Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2002
MOŞTENIRILE LUI HORIA BERNEA
Iată, destul de repede, au trecut doi
ani de la moartea lui Horia Bernea [4
decembrie 2000]… Celor mai mulţi dintre
cei apropiaţi lui ne-a fost tare greu fără el. Lipsa lui, în loc să se atenueze
cu timpul, din contră, parcă se accentuează. În curtea Bisericii Mavrogheni se
află mormîntul care, puţin stingherit, parcă nu reuşeşte să-şi afle încă
alcătuirea justă. Poţi vedea adesea flori proaspete lîngă cruce, cîteodată
oameni veniţi să-şi plîngă acolo, mocnit, durerile şi dorul.
Un om ca Horia Bernea lasă nu numai
amintiri pregnante, dar şi multe probleme în urma sa. Ca totdeauna, ele provin
în principal din moştenirea sa, care se lasă greu gestionată. Şi nu mă refer
acum la cea materială (şi ea destul de încurcată şi de aducătoare de griji), ci
la cea spirituală, pe care nici măcar nu am început s-o inventariem cu
adevărat. Desigur, nici valorificarea pripită nu este bună, dar nici
espectativa prelungită.
Prietenia
era unul dintre darurile sale fermecate – şi tare bine făcea prietenia lui! De
aceea, prietenii îi resimt cel mai
mult lipsa. Din păcate, asta nu-i uneşte mai mult. Încearcă să-i mai adune, din
cînd în cînd, la Otopeni, pe grupuri mai mici, continuîndu-le pe cele de
odinioară, soţia lui.
Otopeni… Atelierul (şi el un tablou!), locul
ultimelor aniversări, acum cu alura sa de mereu proaspăt părăsit… Pînze pe
pereţi, scule de pictură şi culori scumpe, plante mari, masa cu cărţi şi
albume, cu şapca trîntită pe ea, raftul cu tării, dulapul cu jazz, balustrada
palierului presărată cu trofee de artă ţărănească, mereu uluitoare în
genialitatea lor… Grădina, în drum spre asemănarea cu grădinile de la Văratic,
purtătoare de urme, în răbdătoare aşteptare…
Valurile de cîrciumărese…
Toţi se simt datori, pentru că toţi sînt datori. Cei
mai mulţi încercă să întreprindă cîte ceva, în prelungire, spre păstrare şi
valorificare, fiecare după cugetul său, după putere.
Două femei purtîndu-i amintirea prin însăşi
existenţa lor… Marga(reta) Bernea, împuţinată la trup, zbicită de un imens
tainic plîns existenţial, plutind uşure, ca un imaculat fulg negru în praful
oraşului... Pentru ea este pînă la urmă cel mai greu. Căci ea a împărţit cu el
cel mai mult şi cele mai multe. Privind-o, realizezi încă o dată minunea
inexplicabilă a acestor energii nebănuite, care pot fi aflate, în situaţii de
criză, şi în cele mai plăpîânde femei. Tudora (Dodi) Bernea, încercând eroic,
chiar dincolo de puterile-i (fizice şi sociale) mărginite, să valorifice
împreună două moşteniri majore: pe
cea a tatălui [Ernest Bernea] şi pe cea a fratelui [Horia Bernea].
Din cînd în cînd mi se arată fotografii vechi, din
timpuri când nu-l cunoşteam. Îmi apare un străin frumos, un soi de cavaler gata
mereu să apere cauze nobile. Şi să cîştige! Cînd l-am cunoscut eu mai
îndeaproape, cu 2-3 ani înainte de ’89, era aşa cum arăta în ultimii ani.
Horia Bernea era omul care, oriunde s-ar fi aflat,
umplea locul. Deborda. Polariza, ca de la sine înţeles, liniile de forţă ale
oricărei reuniri. Era şi un dornic de o intensă comunicare, dar şi un timid.
