SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Traian Popescu în biroul său (1993)
2002
VEŞTI TRISTE DIN SPANIA
În numărul pe septembrie [2002]
am publicat, cu îndurerare, necrologul lui Traian Popescu (1910-2002) [1], licenţiat în Drept [2], fost diplomat [3], reputat editor [4]
şi filatelist [5], unul dintre
liderii exilului românesc din Spania [6].
Traian Popescu stătuse imobilizat în pat vreme de trei ani, vegheat de soţia
sa, distinsa doamnă Chiriachiţa (Kika) Popescu, ce nu i-a supravieţuit decît cîteva
zile.
Între timp, ne-au parvenit de la
Madrid veşti încă mai întristătoare despre sfîrşitul celor doi. Din păcate, ele
nu privesc doar tragedia unei familii sau a unei comunităţi înstrăinate, ci ne
pun pe gînduri asupra gravei pervertiri a sufletului românesc în genere, asupra
nebănuitelor resurse de abjecţie ieşite la iveală mai ales în ultimii 12 ani,
atît în ţară, cît şi pretutindeni pe unde românii au plecat să-şi caute
norocul.
S-ar zice că în sînul exilului românesc din Spania există o predispoziţie
obscură spre sfîrşiturile “de
pomină”, spre scenariile cvasipicareşti (dar de coloratură balcanică) ale
jafului mai mult sau mai puţin postum (amintind, mutatis mutandis, de
acea celebră scenă din Zorba grecul în care casa Bubulinei este jefuită
fără scrupule, ca de un nor de lăcuste, chiar mai înainte ca biata femeie să fi
apucat să închidă ochii). Dacă în cazul regretatului inginer şi profesor
multimilionar Aureliu Răuţă (mort octogenar, în 1995) ceea ce n-a rămas
băncilor elveţiene a fost prădat printr-o escrocherie sentimentală cu lustru de
legalitate [...], în cazul mai modest al soţilor Popescu s-a produs un jaf în
toată regula, “vioara întîi”
fiind o slujnicuţă din os ardelenesc, acum dispărută fără urmă.
Abjecţia înşelătorului este cu atît mai mare cu cît exploatează
slăbiciunile sentimentale ale celui înşelat. Bătrîni, singuri, bolnavi şi tot mai
neputincioşi, soţii Popescu se văzuseră nevoiţi, în ultima vreme, să-şi
tocmească un ajutor; din raţiuni în primul rînd sentimentale, au ţinut să
găsească o menajeră de origine română (“o fată de-a noastră, de la ţară, bună şi curată”), ca să facă totdeodată un
bine cuiva cît de cît apropiat, alături de care să se simtă cît mai “acasă”. Generaţia lor (şi mai ales
segmentul ei legionar, creştin şi ultranaţionalist, în frunte cu Codreanu
însuşi) a plătit nu o dată tribut greu unui anume idealism naţional – nobil, dar păgubos. Românii au înşelat nu
o dată dragostea, încrederea şi aşteptările pe care elita naţionalistă le-a
investit în ei, confirmînd mai degrabă, la diferite niveluri, realismul cinic
al unui Nae Ionescu [7]. În condiţii
de înstrăinare, tendinţa spre hoţie şi trădare s-a dovedit nu o dată încă şi
mai mare. Soţii Popescu o mai păţiseră în urmă cu cîţiva ani (cum mi-au
povestit ei înşişi cînd i-am vizitat, în 1996), cu un alt “şarpe” de pe acasă pe care-l cocoloşiseră “la sîn” şi care într-o zi o ştersese cu
tabloul original al lui Grigorescu la care cei doi ţineau nespus şi de care erau
atît de mîndri. Atunci hoţul fusese prins pe aeroport; de data aceasta, însă,
hoaţei pare să i se fi pierdut urma, la scurtă vreme după ce soţii Popescu au
fost internaţi amîndoi în spital, spre sfîrşitul primei decade a lunii
septembrie [8]. Fatidica pînză a lui
Grigorescu (un car cu boi pictat la Barbizon) fusese înlocuită, în rama de pe
perete, cu o copie xerox [9];
conturile bancare fuseseră golite; inestimabila colecţie filatelică şi alte
bunuri de preţ dispăruseră fără urmă.
Dar nu este vorba numai de cazul particular al menajerei. Cele mai
valoroase cărţi din bogata bibliotecă a familiei au fost furate bucată cu
bucată, încă dinainte de tragicul deznodămînt (“Ne fură mereu”, se plînsese în mai multe rînduri
Kika Popescu prietenului de familie din România, dr. Flor Strejnicu [10]), de către persoane cu pretenţii
intelectuale (şi chiar cu grade universitare).
Dacă Traian Popescu a avut parte de o înmormîntare decentă, pentru Kika
Popescu nu s-au mai găsit bani, iar românii din Madrid, cărora li s-a solicitat
sprijinul, n-au catadicsit să-şi desfacă pungile, chiar dacă unora dintre ei
familia Popescu le făcuse mult bine. Kika Popescu a fost ţinută în frigider timp
de aproape două săptămîni, după care, făcîndu-se apel disperat la
oficialităţile spaniole, a fost înmormîntată “din mila publică”.
Traian Popescu şi soţia sa în locuinţa lor din Madrid (1993)
Tragedia soţilor Popescu se înscrie în tragedia mai generală a exilului
românesc anticomunist din Spania. Din strădaniile de aproape o jumătate de veac
ale legionarilor găzduiţi în patria lui Franco se alege praful, văzînd cu
ochii. Căminul Moţa-Marin de la Aravaca (din care văduva lui Nicolae Şeitan – Laurie
Ferrando, între timp trecută şi ea la cele veşnice – a fost pur şi simplu
alungată) a încăput pe mîna unor mitocani din ţară [...], veniţi, după
decembrie ‘89, să lucreze la
negru în Spania şi primiţi iniţial cu aceeaşi naivă bunăvoinţă de cei ce
răspundeau pe atunci de soarta căminului. Cu totul incertă a rămas şi situaţia
patrimonială a locului pe care se află ridicat monumentul Moţa-Marin de la
Majadahonda (fiul lui Ovidiu Ţârlea, ultimul decedat dintre proprietarii
iniţiali, este membru al... Partidului Comunist din Spania!), lăsat deja în
părăsire şi paragină (gardul împrejmuitor surpat; lanţurile rupte; crucea mică
– pusă în 1947 de către Traian Popescu – spartă şi culcată la pămînt; totul mînjit
şi profanat cu simboluri satanice şi/sau comuniste). Fundaţia Culturală Română
[de la Madrid], întemeiată pe vremuri de Aureliu Răuţă, s-a risipit şi ea,
laolaltă cu uriaşa lui avere... şi pomelnicul acesta tragic ar putea continua,
riscînd să devină paradigmatic pentru toate ctitoriile europene ale exilului
legionar. (Să sperăm că măcar pentru marea bibliotecă de la Freiburg se va
găsi, în cele din urmă, o soluţie! [11])
În pragul mileniului trei, atît în ţară cît şi în diaspora, românii ţin
parcă să dovedească a nu-şi mai merita nici trecutul, nici viitorul –
deopotrivă compromise de nevrednicia şi de abjecţia unui prezent patibular. “Mîndria de a fi român” se preface tot mai
mult într-un sentiment de ruşine pentru toţi cei ce mai păstrează un rest de
decenţă în acest tîrziu al istoriei. Naţionalismul însuşi rămîne treptat fără
obiect, iar locul lui este luat tot mai mult de mirarea perpetuă că Dumnezeu ne
mai îngăduie să facem umbră pămîntului!
Vasile A. MARIAN
[1] Născut
la Craiova. Familia, de origine gorjană, s-a stabilit la Bucureşti din 1919. [Nota Blog]
[2] A
absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti în 1932 şi a fost avocat
în Baroul de Ilfov. [Nota Blog]
[3] Iniţial referent în Direcţia Acordurilor Comerciale
din Ministerul Comerţului (1938), a funcţionat ulterior ca ataşat comercial al
Agenţiei Economice Române la Istanbul şi ca şef al Agenţiei Comerciale Române
de pe lîngă Legaţia României în Slovacia (Bratislava), pînă în 1945. [Nota Blog]
[4] Fondator la Madrid, în 1954, al revistei Carpaţii,
apoi al editurii omonime, autor el însuşi al cîtorva cărţi şi broşuri: România
şi unitatea Europei, Ed. Carpaţii, Madrid, 1975; Mărturii pentru
legionarii de mîine, 3 vols., Ed. Carpaţii, Madrid, 1977-1979 (parţial
apărute şi-n spaniolă: Testimonios para
los legionarios de mañana); Majestatea Sa Trădarea, Ed. Carpaţii,
Madrid, 1980; Poziţia politică a Gărzii de Fier pe plan intern şi extern.
Ed. Carpaţii-Traian Popescu, Madrid, 1980; Din
lupta Exilului românesc din Spania împotriva comunismului, Ed. Imago,
Sibiu, 1994 (în colab. cu dr. Flor Strejnicu) etc. A contribuit la volumul
omagial Lui Aron Cotruş şi Neamului, Ed. Carpaţii, Madrid, 1982, cu
textul intitulat “Maestrul Aron Cotruş
– Omul” (pp. 71-114). [Nota Blog]
[5] În tinereţe, a fost vice-preşedinte al
Societăţii Filatelice Române. S-a ocupat, în cadrul Ajutorului Legionar, de
tipărirea emisiunilor filatelice legionare: 8 noiembrie 1940 (Iaşi), 30
noiembrie 1940 (Bucureşti) şi 13 ianuarie 1941 (Bucureşti), apoi, în exil, a
scos numeroase emisiuni filatelice cu caracter pro-românesc şi anti-comunist. [Nota Blog]
[6] După mai mulţi ani de peregrinări alături de
camarazii în surghiun, a luat în 1947 hotărîrea stabilirii definitive în Spania
(Madrid). [Nota Blog]
[7] Nae
Ionescu către Petre Ţuţea: “Măi Petrică, ştii cum e cu tine şi cu băieţii ăştia
buni care sînteţi voi, legionarii? Voi vreţi să călăriţi România ca pe un
armăsar, dar ea nu-i decît o mîrţoagă…”.
[8] Într-o
noapte, Kika Popescu încercînd să-şi sprijine soţul spre a ajunge la baie, s-a
dezechilibrat şi s-a prăbuşit sub greutatea lui, fracturîndu-şi femurul. Au
rămas aşa pînă dimineaţa, cînd a sosit menajera şi a chemat o ambulanţă. Traian
Popescu a murit puţin după internare, iar Kika Popescu – cîteva zile mai tîrziu.
[9] Profitîndu-se impur de faptul că soţii Popescu nu
erau firi bănuitoare şi le cam slăbise vederea. [Nota Blog]
[10] Decedat în 2006, autor, între altele, al
preţiosului documentar intitulat Creştinismul
Mişcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 2000 (ed. a II-a: 2001). [Nota Blog]
[11] Pînă în prezent nu pare să se fi găsit... [Nota Blog]
* Vasile A. Marian [Răzvan Codrescu], “Veşti triste din Spania”, în Puncte
cardinale, anul XII, nr. 11/143, noiembrie 2002, p. 13.
Madrid, anii '50: Traian Popescu (al patrulea din stînga)
şi Chiriachiţa (Kika) Popescu (prima din dreapta),
într-un grup de prieteni (al treilea din stînga este poetul Aron Cotruş)
Mai puteţi citi pe acest
blog:
(1999)
2 comentarii:
Multa tristete si durere sufleteasca in urma celor citite mai sus.
Totusi sper ca ceva se mai poate recupera dupa trecerea in nefiinta a acestor titani ai exilului romanesc,a legionarilor care de acolo ,departe de tara nu au uitat niciodata de ea si au iubito din tot sufletul si cu toata fiinta lor !
La noi ar trebui predata la scoala dragostea de neam si tara ,dragostea intru Hristos !
Asa am mai avea o sansa !
Va multumesc pentru articol maestre !
P.S.
Despre biblioteca de la Freiburg ce se mai stie !
In mai anul acesta ,a trecut la Domnul un mare roman, domnia sa Alexandru Francu !
@ Marian
Eu nădăjduiesc că, dacă au existat nişte "titani ai exilului românesc" (eu n-am apucat să cunosc decît nişte oameni de ispravă), ei nu "au trecut în nefiinţă".
Ţara, desigur, şi-au iubit-o (mă iertaţi că am alte opţiuni ortografice decît dvs.), iar asta, într-adevăr, rămînem datori să facem şi noi (începînd, eventual, chiar cu limba română).
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi, iar pe noi să ne învrednicească de dreapta măsură în toate.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire