeni. Este necesară o reflecţie teologică asupra persoanei în contextul social actual, în care protecţia datelor personale ar trebui să fie răspunsul celor care cred în Dumnezeu la întrebările celor care nu cred. Înainte de a da un răspuns pe tema paşapoartelor biometrice, B.O.R. ar trebui să continue efortul de a adapta teologia persoanei la timpurile noastre prin atenţia acordată protecţiei datelor personale, fără ca prin aceasta să se modifice datele unei asemenea teologii, ci doar să se producă o adecvare, necesară pentru a răspunde unor temeri generate de confuzii.
Cum B.O.R. şi-a perfecţionat în ultima vreme mijloacele prin care doreşte să-şi transmită mesajele către propriii credincioşi şi nu numai (post de radio, televiziune, cotidian), se naşte firesc întrebarea : de ce până acum nu au fost prezentate puncte de vedere teologice pe marginea problemei paşapoartelor biometrice ? Studiul profesorului de teologie de la Iaşi, pr. Mihai Valică, oricât de multe imperfecţiuni ar avea, ar fi putut să constituie un punct de pornire în mass-media lumii bisericeşti şi să nu rămână la stadiul de puncte de vedere exprimate pe Internet. Timpul nu este însă pierdut.
În anul 2002 am avut ocazia să aleg un subiect de cercetare pentru un proiect care urma să aibă loc la un prestigios institut din străinătate. Singura constrângere era ca tema să aibă în vedere Uniunea Europeană. La acea dată nu exista un Tratat constituţional, tema bunei guvernări de-abia începea să fie dezbătută, la fel ca şi cea a protecţiei drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene. Dorind să dezvolt un subiect legat de rolul religiei în spaţiul public european, am ales protecţia datelor personale, existând la acea dată un cadru normativ care avea să se dezvolte în anii următori (rezultatul este cartea Dreptul la intimitate şi protecţia datelor personale. De la acquis-ul comunitar la legislaţia românească, apărută în limba română în anul 2004). M­-am bazat pe o intuiţie, anume că această temă – şi nu cea a dialogului între religii şi Uniunea Europeană, sau a dialogului interconfesional – va deveni prim-planul în care religiile şi instituţiile se vor situa pe poziţii opuse. Privind retrospectiv, intuiţia se dovedeşte a fi fost întemeiată.
Pentru ca dezbaterea pe marginea paşapoartelor biometrice să fie cât mai substanţială, şi ca ea să fie capabilă a oferi răspunsuri adecvate temerilor difuze ale celor care se opun paşapoartelor biometrice, este necesar a face câteva precizări de ordin normativ. Tema paşapoartelor biometrice în spaţiul autohton a fost generată de impunerea în ordinea juridică internă a unui Regulament nr. 2252/2004 adoptat de Consiliul Uniunii Europene “privind standardele pentru elementele de securitate şi elementele biometrice integrate în paşapoarte şi în documentele de călătorie emise de statele membre”. Acest Regulament a fost adoptat ca urmare a modificărilor intervenite în legislaţia S.U.A. după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Începând cu 2002 a intrat în vigoare Enhanced Border Security and Visa Entry Reform Act care stipula că statele ai căror cetăţeni nu au nevoie de a intra în S.U.A. cu vize trebuie să introducă paşapoarte biometrice în răstimp de 2 ani, în caz contrar urmând a fi introdus un regim de vize. De fapt, 11 septembrie a fost folosit în acest caz de administraţia de la Washington pentru a tranşa o mai veche dispută în relaţia cu Uniunea Europeană. În cadrul Consiliului Europei a fost semnată încă din 1981 o convenţie privind protecţia datelor personale, iar o dată cu Directiva 95/46/CE Uniunea Europeană s-a dotat cu o legislaţie care impune standarde extrem de ridicate în legătură cu stocarea datelor personale şi transferul acestora în ţări terţe. Directiva respectivă specifică faptul că un transfer de date personale ale cetăţenilor statelor membre poate avea loc doar dacă statul care solicită transferul are un standard de protecţie a datelor personale similar celui european. Cum în Statele Unite nu există asemenea standarde uniforme la nivel federal (singurul element de identificare a