Îşi masca timiditatea printr-o abordare suverană a locurilor şi a situaţiilor,
dorind să dea impresia că este peste tot acasă, în largul lui. În casele
prietenilor hotăra ca unul de-al casei. Sentimentele şi le manifesta cu
delicateţe şi cu decenţă, uneori exuberant, alteori reţinut. Cu el, viaţa da în
clocot mereu.
Aflai la el o anumită oroare de singurătate. Nevoia
de prezenţe în preajmă. Ne îndemna, ca pe mulţi alţii, să cumpărăm locul de
alături de el, la Otopeni, ca să ne facem vecini şi să putem sta mai mult, dacă
nu neapărat împreună, cel puţin în apropiere. Avea un fel de înciudare că nu ne
întîlnim, că nu comunicăm suficient. Deplîngea într-o ilustrată trimisă de la
Roma faptul că, în vâltoarea noilor timpuri, s-a cam renunţat, păgubos, la “genul epistolar”, la comunicarea prietenească de acest tip.
Avea o evidentă nerăbdare, o febrilitate de a face,
de a spori, spre sfîrşit adăugîndu-se şi o dorinţă de a lămuri situaţiile, dar
toate îmbinate, în chip minunat, cu o certă împăcare cu Dumnezeu, cu o
siguranţă a lucrării, cu o nădejde de izbîndă bine întemeiată. Un nesaţ al
trăirii era vizibil la el. Uneori dus pînă la o trăire înverşunată. Simţea cu
necaz că timpul nu-i ajunge pentru cîte le avea de împlinit.
Era un tip mai degrabă nocturn. O dată cu apropierea
serii tonusul lui creştea. Acum îi veneau gîndurile cele mai importante, acum
avea întîlnirile adevărate. Detectai la Horia Bernea o dorinţă de a fi în
preajma celor mari, a valorilor acreditate, a celor real afirmaţi profesional
şi social. O dorinţă de a fi în societate în prima linie a ei. Mai ales că,
practic, nu se simţea concurat. Îşi aflau, însă, loc în preajma lui şi oameni “mai mărunţi”, fără performanţe sociale atît de vizibile, dar care impuneau prin calitatea lor umană.
Societatea
civilă,
destul de spulberată în momentul de faţă, duce şi ea lipsa personalităţii lui,
pe cît de tumultoasă în formă, pe atît de echilibrată în fond. Mă întreb cum ar
fi reacţionat la slăbirea şi destrămarea tot mai accentuată a acestei societăţi
după noiembrie 2000… Îl enerva această suceală nebună a lumii de astăzi, în
care ceea ce este privat (viaţa sexuală, de pildă) se discută de obşte, iar
ceea ce ar trebui să fie de obşte (şi chiar şi era în timpuri normale) –
credinţa, îndeosebi – se caută a fi exilat aiurea, în zona privatului.
Cît de decentă şi de asumată era condiţia sa naţională! Vorbea mereu,
insistent, despre adecvare, despre nevoia de judeca oamenii şi neamurile în
funcţie de darurile lor specifice, iar nu după şabloane ideologice prefabricate.
Critica naţională, pe care o practica şi el, o cerea conjugată cu asumarea
apartenenţei, cu autocritica personală şi, mai ales, cu o evaluare adecvată, pe
baza datelor existenţiale şi darurilor divine reale. În felul acesta, drumul
spre iubirea de neam – iar nu spre idolatrizarea lui – este deschis şi poate fi
parcurs cu cuviinţă.
A dorit mult reabilitarea picturii ca nobil meşteşug, promovînd, îndeosebi împreună cu
prietenii săi din grupul Prolog, dar
poate mai îndrăzneţ şi mai nonşalant, continuitatea în linia marilor maeştri
români. Se reclama, cu multă căldură, poate şi cu puţină frondă, de la Nicolae
Polcovnicu, pictor necunoscut chiar şi unor oameni cu o anumită cultură în
domeniu. Detesta diletantismul şi impostura. Substanţa tradiţiei o dorea prelungită
nu epigonic, ci într-o trăire proaspătă, care să devină o verigă valabilă
pentru pictura de mîine. Se îmbină în pictura lui o seninătate augustă cu un
dramatism sfîşietor. Lucrul acesta este vizibil mai ales în “Vechi peisaje româneşti”. Se va vedea tot mai limpede, în timp, cum
lucrarea sa şi a celor pe care-i aprecia şi de care era legat a constituit o
bună alegere de drum într-un moment dificil, de răspîntie, în pictura
românească; cum, prin simplitatea smerită a studiului şi abordării lor, aceasta
s-a salvat.
Pictura sa spune despre el, despre pictură, despre
frumuseţea şi robusteţea lumii, chiar în condiţia ei tragică. De dincolo de
obiecte, de peisaje, de portrete şi de autoportrete răzbate Dumnezeu. Nu-mi
spunea el într-un interviu că “pictura este sora mai mică a
misticii”? Se tot pregătea, neprogramatic, pentru clipa
izbăvitoare a pictării de icoane, pictînd interioare de biserici, practic
icoane ale acelor biserici, ceea ce reprezintă, pînă la urmă, o teologumenă
demnă de toată încrederea. De la pictarea acestor interioare pe pînză, a ajuns
în anul de dinaintea morţii să facă panourile decorative de sub icoanele
împărăteşti, pentru catapeteasma Bisericii Sfîntul Grigorie Palama din incinta
Universităţii Politehnice din Bucureşti.
Dar pictura era pentru el mai mult decît un meşteşug
sau o artă. Era o stare de a trăi viaţa. Privea lumea toată sub auspiciile ei
picturale. Părea hărăzit ca tot ceea ce atinge să se transforme în pictură. Se
picta cînd se îmbrăca. A pictat cînd a născut Muzeul Ţăranului Român. Îşi picta
relaţiile… Şi descoperea pictura oriunde s-ar fi aflat ea, chiar în straturi
ascunse sau în zăcăminte sărace.
Pentru Biserică
era omul dintre liniile frontului, trecînd cu uşurinţă din tabăra
intelectualităţii (mai mult sau mai puţin inculte teologic) în cea a clerului
(fără apetit pentru cultura unei intelectualităţi socotite snoabe şi adverse).
Nu purta mesaje. Mesajul era el însuşi, felul lui de a fi. Prietenos şi critic
cu ambele tabere, în egală măsură, el încerca să propună, atît unora, cît şi
altora, cunoaşterea reciprocă şi urcuşul întru întîlnire sinceră şi curată. Nu
era un nebun întru Hristos, ci un înţelept nativ întru El.
Tulburătoare mărturisire, cea dintr-unul dintre
ultimele sale interviuri, cel cu Eugenia Vodă, în care spunea că ar fi putut
alege şi calea monahismului – şi că se mai gîndea şi acum la ea! O spunea grav,
cu toată asumarea, şi poate multe sînt acum de văzut în virtutea ei.
Muzeul Ţăranului Român, în ridicarea căruia s-a zidit prin multă viaţă
jertfită, a fost construit ca o operă de artă; mai apropiat spus: a fost
zugrăvit aşa cum zugrăveşti o icoană. Ca atare, aşa trebuie privit, aşa trebuie
receptat.
L-am
văzut lucrînd la sălile de icoane. Desigur, cei mai mulţi n-ar fi făcut altceva
decît să înşire icoanele în simeză, după un criteriu sau altul, bazîndu-se pe
forţa lor artistică şi religioasă intrinsecă. Legată marcat de vizual, icoana
constituia pentru el calea cea mai adecvată de întîlnire cu Dumnezeu. Era
preocupat ca întîlnirea dintre vizitator şi icoană, în toată profunzimea ei
teologică, existenţială şi artistică, să se producă, iar omul să aibă folosul
cultural şi spiritual cuvenit. Nu forţa niciodată construirea expunerii. Cînd
nu “simţea” sau nu “vedea” un lucru, îl abandona pînă cînd inspiraţia i-l
sugera limpede. Erau zile cînd intra pentru ceva ore în sală, altele cînd ieşea
după cîteva minute, sau în care nu intra deloc. Îl vedeai cum, lucrînd într-un
colţ, se întorcea fulgerător spre un altul, pentru a pune un accent care brusc
i se revelase. Gîndirea lui exploda prin fulgerări conceptuale de geniu, nu
prin tratări sistemic-academice.
Pornea de la înţelegerea şi uneori admiraţia fără
margini faţă de obiecte. Trăia prin ochi. Avea un fel de văz absolut. Orice
abatere de la ordinea vizualului îl enerva. Cel mai mic accident – o scamă, o
pată imperceptibilă altora, o cută, o distonanţă – îl irita vizual şi îl
semnala imediat, fără nici un fel de reţinere, riscînd nu o dată să fie
nedelicat. Dar prin acest văz absolut, de pictor, şi printr-un văz mai ascuns,
spiritual, de creştin aşezat temeinic în adevărul de credinţă, şi el foarte
acut, reuşea să aibă faţă de obiecte o apropiere mistică, adică descoperitoare
de taine care altora le rămîneau inaccesibile direct. În sensul acesta, el era
un desăvîrşit mijlocitor. Şi apoi, nu spunea el, privind scoarţe sau piese de
ceramică ţărănească: “Simţi că pentru ele poţi să
mori!”?
Venea, după contactul cu obiectele şi cu frumuseţea
lor, vizibilă sau mai discretă, grija de a crea pentru acele obiecte un spaţiu
primitor şi convingător con-grăitor, precum şi efortul de a asambla obiectele
într-o spunere coerentă, dar în nici un caz discursivă, ci poetică. Mesajul
ultim este prea încărcat, plin de semnificaţii importante şi de o forţă
spirituală preţioasă, pentru a fi exprimat pur ştiinţific. Pentru a trece prin
materialitatea fascinantă a obiectelor dincolo de ea, şi a vorbi în cele din
urmă despre taina ţăranului român, el avea nevoie de un grai poetic sau, cu
alte cuvinte, apofatic, antinomic şi inefabil. Desigur, sînt şi destui cei care
contestă acest tip de zugrăvire, dar asta este măsura slăbiciunii lor. Accesul
la Muzeul împlinit de Horia Bernea nu ţine, cum greşit sau tendenţios încearcă
să sugereze unii, de apartenenţa la elita intelectuală rece; ea ţine în primul
rînd de caracter şi de sensibilitate, de racordarea la credinţă şi la tradiţia
pură şi simplă a culturii ţărăneşti. De libertatea adevărată şi de raţiunea
fierbinte. Pînă la urmă, de un soi de smerenie, aş îndrăzni să spun.
Ne-au rămas de la el, pe lîngă discursul muzeistic
propriu-zis, o serie de sentinţe în legătură cu ceea ce îşi propunea să facă şi
în ce fel. De la aceste două elemente s-ar putea purcede la un seminar de
muzeologie, care să transforme o experienţă unică în teorie, spre întemeiere de
şcoală. Cineva avea sugestia ca Muzeul să fie filmat – spre mărturie – aşa cum
ni l-a lăsat el, înainte ca să se producă modificări importante sau alterări
grave.
Intrînd în Muzeul Ţăranului Român, aşa cum este
construit de Horia Bernea, ai acelaşi sentiment ca la intrarea într-o biserică.
Prin ţăran, o dată cu ţăranul, pictorul şi cei capabili să-l însoţească ajung
la Dumnezeu. Probabil acesta este motivul pentru care sînt mişcaţi cei mai
mulţi, indiferent cît de mult conştientizează această conotaţie. Din punct de
vedere spiritual, este treapta cea mai înaltă la care se poate urca.
Interpretările ideologizante sînt neavenite în general, iar în acest caz cu atît
mai mult.
A plecat la Paris
îngîndurat şi îngrijorat. Nu se gîndea la moarte, se gîndea la ce va avea de
făcut acolo după intervenţia chirurgicală, ca şi la ce urma să facă la
înapoiere, căci avea încă multe proiecte de dus spre împlinire. Dar dacă el nu
se gîndea la moarte, se pare că se gîndea ea la el, şi asta probabil că se
vedea pe undeva…
Se pare că unicul Bernea a dat naştere la mulţi
Bernea. Dincolo de el, cel adevărat, se adaugă dublurile lui, venind din
strabismul interior al multora dintre noi. Fiecare îşi configurează un Bernea
al său, de cele mai multe ori închipuit după măsură proprie, pînă la
supărătoare deformare, nu o dată micşorat în idol. Alţi se simt, în continuare,
complexaţi.
Cîţi pricep cu adevărat ce a vrut el să facă?
Probabil că toţi sîntem încă departe de a înţelege cum se cuvine. Mulţi ar dori
un portret realist, cît mai realist… Va veni şi momentul acela... Dar acum este
prea devreme, iar eu cred că Horia Bernea trebuie spus aşa cum el obişnuia să
spună lucrurile serioase, poetic şi mistic. Oricum, o dată cu trecerea timpului
lucrurile se decantează, se aşază într-o altă perspectivă, mai propice
corectelor evaluări. Căci ne mai trebuie adăugată perspectivă. Mai trebuie să
treacă un timp. Dar această aşteptare este dublată de teama că multe se vor
pierde, că nu vor mai putea fi recuperate. Mulţi şi-l revendică, mulţi se
revendică de la el, nu o dată în chip fals. În numele lui se fac destule
neghiobii, unele inocente, altele de-a dreptul periculoase.
Transformarea lui Horia Bernea într-un idol, de
orice tip ar fi el, ar fi păguboasă. Niciodată nu mi-am pus problema că Horia
Bernea ar fi fost un sfînt, dar în acelaşi timp am sentimentul acut că statutul
lui eshatologic este în continuă creştere. Cu toate acestea, îl văd acolo
nepărăsit de o sporită întristare, venită din multe care se întîmplă după
plecarea lui, aici, printre cei în mijlocul cărora trăia şi pe care ar fi vrut
să-i unească într-o lucrare continuatoare. Fără el, multe lucruri tind să se
împotmolească.
Toate actele lui Horia Bernea au o evidentă
susţinere teologică. Din acest punct de vedere se cere observată o minunată
filiaţie şi însoţire în termeni majori: Ernest Bernea – Horia Bernea. Ceea ce-i
leagă pe cei doi este, dincolo de legătura de sînge, aşezarea extrem de
temeinică în credinţă şi dorinţa de reliefare şi de slujire a valorilor
naţionale. Slujire prin iubire lucrătoare.
În pictura lui cea de-o viaţă, în pictarea Muzeului,
în pictarea prieteniilor, în pictarea vieţii sale s-a comportat ca un slujitor,
ca un sacerdot. Conştient de valoarea talanţilor cu care Dumnezeu l-a
înzestrat, ştia că rodirea lor după cuviinţă cere jertfă. Şi a jertfit în felul
său inimitabil, fără ostentaţie, dar cu fermitate, cu demnitate, cu un aer
suveran, care ştie ce trebuie făcut – şi care face.
Costion NICOLESCU
* Costion Nicolescu, “Moştenirilre lui Horia Bernea”, în Puncte
carrdinale, anul XII, nr. 11/143, noiembrie 2002, p. 11 (cu urm. în p. 12).
Trei mari prieteni ai lui Horia Bernea:
Mihai Sîrbulescu, Paul Gherasim, Costion Nicolescu
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire