ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Traian Popescu în biroul său (1993)

2002

VEŞTI TRISTE DIN SPANIA

În numărul pe septembrie [2002] am publicat, cu îndurerare, necrologul lui Traian Popescu (1910-2002) [1], licenţiat în Drept [2], fost diplomat [3], reputat editor [4] şi filatelist [5], unul dintre liderii exilului românesc din Spania [6]. Traian Popescu stătuse imobilizat în pat vreme de trei ani, vegheat de soţia sa, distinsa doamnă Chiriachiţa (Kika) Popescu, ce nu i-a supravieţuit decît cîteva zile.

Între timp, ne-au parvenit de la Madrid veşti încă mai întristătoare despre sfîrşitul celor doi. Din păcate, ele nu privesc doar tragedia unei familii sau a unei comunităţi înstrăinate, ci ne pun pe gînduri asupra gravei pervertiri a sufletului românesc în genere, asupra nebănuitelor resurse de abjecţie ieşite la iveală mai ales în ultimii 12 ani, atît în ţară, cît şi pretutindeni pe unde românii au plecat să-şi caute norocul.

S-ar zice că în sînul exilului românesc din Spania există o predispoziţie obscură spre sfîrşiturile “de pomină”, spre scenariile cvasipicareşti (dar de coloratură balcanică) ale jafului mai mult sau mai puţin postum (amintind, mutatis mutandis, de acea celebră scenă din Zorba grecul în care casa Bubulinei este jefuită fără scrupule, ca de un nor de lăcuste, chiar mai înainte ca biata femeie să fi apucat să închidă ochii). Dacă în cazul regretatului inginer şi profesor multimilionar Aureliu Răuţă (mort octogenar, în 1995) ceea ce n-a rămas băncilor elveţiene a fost prădat printr-o escrocherie sentimentală cu lustru de legalitate [...], în cazul mai modest al soţilor Popescu s-a produs un jaf în toată regula, “vioara întîi” fiind o slujnicuţă din os ardelenesc, acum dispărută fără urmă.

Abjecţia înşelătorului este cu atît mai mare cu cît exploatează slăbiciunile sentimentale ale celui înşelat. Bătrîni, singuri, bolnavi şi tot mai neputincioşi, soţii Popescu se văzuseră nevoiţi, în ultima vreme, să-şi tocmească un ajutor; din raţiuni în primul rînd sentimentale, au ţinut să găsească o menajeră de origine română (“o fată de-a noastră, de la ţară, bună şi curată”), ca să facă totdeodată un bine cuiva cît de cît apropiat, alături de care să se simtă cît mai “acasă”. Generaţia lor (şi mai ales segmentul ei legionar, creştin şi ultranaţionalist, în frunte cu Codreanu însuşi) a plătit nu o dată tribut greu unui anume idealism naţional – nobil, dar păgubos. Românii au înşelat nu o dată dragostea, încrederea şi aşteptările pe care elita naţionalistă le-a investit în ei, confirmînd mai degrabă, la diferite niveluri, realismul cinic al unui Nae Ionescu [7]. În condiţii de înstrăinare, tendinţa spre hoţie şi trădare s-a dovedit nu o dată încă şi mai mare. Soţii Popescu o mai păţiseră în urmă cu cîţiva ani (cum mi-au povestit ei înşişi cînd i-am vizitat, în 1996), cu un alt “şarpe” de pe acasă pe care-l cocoloşiseră “la sîn” şi care într-o zi o ştersese cu tabloul original al lui Grigorescu la care cei doi ţineau nespus şi de care erau atît de mîndri. Atunci hoţul fusese prins pe aeroport; de data aceasta, însă, hoaţei pare să i se fi pierdut urma, la scurtă vreme după ce soţii Popescu au fost internaţi amîndoi în spital, spre sfîrşitul primei decade a lunii septembrie [8]. Fatidica pînză a lui Grigorescu (un car cu boi pictat la Barbizon) fusese înlocuită, în rama de pe perete, cu o copie xerox [9]; conturile bancare fuseseră golite; inestimabila colecţie filatelică şi alte bunuri de preţ dispăruseră fără urmă.

Dar nu este vorba numai de cazul particular al menajerei. Cele mai valoroase cărţi din bogata bibliotecă a familiei au fost furate bucată cu bucată, încă dinainte de tragicul deznodămînt (“Ne fură mereu”, se plînsese în mai multe rînduri Kika Popescu prietenului de familie din România, dr. Flor Strejnicu [10]), de către persoane cu pretenţii intelectuale (şi chiar cu grade universitare).

Dacă Traian Popescu a avut parte de o înmormîntare decentă, pentru Kika Popescu nu s-au mai găsit bani, iar românii din Madrid, cărora li s-a solicitat sprijinul, n-au catadicsit să-şi desfacă pungile, chiar dacă unora dintre ei familia Popescu le făcuse mult bine. Kika Popescu a fost ţinută în frigider timp de aproape două săptămîni, după care, făcîndu-se apel disperat la oficialităţile spaniole, a fost înmormîntată “din mila publică”.

Traian Popescu şi soţia sa în locuinţa lor din Madrid (1993)

Tragedia soţilor Popescu se înscrie în tragedia mai generală a exilului românesc anticomunist din Spania. Din strădaniile de aproape o jumătate de veac ale legionarilor găzduiţi în patria lui Franco se alege praful, văzînd cu ochii. Căminul Moţa-Marin de la Aravaca (din care văduva lui Nicolae Şeitan – Laurie Ferrando, între timp trecută şi ea la cele veşnice – a fost pur şi simplu alungată) a încăput pe mîna unor mitocani din ţară [...], veniţi, după decembrie ‘89, să lucreze la negru în Spania şi primiţi iniţial cu aceeaşi naivă bunăvoinţă de cei ce răspundeau pe atunci de soarta căminului. Cu totul incertă a rămas şi situaţia patrimonială a locului pe care se află ridicat monumentul Moţa-Marin de la Majadahonda (fiul lui Ovidiu Ţârlea, ultimul decedat dintre proprietarii iniţiali, este membru al... Partidului Comunist din Spania!), lăsat deja în părăsire şi paragină (gardul împrejmuitor surpat; lanţurile rupte; crucea mică – pusă în 1947 de către Traian Popescu – spartă şi culcată la pămînt; totul mînjit şi profanat cu simboluri satanice şi/sau comuniste). Fundaţia Culturală Română [de la Madrid], întemeiată pe vremuri de Aureliu Răuţă, s-a risipit şi ea, laolaltă cu uriaşa lui avere... şi pomelnicul acesta tragic ar putea continua, riscînd să devină paradigmatic pentru toate ctitoriile europene ale exilului legionar. (Să sperăm că măcar pentru marea bibliotecă de la Freiburg se va găsi, în cele din urmă, o soluţie! [11])

În pragul mileniului trei, atît în ţară cît şi în diaspora, românii ţin parcă să dovedească a nu-şi mai merita nici trecutul, nici viitorul – deopotrivă compromise de nevrednicia şi de abjecţia unui prezent patibular. “Mîndria de a fi român” se preface tot mai mult într-un sentiment de ruşine pentru toţi cei ce mai păstrează un rest de decenţă în acest tîrziu al istoriei. Naţionalismul însuşi rămîne treptat fără obiect, iar locul lui este luat tot mai mult de mirarea perpetuă că Dumnezeu ne mai îngăduie să facem umbră pămîntului! 

Vasile A. MARIAN

[1] Născut la Craiova. Familia, de origine gorjană, s-a stabilit la Bucureşti din 1919. [Nota Blog] 

[2] A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti în 1932 şi a fost avocat în Baroul de Ilfov. [Nota Blog] 

[3] Iniţial referent în Direcţia Acordurilor Comerciale din Ministerul Comerţului (1938), a funcţionat ulterior ca ataşat comercial al Agenţiei Economice Române la Istanbul şi ca şef al Agenţiei Comerciale Române de pe lîngă Legaţia României în Slovacia (Bratislava), pînă în 1945. [Nota Blog] 

[4] Fondator la Madrid, în 1954, al revistei Carpaţii, apoi al editurii omonime, autor el însuşi al cîtorva cărţi şi broşuri: România şi unitatea Europei, Ed. Carpaţii, Madrid, 1975; Mărturii pentru legionarii de mîine, 3 vols., Ed. Carpaţii, Madrid, 1977-1979 (parţial apărute şi-n spa­ni­olă: Testimonios para los legionarios de mañana); Majestatea Sa Trădarea, Ed. Carpaţii, Madrid, 1980; Poziţia politică a Gărzii de Fier pe plan intern şi extern. Ed. Carpaţii-Traian Popescu, Madrid, 1980; Din lupta Exilului româ­nesc din Spania împotriva comunismului, Ed. Imago, Sibiu, 1994 (în colab. cu dr. Flor Strejnicu) etc. A contribuit la volumul omagial Lui Aron Cotruş şi Neamului, Ed. Carpaţii, Madrid, 1982, cu textul intitulat “Maestrul Aron Cotruş – Omul” (pp. 71-114). [Nota Blog] 

[5] În tinereţe, a fost vice-preşedinte al Societăţii Filatelice Române. S-a ocupat, în cadrul Ajutorului Legionar, de tipărirea emisiunilor filatelice legionare: 8 noiembrie 1940 (Iaşi), 30 noiembrie 1940 (Bucureşti) şi 13 ianuarie 1941 (Bucureşti), apoi, în exil, a scos numeroase emisiuni filatelice cu caracter pro-românesc şi anti-comunist. [Nota Blog] 

[6] După mai mulţi ani de peregrinări alături de camarazii în surghiun, a luat în 1947 hotărîrea stabilirii definitive în Spania (Madrid). [Nota Blog] 

[7] Nae Ionescu către Petre Ţuţea: “Măi Petrică, ştii cum e cu tine şi cu băieţii ăştia buni care sînteţi voi, legionarii? Voi vreţi să călăriţi România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decît o mîrţoagă…”. 

[8] Într-o noapte, Kika Popescu încercînd să-şi sprijine soţul spre a ajunge la baie, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit sub greutatea lui, fracturîndu-şi femurul. Au rămas aşa pînă dimineaţa, cînd a sosit menajera şi a chemat o ambulanţă. Traian Popescu a murit puţin după internare, iar Kika Popescu – cîteva zile mai tîrziu. 

[9] Profitîndu-se impur de faptul că soţii Popescu nu erau firi bănuitoare şi le cam slăbise vederea. [Nota Blog] 

[10] Decedat în 2006, autor, între altele, al preţiosului documentar intitulat Creştinismul Mişcării Legionare, Ed. Ima­go, Sibiu, 2000 (ed. a II-a: 2001). [Nota Blog] 

[11] Pînă în prezent nu pare să se fi găsit... [Nota Blog]

* Vasile A. Marian [Răzvan Codrescu], “Veşti triste din Spania”, în Puncte cardinale, anul XII, nr. 11/143, noiembrie 2002, p. 13.

Madrid, anii '50: Traian Popescu (al patrulea din stînga) 

şi Chiriachiţa (Kika) Popescu (prima din dreapta),

într-un grup de prieteni (al treilea din stînga este poetul Aron Cotruş)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

ÎN RĂSCUMPĂRAREA TIMPULUI PIERDUT...

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA EDITURA CHRISTIANA:

În loc de prefaţă

Cum se vede chiar din titlu (Ăsta sunt eu!) şi subtitlu (Istorii personale), cartea de faţă este în primul rînd un pariu cu sine în­suşi al autorului, "în răscumpărarea timpului pierdut", cum îi place să spună: reflecţii din "viul vieţii" ale unui om de formaţie clasică, preţuitor al culturii şi al artei îndeosebi (mai ales în aria muzicală şi plastică), dar şi al gîndului întors asupra lor, fără ambiţia siste­maticităţii (pe care cine o caută cu tot dinadinsul, o poate găsi în altă carte a sa: Omul şi criteriile [1]) sau a elaborării calofile (medi­cului Puiu Stoiculescu îi place să respire aerul cultural şi să dialo­gheze pe temele cele mai variate, dar nu-şi propune să uzurpe lo­cul scriitorului sau al filosofului, deşi are destule afinităţi intime şi cu unul, şi cu celălalt).

Sînt în carte cîteva portrete care se ţin minte şi care contează şi prin aportul lor documentar (D. Danielopolu, Ion Alin Gheor­ghiu [2], Marcel Chirnoagă, Anibal Teohari [3] etc.), sînt şi schiţe ("mi­­ni­aturi") şi povestiri care ţin de fresca pitorească a unei lumi apuse (nu fără vervă umoristică şi savori de limbaj, servite oare­cum de la sine de filonul de "caragialism" al românităţii noastre "balcanice", pentru care îţi trebuie mai degrabă "antene" decît dar creator), sînt şi frumoase rînduri de meloman cu pretenţii, despre Bach (Johann Sebastian, dar şi... Anna Magdalena) sau Mozart, ca şi despre deliciile muzicii clasice din perspectiva unui nespecialist, apoi gînduri, multe gînduri de pe traseul unei vieţi de octogenar, unele cristalizate aforistic, altele doar trăgînd a aforisme (şi răma­se în manuscrise ca nişte aşchii de "atelier", pe care nu te lasă ini­ma să le muţi în ghenă, pentru că fac parte din autenticitatea unor trăiri şi osteneli care ţi-au fost dragi şi te-au dus mai departe), efe­me­ride pe care autorul n-a mai stat să le cearnă, dar în care citito­rul răbdător va găsi destule lucruri miezoase (cel mai puţin răbdă­tor n-are decît să sară peste ele, spre paginile mai dense şi mai com­­pacte dinspre finalul volumului, unde epicul te bate amical pe burtă şi te trage sugubăţ de şireturi, nu fără fantezie şi ironie a­mară, dar atîta cît să nu te otrăveşti).

Înţeleg că autorul, călător pasionat în anii săi verzi, mai pre­găteşte un volum, în care precumpănitoare vor fi însemnările de că­lătorie (care nu lipsesc nici din volumul de faţă, întreţesute în tex­te cu alt accent, cum este cel despre "Alin", în care litoralul bul­găresc ne face cu ochiul, de la Balcic la Albena, sau descrierea Lotrului la Voineasa, din "Dies ebrietatis, dies illa...", ca să nu mai vorbesc despre radiografiile făcute Caracalului ori Ciocăneştiului natal, ca într-o călătorie iniţiatică "în căutarea timpului pierdut").

Dincolo de toate, dr. Puiu Stoiculescu ne aduce aminte de vre­mu­rile bune în care medicii erau şi profesionişti de nădejde, şi oameni cultivaţi, în timp ce astăzi, din păcate, breasla medicală pa­re să stea tot mai prost şi cu profesionalismul, şi cu deschiderea cul­turală... Am însă convingerea intimă că e doar o criză trecă­toare, ca a întregii lumi româneşti postcomuniste, şi că pildele tre­cu­tului, atîtea cîte sînt, vor reuşi pînă la urmă să fie mai tari de­cît ispitirile prezentului.  

Răzvan Codrescu

[1] Puiu Stoiculescu, Omul şi criteriile/ Man and criteria, ediţia a doua revă­zută, cu traducere în limba engleză de Carmen Paţac, Editura Christiana, Bucureşti, 2012 (prima ediţie, numai cu textul în limba română, a apărut în 2007, la Editura Universalia din Bucureşti).

[2] Ca şi Marcel Chirnoagă, mare prieten al autorului, care a ţinut să-şi ilustre­ze şi cărţile cu tablouri de-ale acestuia din colecţia personală.

[3] Tatăl Olgăi Horia (soţia lui Vintilă Horia), cu care autorul a fost la un moment dat în corespondenţă (cf., în secţiunea "Personalităţi", cap. "Cores­pon­denţă cu Olga Horia").

O MOSTRĂ DIN CUPRINSUL VOLUMULUI

MUŞTELE

Muştele sînt fiinţe umane, ca şi noi oamenii. Au picioa­re, mîini (aripi), mănîncă, simt frică ş.a.m.d.

Cînd este vorba de cîini, aceştia sînt protejaţi, chiar dacă te muşcă mortal sau turbezi, în timp ce muştele nu sînt protejate de nimeni. N-am auzit de vreo asociaţie pentru pro­­tecţia muştelor, în comparaţie cu atîtea asociaţii de pro­tecţia cîinilor sau pisicilor.

Toată lumea omoară muşte fără nici o jenă sau părere de rău. Mai mult decît atît: omorîrea lor se face bestial, de re­gulă cu pliciul, care, dacă respectăm proporţiile, la om ar echi­vala cu un meteorit gigantic care i-ar cădea peste casă.

Aşa cum Uniunea Europeană a cerut europenilor ca tăie­rea porcilor să se facă fără stres sau găinilor să li se ofere spa­ţii adecvate, găzduire confortabilă şi tratament blînd, ca să nu fie stresate, m-am gîndit că şi muştelelor să li se ofere a­ceas­tă posibilitate de a le omorî fără a fi stresate.

Nu numai pliciul, dar nici gazarea (se încuie camera în care se pune un spray ucigător) nu trebuie admise. Nu mai vreau un al doilea Auschwitz!

Pentru a fi în spiritul celor preconizate de Uniunea Euro­peană, m-am gîndit că muştele trebuie să aibă parte de o moar­te blîndă, nestresată. Ce cumplit trebuie să fie în cre­ie­rul muştei (o fi avînd oare?) atunci cînd vine o bombă (aste­roid – pliciul) şi este strivită fără milă, fără a avea dreptul mă­car să se apere!

Proiectul meu constă în a prinde muştele în hîrtii lipi­cioase (aşa ceva se obişnuieşte), dar nu să fie lăsate să moa­ră în chinuri, lipite de hîrtie, ci, după ce se lipesc, să fie scoa­se şi să li se injecteze un tranchilizant foarte activ, mor­tal, aşa cum se face cu condamnaţii la moarte în SUA.

Pentru acest scop, am construit nişte seringi speciale, foar­te mici, de unică folosinţă, sterile. (Nu trebuie să le tri­mi­tem pe lumea cealaltă injectîndu-le şi microbi.)

Doresc să produc o substanţă chimică care nu e dureroa­să, produce eu­forie (muştele sînt foarte sensibile la traume şi stresuri), du­pă care adorm iniţial în somn superficial, cu vise frumoase (că sînt aşezate pe nişte prăjituri), şi, în cele din urmă, muş­tele ajung să închidă ochii definitiv.

Am în vedere că şi muştele sînt de o mare diversitate, mai ales dimensională; există unele foarte mici – musculiţe – şi altele foarte mari – muscoi. Pentru fiecare categorie de muşte tre­buie folosite seringi de injectare diferite ca dimensiune. Pen­tru musculiţe, voi crea nişte miniseringi, submilimetrice, cu un ac atît de sub­ţire, ce să mai spun de canalul intern, încît crearea lui re­pre­zintă o performanţă cel puţin egală cu unele piese create de NASA!

Deoarece muştele nu ţin neaparat să meargă să se lipeas­că de hîrtia lipicioasă, voi crea nişte pompe speciale, şi ele variate ca dimensiuni, care vor sufla aerul către hîrtiile lipicioase (conducînd muştele spre hîrtie, aşa cum fac poliţiştii cu pietonii).

O dată muştele ajunse pe hîrtiile lipicioase, vor fi scoase cu mare grijă, să nu li se rupă aripile – cum ar fi dacă unui om i s-ar trage atît de tare mîinile încît i s-ar scoate din încheieturi? –, apoi muştele ar fi aşezate pe nişte fotolii mi­nus­cule, de contenţie, pentru a li se injecta substanţa amin­tită. Bineînţeles că aceste fotolii ar avea dimensiuni diferite – nu poţi pune un muscoi într-un fotoliu de musculiţă...

Pe de altă parte, fo­toliile ar fi rabatabile, ca la dentist, ast­fel ca muştele să se simtă cît mai confortabil, să nu fie crispate sau anxioase în aştepta­rea injecţiei.

Această abordare deosebită ar crea o nouă mentalitate şi o nouă eră tehnică, inclusiv cu multe noi locuri de muncă. Constructori – fabrici de chimicale, de făcut fiole, de făcut fotolii, chimişti, farmacologi (fiind vorba de dimensiunile variate ale muştelor, se va administra drogul pe kilocorp), tehni­cie­nii fabricii pentru pompele de suflat şi multe, multe anexe.

Am putea crea filiale care în circuitul lor turistic ar putea expune pe viu tehnica adormirii muştelor, organizînd vizitarea facultă­ţilor adiacente, a fabricilor de seringi şi produse chimice. Ar trebui creaţi ghizi specializaţi în acest domeniu (alte locuri de muncă).

Va fi implicată şi Uniunea Artiştilor Plasici, care să facă o mare statuie – Musca – la intrarea în Facultatea de Chimie, plus pictori care să picteze multe tablouri în care personajul principal să fie, bineînţeles, musca în diversele sale ipostaze: pe birou, pe cămaşă, pe halat, pe carne, pe pîine, în ciorbă ş.a.m.d. S-ar crea o nouă dimeniune plastică, în care perso­najul principal, musca, ar fi transfigurată în fel şi chip, s-ar putea crea mituri, maiouri cu musca pictată pe ele.

Pentru ţară ar deveni o importantă sursă de venit, ar creş­te produsul intern brut cu cel puţin 10%, ar atrage simpatia multor ţări astăzi răuvoitoare, a băncilor, a numeroase companii na­­­ţionale şi internaţionale.

Se ştie că musca, mult mai mult decît omul, produce niş­te sonorităţi excepţionale, bîzîitul, care ar putea fi şi sursă de inspiraţie pentru compozitori, dar şi pentru crearea de apa­rate sau instrumente de produs bîzîitul, de la cel al mus­cu­liţelor pînă la muscoi – ca la om: soprană, tenor, bas –, care ar îmbogăţi muzica, prin orchestraţie specială cu apara­te de produs bîzîitul, cum am menţionat.

Lumea ar deveni, altfel, mai bogată din punct de vedere etic, moral, economic. Repet, s-ar crea fabrici de produse sin­tetice pentru adormirea definitivă (nu-mi place cuvîntul omorîrea), de seringi, scaune, fotolii, aparate muzicale; s-ar dezvolta turismul internaţional, dar şi, fapt foarte important, s-ar produce o schimbare radicală în arte: pictură, sculptură, muzică, de ce nu şi cinematografie, ceea ce ar schimba men­ta­li­tatea omenirii, îmbogăţind-o, realizîndu-se – cred că nu exagerez – o adevărată revoluţie, considerînd-o poate mai ma­re şi decît Revoluţia franceză din 1789.

Sînt un om tenace, ambiţios, puternic, am realizat toate proiectele pe care mi le-am pus în cap pînă acum. Cred că şi de data asta voi reuşi!

Dr. Puiu STOICULESCU

Dr. Puiu Stoiculescu

(portret de Ion Alin Gheorghiu - 1977)

ANDREI DÎRLĂU: OAŞA 2013

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am consemnat nu demult pe acest blog Tabăra de vară de la Mănăstirea Oaşa, închinată anul acesta Părintelui Galeriu. Trimiteam acolo la prezentarea mai succintă făcută de d-na Elena Dulgheru şi apărută în Ziarul Lumina. Revin cu o prezentare mai pe larg, făcută chiar de principalul organizator al evenimentului din acest an, d-l Andrei Dîrlău, căruia îi mulţumesc pentru îngăduinţa de a posta textul, care depăşeşte cu mult nivelul unei simple relatări, aducînd în discuţie probleme stringente ale raporturilor complexe dintre Ortodoxie şi actualitate. Am aliniat textul ortografiei curente a blogului. Fotografiile sînt împrumutate de pe internet. (R. C.)

Tabăra Părintele Galeriu – Astăzi

de la Mănăstirea Oaşa

„Nimic nu e întîmplător, totul e proniator.”

Părintele Galeriu

Oaşa: o idee „de sus”

Minus 26^oC. Un ianuarie ca oricare altul la Oaşa. La 1300 m altitudine, în toiul nopţii, sub acoperişul năpădit de ger şi zăpadă al bisericuţei de lemn, după rînduiala athonită, se slujeşte Utrenia, urmată de Sf. Liturghie. Glasurile de la strană se aud de afară, din pridvor. Îl disting pe cel al părintelui Sava cîntînd Doxologia. Îmi amintesc de tînărul din Pateric care n-a cerut cuvînt de folos unui avvă: „Mi-a fost de ajuns să te ascult”. Liturghia e slujită de părinţii Teofil, Marcel şi Silvan.

După masa de dimineaţă discut cu trei ucenice ale părintelui Cristian Galeriu de la Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti. Au venit pînă aici, prin nămeţii expandaţi parcă la scară cosmică, pentru a propune ca a 19-a Ediţie a tradiţionalei Tabere de vară de la Oaşa, purtînd numele părintelui Teofil Părăian, să aibă anul acesta ca temă specială omagierea părintelui Constantin Galeriu, de la a cărui mutare la Domnul se împlinesc 10 ani. Ramona, Claudia şi Georgeta-Mihaela mă invită să mă alătur acestui demers şi să mergem împreună la părintele stareţ Iustin Miron. De vreme ce Ramona şi cu mine sîntem membri ai Asociaţiei Părintele Galeriu, pe care o mînă de ucenici am fondat-o în Bucureşti în 2007, sugerez ca această ediţie a taberei să fie organizată împreună de Mănăstire, Asociaţie şi Parohia Sf. Silvestru.

Părintele stareţ primeşte cu bucurie propunerea şi ne povesteşte cum a organizat în 1993, ca preşedinte al ASCOR Timişoara, cea mai mare conferinţă la care a participat vreodată Părintele Galeriu, în sala Olimpia, de 2000 locuri, dar plină cu un număr dublu de participanţi, şi despre entuziasmul lor la acea întîlnire memorabilă. „Să-ţi pui mereu probleme” – a fost sfatul duhovnicesc pe care l-a primit, cu acel prilej, pe atunci tînărul ascorist, care n-avea să uite îndemnul la reflecţie analitică şi adîncire a căutării, atît cu inima, cît şi cu mintea, unite în rugăciune şi cugetare luminată de har.

Aşa s-a născut proiectul taberei Părintele Galeriu – Astăzi. Crezusem că nu-mi va mai folosi la nimic experienţa instituţională dobîndită de-a lungul anilor în sectorul public/privat. Greşeam. “Stă în obiceiul Domnului să schimbe la faţă în loc să lase deşeuri” – ca să-l citez pe maestrul Sorin Dumitrescu (Noi şi icoana, 389). Aşa este: Domnul nu dă rateuri, nu aruncă, nu distruge, ci îmbunătăţeşte şi transfigurează. Recunoşti acelaşi procedeu în viaţa creştină guvernată de El. Scopul ei nu e lepădarea, ca rebuturi nefolositoare, a experienţelor şi lecţiilor anilor de vieţuire lumească, ci doar a patimilor şi necurăţiei păcatelor omului vechi, dar păstrînd şi transfigurînd  bogăţia de trăiri şi înţelegeri acumulate, lăsîndu-le să fie străluminate, penetrate de har, şi închinîndu-le ca jertfă lui Hristos. Aşadar, derizoriile „abilităţi” de project management s-au dovedit utile în redactarea parteneriatelor şi documentaţiei necesare în corespondenţa cu cei invitaţi să ţină prelegeri şi pentru obţinerea înaltelor binecuvîntări ale Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Irineu al Albei: temele de discuţie abordate în cele 8 zile de tabără, modelul de Invitaţie, cu descrierea detaliată a modului de desfăşurare a taberei, lista preconizată a conferenţiarilor, totul în consultare cu părintele stareţ, cu părintele paroh Al. Gherasim, cu colegii de Asociaţie – Iulia Chirea, fostă secretară a Părintelui Galeriu, prof. dr. Costea Munteanu, conf. dr. Georgeta Moisescu de la Facultatea de Medicină, precum şi mai ales cu organizatoarele tradiţionale ale taberelor de la Oaşa din anii precedenţi – Oana Prajea, şefa ASCOR Oradea, Puşa Ciorogariu – ASCOR Timişoara, prof. Carmen Jinariuc din Sibiu.

Rugăciune, ascultări, conferinţe:

modelul tripartit

Ce a urmat – se ştie, dacă n-ar fi să invoc decît excelentele reportaje publicate de Elena Dulgheru în Ziarul Lumina şi de Costion Nicolescu în Formula AS. Tabăra a fost deschisă de ÎPS Irineu Pop, Arhiepiscopul Albei, care pe 18 iulie a sfinţit biserica nouă a Mănăstirii Oaşa (deocamdată doar cea din subsol).

Tot pe 18 iulie, teologul şi etnologul Costion Nicolescu a ţinut prima conferinţă – devansînd cu o zi programul întîlnirilor, datorită numărului mare de vorbitori care au confirmat participarea. Discursul său, sensibil şi erudit, a fost o caldă pledoarie pentru cultura îmbisericită, asimilată cu discernămînt, pentru frumuseţea percepută haric şi viaţa duhovnicească trăită în conjuncţie cu vederea cu ochii Duhului a miracolului ce ne înconjoară la fiece pas.

Pe 19 iulie, tinerii participanţi – studenţi, cîţiva elevi de liceu în clasele mari, alţii absolvenţi din diverse centre universitare (Timişoara, Oradea, Sibiu, Iaşi, Arad, Craiova, Cluj, Constanţa, Bucureşti) – au „încasat” o serie redutabilă de prelegeri: pe lîngă evocarea Părintelui Galeriu, fiecare vorbitor a abordat o temă distinctă. Părintele prof. dr. Nicolae Dura de la parohia română din Viena a vorbit despre fenomenul secularizării cu care se confruntă creştinii din Occident şi în special românii din diaspora. Părintele Emanuel Ganciu a vorbit despre proiectul regionalizării României, iar cuvîntul părintelui dr. Cristian Galeriu despre Logosul divin în învăţătura Sfîntului Maxim Mărturisitorul a prelungit în plan teologic savantul expozeu al prof. dr. Ştefan Trăuşan-Matu, de la Universitatea Politehnică Bucureşti, despre limbajele artificiale şi abordarea lor din perspectivă patristică în raport cu fenomenul conştiinţei.

Nu şi-ar avea locul aici un rezumat al tuturor conferinţelor; de altfel, textul lor transcris integral se va găsi în volumul pe care sperăm să-l publicăm anul acesta.

Ceea ce trebuie spus este că tabăra de la Oaşa de anul acesta a avut, pe lîngă dimensiunea ei tradiţională, care-i dă farmecul inegalabil, şi o componentă de experiment inedit, după ştirea mea fără precedent la noi ca anvergură. Circa 250 tineri au fost expuşi timp de 10 zile unei „şarje” duhovniceşti de mare calibru.

Ca de obicei, programul zilnic a avut o structură tripartită – asigurarea nevoilor de hrană pentru suflet, pentru trup şi pentru minte: rînduiala vieţii liturgice mănăstireşti, cu slujbele zilnice punctate de 4 privegheri şi 2 praznice (Sf. Proroc Ilie şi Sf. M. Mc. Pantelimon), dezlegările şi spovedaniile, s-a împletit cu ascultările în ritmul rugăciunii inimii (la cosit, bucătărie, trapeză, arhondaric, lemne, chelărie, grajdul de vaci) şi cu prelegeri de înalt nivel teologic şi academic, uneori destul de solicitante pentru vîrsta audienţei.

Şi totuşi, tinerii au înţeles mesajul ce le era adresat: cel al unei „înnoiri semantice”, al unei chemări la „simţirea înţelegătoare” a tradiţiei patristice, al unei împrospătări a percepţiei şi expresiei credinţei, al racordării limbajului tinerei generaţii de creştini ortodocşi atît la gîndirea patristică, cît şi la limbajul teologic, precum şi la cel al culturii şi ştiinţei contemporane, în registrele lor îmbisericite.

Aşa cum învăţa Părintele Galeriu, care a iniţiat în anii ’90 la Silvestru mişcarea numită Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, nu există conflict sau contradicţie între teologie şi ştiinţă, cîtă vreme ambele au ca obiect de studiu adevărul. Adevărul imanent al acestei lumi nu se opune, nu are cum să contrazică Adevărul divin, revelat. Creaţia nu poate fi în opoziţie cu Creatorul ei divin, ci doar într-o armonie şi contiguitate proniatoare cu El. Întrucît Dumnezeu e prezent în Creaţia Sa prin lucrarea necontenită a Providenţei, a energiilor Sale necreate, adevărul ştiinţific nu poate niciodată infirma nimic din această lucrare. Principiul lui Arhimede, geometria euclidiană, legea gravitaţiei, codul genetic, ecuaţiile relativităţii einsteiniene ori ale mecanicii cuantice, limbajul binar al calculatoarelor, nu cuprind nimic care, în sine, să contrazică Adevărul Revelaţiei scripturistice. Aceasta se întîmplă numai cu unele interpretări ale lor – dar acestea nu mai ţin de sfera ştiinţei, ci a speculaţiei filosofice pe marginea ştiinţei popularizate, de orientarea subiectivă şi preferinţa aprioric ateistă sau new-age-istă a unor autori ca Bertrand Russell, Richard Dawkins, Stephen Jay Gould, Fritjof Capra etc. E important să învăţăm să facem distincţia între ştiinţa autentică şi speculaţia tendenţioasă şi mistificatoare.

Tinerii au înţeles corect că de la conferinţele unor oameni de ştiinţă, academicieni, profesori universitari, teologi, artişti, scriitori mărturisitori ai Ortodoxiei ei vor pleca întăriţi în credinţă, eliberaţi de eventuale complexe intelectuale şi riscuri de trăire schizoidă a vieţii creştine în lumea postmodernă.

Convergenţa credinţă-ştiinţă-cultură

în raţiunea luminată de har  

Voi zăbovi o clipă asupra unor explicaţii: de ce vorbesc despre complexe şi schizoidie cînd invoc tensiunea (în opinia Părintelui Galeriu, artificial creată, în realitate inexistentă) ştiinţă-credinţă? Deoarece percepţia credinţei şi învăţăturii creştine aproape exclusiv prin prisma unor stereotipii pietiste pune o anumită categorie de credincioşi (nu doar dintre ortodocşi) în pericolul de a suferi un anume tip de complex de inferioritate (mascat adesea de unul de superioritate) în raporturile cu lumea secularizată din jur. Aceasta în special cînd se află în situaţia de a se confrunta pe plan intelectual cu diverse teorii şi sisteme de gîndire laicizate, anticreştine, care invocă un aşa-zis gir „ştiinţific”. Am auzit cu toţii enunţuri derogative de tipul: „Ştiinţa modernă a demonstrat că religia e depăşită... Creştinismul e un mit fără bază ştiinţifică...” etc., urmate de diverse pseudo-argumente şi interpretări evoluţioniste sau new-age-iste ale unor ipoteze extrase din domenii ca genetica, medicina, arheologia, fizica cuantică, sociologia, astronomia, biologia moleculară, cibernetica ş.a.m.d.

Deşi invariabil nu e vorba decît de mituri vehiculate de liber-cugetători ai ştiinţei popularizate prin canale mediatice tip Discovery sau YouTube, o mare parte din credincioşii noştri, lipsiţi de contra-argumente discursive, se retrag de pe cîmpul de luptă, abandonîndu-l adversarilor fără a trage un singur foc conceptual.

Această dezertare din spaţiul polemicii, datorată unei carenţe cognitive, la rîndul ei alimentate de lipsa de curiozitate şi inapetenţa pentru studiu (indusă şi ea pe multiple căi), are drept corolare nu doar complexele gemene de care vorbeam, ci şi o formă de „schizoidie” specifică, mult mai răspîndită decît s-ar crede. Dacă-i „iei la bani mărunţi” descoperi că mulţi credincioşi găzduiesc două identităţi distincte, între care există un clivaj perpetuu, pe care nici măcar nu-l conştientizează – necum să încerce să le reconcilieze.

Pe de o parte, există nivelul credinţei – înţelese ca evlavie experiată pur afectiv, în plan psihic şi emoţional: „credinţa o ai doar în suflet” e leitmotivul acestei concepţii, care adesea legitimează o atitudine agnostică în plan cognitiv, explicit ostilă cunoaşterii intelectuale.

Pe de altă parte, există nivelul raţional, al minţii sau intelectului, care e mai degrabă dispreţuit, desconsiderat, văzut aproape ca o piedică în calea vieţii duhovniceşti. Raţiune care e totuşi folosită permanent – pentru că altfel nu se poate – în viaţa cotidiană (profesională, socială, familială, culturală etc.). Mentalul logic e blamat, privit ca nefiind de nici un folos în cele ce ţin de Dumnezeu (uitîndu-se că Hristos e Dumnezeu-Cuvîntul, Logosul sau Raţiunea divină, Înţelepciunea lui Dumnezeu), iar informaţia de aproape orice tip – ştiinţific, cultural etc., fără valoare practică imediată – mai totdeauna „smintitoare”. Uitat e îndemnul Sfîntului Vasile cel Mare de a culege precum albina, cu discernămînt, ceea ce e de folos din cunoaşterea vremii cu care sîntem contemporani, în scopul zidirii noastre duhovniceşti şi a altora.

Intelectualul creştin de azi trăieşte adeseori dihotomic. Între eul său din Biserică, definit printr-o credinţă neinstruită, şi cel din lume, definit printr-o instrucţie fără credinţă, este o prăpastie fără punţi. El îşi acceptă ambele euri, recunoscînd senin că nu poate înţelege şi explica raţional ceea ce crede, şi că nu poate crede ceea ce înţelege şi (i se) explică raţional. Această consimţire la o situaţie paradoxală, devenită a doua natură, duce la o personalitate scindată.

La şcoală, facultate, serviciu, în sistemul de învăţămînt şi spaţiul public al societăţii noastre secularizate în general, el acceptă placid, fără a le pune sub semnul întrebării, numeroase clişee şi locuri comune ce neagă creştinismul, „girate ştiinţific” în mentalul colectiv. De pildă: teoria evoluţionist-darwinistă despre originea omului, cea a Big Bang-ului despre originea universului şi natura lui materială, „gîndirea pozitivă” tip new age, dovezile „incontestabile” ale existenţei civilizaţiilor extraterestre, teoria că Evul Mediu ar fi fost o eră întunecată, plină de superstiţii şi nenorociri, iar Renaşterea şi Iluminismul – perioade benefice de emancipare de sub tutela opresivă, obscurantistă a Bisericii, mitul perpetuului progres al civilizaţiei umane şi al ştiinţei care va lărgi orizontul cunoaşterii pînă va epuiza orice „mister metafizic” (vezi „particula lui Dumnezeu”) şi multe alte poncife şi stereotipuri (post)moderne.

Pe de altă parte, la Biserică şi în intimitatea personală, el acceptă învăţătura ortodoxă – pe care o reduce însă la un cadru de referinţă supus exclusiv exigenţelor şi criteriilor credinţei, guvernat doar de evlavie, domeniu ireductibil al trăirilor afective, al sentimentalismului pios şi stărilor emoţionale şi al unor precepte morale şi rînduieli ecleziale şi practice, lipsit de orice legătură cu planul intelectual, al gîndirii raţionale şi cunoaşterii teoretice, logice, ştiinţifice.

Acest tip de situare duală, ambiguă, în raport cu cele două universuri paralele, al lumii şi al Bisericii – al cunoaşterii raţionale mundane fără credinţă şi al credinţei creştine fără înţelegere şi cunoaştere raţională – nu doar că are consecinţe nefaste asupra psihismului şi conştiinţei creştine – obligate să trăiască într-o stare scindată, de permanentă ruptură între trăire şi gîndire –, ci şi asupra calităţii credinţei înseşi. Contrar părerii unora, nu există nicăieri în Biblie sau Sfînta Tradiţie tembelul dicton „Crede şi nu cerceta!”. Dimpotrivă, Hristos – Raţiunea divină – a spus că „cel care caută va afla” (Matei 7, 8), inclusiv răspunsuri la întrebări.

Sub semnul convergenţei credinţă-ştiinţă-cultură în raţiunea luminată de har s-au aflat aşadar şi conferinţele de la Oaşa.

Un maraton cultural-teologic

În ziua următoare – 20 iulie –, după slujba de Sf. Ilie şi predica inspirată a părintelui Dura, a conferenţiat dr. Pavel Chirilă despre eroarea medicală comisă în cazul Tanacu, ce a dus la condamnarea nedreaptă a unui monah şi a 4 maici. Analiza ştiinţifică obiectivă a aspectelor clinice şi medico-legale făcută de dl doctor a dezvăluit realitatea cutremurătoare a unui malpraxis ce a generat o eroare judiciară ale cărei victime n-au decît „vina” că au continuat fără a se abate de la rînduială o formă de dezlegare pe care Biserica o practică de 2000 ani. Competenta pledoarie în favoarea monahismului n-a rămas fără ecou.

A urmat prof. univ. dr. Costea Munteanu cu o excelentă sinteză a viziunii Părintelui Galeriu privind necesara întîlnire dintre gîndirea teologică şi cea ştiinţifică. Argumentatul optimism epistemologic al Părintelui Galeriu vedea în această dezirabilă convergenţă principala caracteristică a epocii noastre.

Duminică 21 iulie tinerii au fost captivaţi de vorbirea domoală, înţeleaptă şi totuşi pe înţelesul lor, a lui Cornel Constantin Ciomîzgă. Calibrîndu-şi răspunsurile pe lungimea de undă a întrebărilor, ex-jurnalistul şi ex-teleastul autor al uimitoarei cărţi Lucrarea i-a făcut pe o parte din ei să mai rămînă în sală cîteva ore pentru a-şi lămuri diverse nedumeriri ale vîrstei.

În aceeaşi seară pr. prof. dr. Petre Comşa a expus o originală viziune despre icoana Maicii Domnului Prodromiţa – de la miraculoasa pictare a căreia aniversăm 150 ani – ca încă prea puţin recunoscutul „Chip românesc al Maicii Domnului”, revelat neamului nostru prin minunea petrecută în noaptea spre 28 iunie 1863, relatată de iconarul Iordache Nicolau.

Pe 22 şi 23 iulie au fost conferinţele maestrului acad. Sorin Dumitrescu „Părintele Galeriu necunoscutul” şi „5 amnezii iconologice”. Noutatea explozivă a discursului său, în mod paradoxal, îşi are obîrşia într-o organică asimilare şi inspirată fidelitate faţă de Tradiţia Bisericii Una din primul mileniu. Pe Părintele Galeriu l-am auzit spunînd despre acest genial ucenic al său că este „cel care-i înţelege cel mai bine gîndirea”. Chiar dacă tinerii n-au putut depăşi mereu formidabila barieră a limbajului său uneori criptic pentru ei, care-l aşază alături de alţi mari stilişti ai limbii române contemporane (i-aş invoca doar pe Cornel Mihai Ionescu sau Andrei Pleşu), în care acuitatea neologismelor percutante coexistă insolit cu mireasma arhaismelor neaoşe, ei au receptat mesajul împrospătării teologice şi iconografice prin revenirea la tradiţia bizantină de dinainte de Schismă.

Tot pe 23 iulie a vorbit pr. prof. dr. Vasile Gordon, ale cărui cuvinte pline de dragoste faţă de predecesorul său la Catedra de Omiletică şi Catehetică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi minunata sa descriere a staturii teologice şi omiletice a Părintelui Galeriu au răsunat cu tulburătoare forţă evocativă în ambianţa feerică a pitorescului amfiteatru natural străjuit de brazi de pe malul lacului Oaşa.

Alături de părintele prof. Gordon s-au aflat părintele Iona Pătrulescu, fost profesor universitar de limbi clasice, cunoscut cititorilor din interviurile publicate în Lumea credinţei, şi dr. Ioan Mircea Popa, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, atras spre părţile Ardealului de originile sale moţeşti din Apuseni şi de studenţii săi care se simt la Oaşa „acasă”.

Miercuri 24 iulie a fost proiectat filmul recentului interviu luat de dl Răzvan Bucuroiu doamnei prezbitere Argentina Galeriu. Toată lumea a simţit prezenţa vie a duhului ce-l însufleţea pe Părintele Galeriu în cuvintele pline de credinţă şi dragoste ale soţiei sale. Tinerele din sală ce ar fi nutrit intenţia de a deveni preotese au putut-o lua ca model de slujire în dificila, mîntuitoarea chemare de a-i fi sprijin unui preot în lucrarea sa pastorală.

A urmat proiecţia unui film cu interviuri luate de monahul Moise Iorgovan mai multor supravieţuitori din temniţele comuniste – parte din excepţionalul său proiect de constituire a unei baze de date cu mărturisitorii şi victimele prigoanei comuniste (http://sanunerazbunati.ro/, http://fundatiasfintiiinchisorilor.ro/).

Pînă să înceapă Vecernia, a mai rămas loc pentru o scurtă prezentare, sub numele Copiii nu sînt bine-mersi, a unei analize a noului totalitarism Politically Correct (PC) care e pe cale să înlocuiască vechiul totalitarism al Partidului Comunist (PC). Pornind de la un studiu de caz (filmul The Kids Are Allright, proiectat în februarie la Muzeul Ţăranului Român), drd. Andrei Dîrlău deconstruieşte strategia de propagandă ideologică, de sorginte neoliberală, a operaţiunilor psihologice prin care noii politruci ai drepturilor minorităţilor încearcă să manipuleze societăţile postmoderne, inoculînd miturile subversive ale aşa-zisei „normalităţi” a Sodomei.

Seara, tot pe malul lacului, urmărind amintirile relatate de părintele prof. Florin Botezan despre Părintele Galeriu, am avut sentimentul că-l ascult chiar pe Părintele însuşi predicînd la Sf. Silvestru în anii ’80-’90. Cei ce l-au cunoscut pe Părintele au fost uimiţi de fidelitatea cu care pr. prof. Botezan i-a redat gîndirea în esenţa ei – deschiderea inimii în iubire jertfelnică spre semenii noştri din neamul românesc şi din întreaga lume creată, ca o cale spre îndumnezeirea cea după har.

Prima parte a zilei de 25 iulie a fost dedicată tot martirilor şi mărturisitorilor din perioada comunistă. Ziarista Ioana Haşu, nepoata partizanului Gh. Haşu din Grupul de rezistenţă armată „Haşu-Ogoranu” din Munţii Făgăraş, a evocat cei 8 ani în care tinerii luptători, mărturisitori pînă la sînge ai credinţei ortodoxe, au opus o rezistenţă eroică în anii ’50 regimului totalitar comunist anticreştin şi ateu.

Drd. Bogdan Georgescu a prezentat, pe baza documentelor facsimilate, rezultatele inedite ale unei cercetări efectuate în arhivele CNSAS privind arestarea şi detenţia într-o colonie de muncă a Părintelui Galeriu în anii ’50 (vezi foto).

În seara de 25 şi ziua de 26 iulie a conferenţiat ÎPS Serafim Joantă, Arhiepiscopul Germaniei, Olandei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord. A fost cu adevărat punctul culminant al taberei. Nu doar pentru că „unde-i Episcopul, acolo-i plinătatea Bisericii”, după expresia Sfîntului Ignatie Teoforul, ci şi pentru frumuseţea, căldura, înţelepciunea şi nivelul teologic al discursului său. Răspunsurile sale la nenumăratele întrebări ale tinerilor, care nu mai conteneau să ridice cele mai diverse şi neaşteptate teme de dezbatere, mi-au amintit de vorba Părintelui Galeriu: „Iubiţilor, n-aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu”.

Tabăra s-a încheiat pe 27 iulie cu predica ÎPS Serafim, invitat de ÎPS Irineu să slujească Sf. Liturghie arhierească la hramul Mănăstirii – Sf. Mare Mucenic Pantelimon –, care s-a slujit în paraclisul din poieniţa de lîngă mănăstire. Alături de ÎPS Serafim, de pr. prof. dr. Emil Jurcan, decanul Facultăţii de Teologie din Alba Iulia, şi pr. protosinghel Iustin Miron, a slujit şi un preot ortodox german, parohul unei comunităţi ortodoxe din Berlin. Mănăstirea Oaşa şi-a confirmat din nou vocaţia misionară, inclusiv pentru ortodoxia de limbă germană.

 

Micul rug aprins de la Oaşa

Există, desigur, diferenţe considerabile între fenomenul taberelor naţionale de la Oaşa şi mişcarea Rugului Aprins, care, pe lîngă duhul deschis către propovăduirea în toate registrele şi modurile – liturgic, teologic, ştiinţific, cultural – a mîntuitorului mesaj creştin în lumea de azi, al Părintelui Galeriu, ne-a slujit drept inspiraţie.

Azi nu mai trăim într-o dictatură de tip stalinist, precum cea de la sfîrşitului anilor ’40; ne bucurăm de o anume libertate, prigoana anticreştină e mult mai subtilă şi difuză şi nu a atins cotele violenţei. Perioada istorică a acelor ani nu permitea o audienţă atît de numeroasă şi o lucrare educativă cu tinerii de anvergura celei de la Oaşa. Personalităţile acelei mişcări se întîlneau în cadru restrîns şi dezbăteau temele teologice, filosofice, ştiinţifice, culturale prezentate la un nivel elevat, specializat – ceea ce prezenţa unei săli pline de tineri nu îngăduie la Oaşa, accentul fiind aici pus pe lucrarea formativ-catehetică şi educativă cu aceştia.

Şi totuşi, prezenţa, atitudinea receptivă şi întrebările tinerilor au dovedit utilitatea unei asemenea complexe manifestări. Ea e la fel de necesară azi ca şi atunci, pentru a putea forma o generaţie de credincioşi pregătită, atît duhovniceşte, cît şi intelectual, să facă faţă extraordinar de complexelor provocări cu care se confruntă Biserica în lumea contemporană.

Andrei DÎRLĂU