persoanelor fiind social security number), ci doar la nivel izolat, în cazul unor state din componenţa federaţiei, a apărut o dispută transatlantică pe această temă. 11 septembrie a fost folosit ca motiv pentru ca S.U.A. să ceară acces în bazele de date personale ale statelor membre U.E., legea din 2002 fiind un prim pas în acest sens. Au urmat mai multe dispute pe acest subiect, dintre care cele mai cunoscute sunt legate de acordul controversat Europol – F.B.I. şi gestiunea bazelor de date ale companiilor aviatice care efectuează zboruri transatlantice. Cea mai vizibilă parte a acestei dispute se poartă pe marginea paşapoartelor biometrice. Este, de altfel, singurul domeniu legat de protecţia datelor personale în care există un acord parţial între S.U.A. şi U.E., Regulamentul 2252/2004 încorporând cerinţele legii americane din 2002. Acest lucru a fost posibil datorită existenţiei unei Rezoluţii a Consiliului U.E. din 2000 prin care se solicita introducerea unor standarde comune în domeniul paşapoartelor, însă doar la nivel de recomandare pentru statele membre. Regulamentul 2252/2004 a transformat caracterul acestor standarde din recomandări în norme obligatorii. Această trecere s-a făcut cu destul de multă precauţie. În primul rând, paşapoartele trebuie să includă o fotografie facială şi amprentele digitale, acestea fiind aşa-numitele date biometrice, însă condiţia includerii lor în paşaport este ca “suportul de stocare […] să aibă o capacitate suficientă pentru a garanta […] confidenţialitatea datelor”. În plus, se specifică foarte clar că datele de identificare biometrice nu trebuie să fie incluse în cărţile de identitate emise de statele membre – cu alte cuvinte, în interiorul U.E. nu este nevoie de paşapoarte biometrice. Chiar dacă era evident că Directiva 95/46/CE se aplică în continuare, Regulamentul 2252/2004 subliniază existenţa sa şi faptul că dispoziţiile sale se aplică în paralel cu cele ale Directivei. Statele membre trebuie să se asigure că nici un alt fel de date personale, în afară de cele menţionate de Regulament, nu sunt incluse în paşapoartele biometrice. Această regulă e justificată de Regulament prin aplicarea principiului proporţionalităţii, ceea ce înseamnă că punerea în aplicare a Regulamentului nu trebuie să depăşească “ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite”. Regulamentul specifică faptul că trebuie transpus în legislaţiile statelor membre în cel mult 18 luni pentru fotografia facială (până în iunie 2006) şi în cel mult 36 de luni pentru amprentele digitale (până la sfârşitul anului 2008). Aceste termene au fost impuse pentru a stimula dezbaterea naţională pe marginea unui subiect controversat, iar diferenţa între cele două termene de transpunere arată că U. E. este conştientă de sensibilitatea foarte ridicată a includerii amprentelor digitale în paşapoarte.
O altă întrebare care se pune este dacă includerea datelor biometrice în paşapoartele cetăţenilor U.E. şi circulaţia acestor paşapoarte în ţări terţe poate duce la încălcarea interdicţiei de a opera un transfer de date personale în state care nu aplică Directiva 95/46/CE. Apărătorii Regulamentului 2252/2004 afirmă că un asemenea transfer nu se produce, dat fiind sistemul performant de criptare a datelor. Însă, din moment ce cheile de criptare sunt transmise autorităţilor vamale din state care nu sunt membre U.E. şi atâta vreme cât nu putem afirma cu certitudine că acest sistem de criptare nu poate fi decodat, întrebarea rămâne deschisă.
Dacă transpunerea Regulamentului 2252/2004 în ordinea juridică internă a statelor membre U.E. se va face fără mari incidente, disputa privind modalitatea de eliminare a vizelor de intrare în S.U.A. pentru cetăţenii statelor nou intrate în U.E. (printre care şi România) va fi pusă în alţi termeni: nu va mai fi nevoie în principiu de negocieri bilaterale, ci vor conta negocierile purtate în numele U. E., în cadrul cărora va putea fi formulat un argument ce poate fi decisiv în direcţia unei decizii unitare a administraţiei de la Washington legată de eliminarea vizelor pentru toate aceste state.
În România nu a avut loc nici o dezbatere publică privind acest Regulament până în ianuarie 2009, după ce normele interne de aplicare a acestuia au intrat în vigoare. Dacă această dezbatere publică ar fi avut loc, cu siguranţă punctele de vedere pro şi contra exprimate în acest moment ar fi arătat cu totul altfel. Este vorba de o situaţie mai generală: în România perioada de punere în aplicare a Regulamentelor nu este folosită pentru a genera dezbateri publice pe marginea conţinutului lor, pentru a găsi cea mai potrivită formă a legii interne, ci, ca şi în cazul de faţă, Regulamentele sunt transpuse în legea internă, în cel mai fericit caz, nu cu mult înainte de expirarea perioadei indicate pentru transpunerea în legea internă.
Faptul că nu a existat o dezbatere publică pe marginea legii interne prin care se transpune un Regulament este reprobabil, însă au mai existat cazuri similare. Ceea ce surprinde în privinţa transpunerii acestui Regulament este că legea internă adaugă la acest Regulament, în ciuda interdicţiei exprese în sens contrar despre care am menţionat anterior. Astfel, potrivit art. 2, lit. d) din H.G. nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora, se specifică faptul că prin date biometrice se înţeleg “imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi orice alte date ale persoanei care pot fi introduse în mediul de stocare electronică”. Printre aceste date ar putea figura şi codul numeric personal, principala dată personală care se bucură de protecţie juridică la nivel naţional şi european şi care poate fi prelucrat şi stocat în condiţii extrem de restrictive. Prin H.G. nr. 557/2006 se mai stabilea că paşapoartele biometrice vor fi puse în circulaţie începând cu data de 31 decembrie 2008.
Pe data de 4 decembrie 2008, înainte cu câteva săptămâni de data limită la care România trebuia să transpună Regulamentul 2252/2004, apare O.U.G. nr. 206/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Motivarea urgenţei acestui act normativ este bazată tocmai pe necesitatea transpunerii acestui Regulament. O.U.G. nr. 206/2008 prevede la art. 7 că “datele biometrice incluse în paşapoarte sunt imaginea facială şi impresiunea digitală a două degete”. Guvernul nu a consultat în vederea redactării acestei O.U.G. autorităţile care ar fi putut avea un punct de vedere întemeiat, cum ar fi Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Pentru ca prevederile Regulamentului 2252/2004 să fie respectate întocmai, ar trebui ca legea de aprobare a O.U.G. nr. 206/2008 să precizeze că numai aceste date biometrice sunt incluse în paşapoarte şi să se abroge explicit art. 2, lit. d) din H.G. nr. 557/2006.
În concluzie, transpunerea în ordinea internă de drept a Regulamentului 2252/2004 s-a făcut fără dezbaterea publică necesară în intervalul de transpunere, fără a face diferenţa între cele două categorii de date biometrice, prin două reglementări succesive care se contrazic prin faptul că una adaugă la dispoziţiile Regulamentului, iar cea de-a doua se rezumă la a le repeta. Transpunerea prin H.G., O.U.G. şi ulterior lege de aprobare a O.U.G. creează dificultăţi suplimentare de aplicare a acestor reglementări. Ar fi fost firesc ca aceasta să fie făcută printr-un singur tip de act normativ, iar cea mai indicată formă era o lege dezbătută şi votată în Parlament, precedată de dezbateri publice.
Principala problemă care se pune în legătură cu paşapoartele biometrice se referă la prevederile Regulamentului 2252/2004. Includerea amprentelor digitale reprezintă fără nici o îndoială o încălcare a dreptului la viaţă intimă, reglementat atât de Carta Drepturilor Fundamentale (art. 7), cât şi de Constituţia României (art. 26). Cât priveşte posibilitatea de contestare a Regulamentului pe baza Cartei, nu se poate da un răspuns cert. Atâta vreme cât Tratatul de la Lisabona (care oferă forţă juridică obligatorie Cartei) nu este încă în vigoare, la prima vedere o asemenea contestare nu ar fi posibilă. Cu toate acestea, atât Curtea Europeană de Justiţie, cât şi instanţele naţionale şi-au bazat unele decizii pe prevederile Cartei, prin urmare o contestare având la bază o asemenea motivaţie ar putea avea câştig de cauză. Există şi un alt aspect în care Regulamentul este în contradicţie cu Carta şi prin urmare poate fi contestat : aceasta din urmă recunoaşte dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă “în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept” (art. 10, alin. 2). Regulamentul nu permite ca o persoană să poată refuza un paşaport biometric pe motive religioase şi să i se ofere posibilitatea emiterii unui alt tip de paşaport.
În ceea ce priveşte contestarea în faţa instanţelor din România a dispoziţiilor Regulamentului pe baza dreptului la viaţa intimă consacrat de Constituţie, situaţia este destul de confuză. În 2003, Constituţia a fost revizuită în aşa fel încât s-a precizat că reglementările comunitare cu caracter obligatoriu (Regulamentele intră în această categorie) “au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne” (art. 148, alin. 2). Întrebarea care se pune este dacă prevederile constituţionale intră în categoria “legi interne”. În lipsa unei jurisprudenţe a instanţelor judecătoreşti sau a Curţii Constituţionale, nu se poate da nici în acest caz un răspuns cert. Contestarea Regulamentului 2252/2004 în faţa instanţelor este utilă pentru a oferi o interpretare a art. 148, alin. 2 care ar putea fi invocată şi ulterior în cazuri similare. La momentul revizuirii Constituţiei, posibilitatea ca o reglementare a U.E. să vină în contradicţie cu drepturile fundamentale consacrate în Constituţie nu s-a pus, deoarece se credea la acel moment că se va ajunge mult mai rapid la integrarea Cartei în tratatele constitutive. Alte state membre U.E. au fost mult mai precaute în a acorda prioritate faţă de legislaţia internă tuturor reglementărilor U.E. cu caracter obligatoriu. Unele dintre acestea au ratificat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (Franţa) şi, ulterior, Tratatul de la Lisabona (Republica Cehă) numai după ce instanţele constituţionale au verificat compatibilitatea între aceste tratate şi Constituţie. Dacă ar fi existat posibilitatea ca reglementările U.E. cu caracter obligatoriu să fie integrate în legislaţia naţională numai după ce eventuale cereri de verificare a compatibilităţii între acestea şi Constituţie ar fi fost soluţionate în instanţă, Regulamentul 2252/2004 ar fi putut fi contestat înainte de a fi transpus în legislaţia internă.
Prin urmare, introducerea în Constituţie a priorităţii dreptului comunitar, care nici măcar nu face parte din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu, ci rezultă din jurisprudenţă, a făcut ca posibilităţile de contestare a unor asemenea reglementări contrare drepturilor fundamentale să fie extrem de limitate. Din păcate, aşa cum ne arată Regulamentul 2252/2004, o asemenea situaţie este posibilă, chiar dacă este mai degrabă excepţia decât regula în materie.
O a treia posibilitate de contestare a Regulamentului 2252/2004 se bazează pe faptul că standardele minime de securitate pentru paşapoartele biometrice ar trebui să nu aibă un caracter obligatoriu. Aceste standarde privesc domeniul Justiţie şi Afaceri Interne, definit, în marea sa majoritate, prin reglementări cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Uniunii Europene. Acesta reprezintă de fapt şi modalitatea de contestare a acestui Regulament aleasă de unele state membre (Polonia) în faţa Curţii Europene de Justiţie. Argumentul folosit în acest caz este mult mai greu de combătut din punct de vedere juridic decât toate celelalte descrise mai sus şi are mari şanse de a fi admis. Este posibil, prin urmare, ca prin decizia Curţii, pentru toate statele membre U.E., paşapoartele biometrice să nu fie emise, sau să fie emise doar în condiţiile respectării dreptului la obiecţie pe motive religioase.
Paşapoartele biometrice reprezintă o problemă care ţine în primul rând de respectarea drepturilor omului, mai ales a unor drepturi care ţin de libertatea religioasă (protecţia datelor personale, obiecţia de conştiinţă pe motive religioase) sau nu sunt legate de aceasta (dreptul la intimitate) şi de raportul extrem de alambicat între dreptul comunitar şi dreptul intern. Din păcate, argumentaţia laicilor care contestă vocal introducerea acestor paşapoarte s-a îndepărtat de la o viziune bazată pe respectarea libertăţii religioase, după cum autorităţile statului, încă de la revizuirea Constituţiei din 2003, au dovedit până acum că nu au înţeles cum ar trebui să fie configurat raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern.
Poziţia B.O.R. a fost până acum de a se delimita de cele două extreme, ambele având drept consecinţă blocarea oricărei dezbateri serioase privind elementele biometrice care fac parte din actele de identitate. Nu ne rămâne decât să sperăm că Sfântul Sinod va continua aceeaşi conduită de moderaţie, dar cu rezultate mai concrete.

Radu CARP