ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2002

MOŞTENIRILE  LUI HORIA  BERNEA

Iată, destul de repede, au trecut doi ani de la moartea lui Horia Bernea [4 decembrie 2000]… Celor mai mulţi dintre cei apropiaţi lui ne-a fost tare greu fără el. Lipsa lui, în loc să se atenueze cu timpul, din contră, parcă se accentuează. În curtea Bisericii Mavrogheni se află mormîntul care, puţin stingherit, parcă nu reuşeşte să-şi afle încă alcătuirea justă. Poţi vedea adesea flori proaspete lîngă cruce, cîteodată oameni veniţi să-şi plîngă acolo, mocnit, durerile şi dorul.

Un om ca Horia Bernea lasă nu numai amintiri pregnante, dar şi multe probleme în urma sa. Ca totdeauna, ele provin în principal din moştenirea sa, care se lasă greu gestionată. Şi nu mă refer acum la cea materială (şi ea destul de încurcată şi de aducătoare de griji), ci la cea spirituală, pe care nici măcar nu am început s-o inventariem cu adevărat. Desigur, nici valorificarea pripită nu este bună, dar nici espectativa prelungită.

Prietenia era unul dintre darurile sale fermecate – şi tare bine făcea prietenia lui! De aceea, prietenii îi resimt cel mai mult lipsa. Din păcate, asta nu-i uneşte mai mult. Încearcă să-i mai adune, din cînd în cînd, la Otopeni, pe grupuri mai mici, continuîndu-le pe cele de odinioară, soţia lui.

Otopeni… Atelierul (şi el un tablou!), locul ultimelor aniversări, acum cu alura sa de mereu proaspăt părăsit… Pînze pe pereţi, scule de pictură şi culori scumpe, plante mari, masa cu cărţi şi albume, cu şapca trîntită pe ea, raftul cu tării, dulapul cu jazz, balustrada palierului presărată cu trofee de artă ţărănească, mereu uluitoare în genialitatea lor… Grădina, în drum spre asemănarea cu grădinile de la Văratic, purtătoare de urme, în răbdătoare aşteptare…  Valurile de cîrciumărese…

Toţi se simt datori, pentru că toţi sînt datori. Cei mai mulţi încercă să întreprindă cîte ceva, în prelungire, spre păstrare şi valorificare, fiecare după cugetul său, după putere.

Două femei purtîndu-i amintirea prin însăşi existenţa lor… Marga(reta) Bernea, împuţinată la trup, zbicită de un imens tainic plîns existenţial, plutind uşure, ca un imaculat fulg negru în praful oraşului... Pentru ea este pînă la urmă cel mai greu. Căci ea a împărţit cu el cel mai mult şi cele mai multe. Privind-o, realizezi încă o dată minunea inexplicabilă a acestor energii nebănuite, care pot fi aflate, în situaţii de criză, şi în cele mai plăpîânde femei. Tudora (Dodi) Bernea, încercând eroic, chiar dincolo de puterile-i (fizice şi sociale) mărginite, să valorifice împreună două moşteniri majore: pe cea a tatălui [Ernest Bernea] şi pe cea a fratelui [Horia Bernea].

Din cînd în cînd mi se arată fotografii vechi, din timpuri când nu-l cunoşteam. Îmi apare un străin frumos, un soi de cavaler gata mereu să apere cauze nobile. Şi să cîştige! Cînd l-am cunoscut eu mai îndeaproape, cu 2-3 ani înainte de ’89, era aşa cum arăta în ultimii ani.

Horia Bernea era omul care, oriunde s-ar fi aflat, umplea locul. Deborda. Polariza, ca de la sine înţeles, liniile de forţă ale oricărei reuniri. Era şi un dornic de o intensă comunicare, dar şi un timid. Îşi masca timiditatea printr-o abordare suverană a locurilor şi a situaţiilor, dorind să dea impresia că este peste tot acasă, în largul lui. În casele prietenilor hotăra ca unul de-al casei. Sentimentele şi le manifesta cu delicateţe şi cu decenţă, uneori exuberant, alteori reţinut. Cu el, viaţa da în clocot mereu.

Aflai la el o anumită oroare de singurătate. Nevoia de prezenţe în preajmă. Ne îndemna, ca pe mulţi alţii, să cumpărăm locul de alături de el, la Otopeni, ca să ne facem vecini şi să putem sta mai mult, dacă nu neapărat împreună, cel puţin în apropiere. Avea un fel de înciudare că nu ne întîlnim, că nu comunicăm suficient. Deplîngea într-o ilustrată trimisă de la Roma faptul că, în vâltoarea noilor timpuri, s-a cam renunţat, păgubos, la “genul epistolar”, la comunicarea prietenească de acest tip.

Avea o evidentă nerăbdare, o febrilitate de a face, de a spori, spre sfîrşit adăugîndu-se şi o dorinţă de a lămuri situaţiile, dar toate îmbinate, în chip minunat, cu o certă împăcare cu Dumnezeu, cu o siguranţă a lucrării, cu o nădejde de izbîndă bine întemeiată. Un nesaţ al trăirii era vizibil la el. Uneori dus pînă la o trăire înverşunată. Simţea cu necaz că timpul nu-i ajunge pentru cîte le avea de împlinit.

Era un tip mai degrabă nocturn. O dată cu apropierea serii tonusul lui creştea. Acum îi veneau gîndurile cele mai importante, acum avea întîlnirile adevărate. Detectai la Horia Bernea o dorinţă de a fi în preajma celor mari, a valorilor acreditate, a celor real afirmaţi profesional şi social. O dorinţă de a fi în societate în prima linie a ei. Mai ales că, practic, nu se simţea concurat. Îşi aflau, însă, loc în preajma lui şi oameni “mai mărunţi”, fără performanţe sociale atît de vizibile, dar care  impuneau prin calitatea lor umană.

Societatea civilă, destul de spulberată în momentul de faţă, duce şi ea lipsa personalităţii lui, pe cît de tumultoasă în formă, pe atît de echilibrată în fond. Mă întreb cum ar fi reacţionat la slăbirea şi destrămarea tot mai accentuată a acestei societăţi după noiembrie 2000… Îl enerva această suceală nebună a lumii de astăzi, în care ceea ce este privat (viaţa sexuală, de pildă) se discută de obşte, iar ceea ce ar trebui să fie de obşte (şi chiar şi era în timpuri normale) – credinţa, îndeosebi – se caută a fi exilat aiurea, în zona privatului.

Cît de decentă şi de asumată era condiţia sa naţională! Vorbea mereu, insistent, despre adecvare, despre nevoia de judeca oamenii şi neamurile în funcţie de darurile lor specifice, iar nu după şabloane ideologice prefabricate. Critica naţională, pe care o practica şi el, o cerea conjugată cu asumarea apartenenţei, cu autocritica personală şi, mai ales, cu o evaluare adecvată, pe baza datelor existenţiale şi darurilor divine reale. În felul acesta, drumul spre iubirea de neam – iar nu spre idolatrizarea lui – este deschis şi poate fi parcurs cu cuviinţă.

A dorit mult reabilitarea picturii ca nobil meşteşug, promovînd, îndeosebi împreună cu prietenii săi din grupul Prolog, dar poate mai îndrăzneţ şi mai nonşalant, continuitatea în linia marilor maeştri români. Se reclama, cu multă căldură, poate şi cu puţină frondă, de la Nicolae Polcovnicu, pictor necunoscut chiar şi unor oameni cu o anumită cultură în domeniu. Detesta diletantismul şi impostura. Substanţa tradiţiei o dorea prelungită nu epigonic, ci într-o trăire proaspătă, care să devină o verigă valabilă pentru pictura de mîine. Se îmbină în pictura lui o seninătate augustă cu un dramatism sfîşietor. Lucrul acesta este vizibil mai ales în “Vechi peisaje româneşti”. Se va vedea tot mai limpede, în timp, cum lucrarea sa şi a celor pe care-i aprecia şi de care era legat a constituit o bună alegere de drum într-un moment dificil, de răspîntie, în pictura românească; cum, prin simplitatea smerită a studiului şi abordării lor, aceasta s-a salvat.

Pictura sa spune despre el, despre pictură, despre frumuseţea şi robusteţea lumii, chiar în condiţia ei tragică. De dincolo de obiecte, de peisaje, de portrete şi de autoportrete răzbate Dumnezeu. Nu-mi spunea el într-un interviu că “pictura este sora mai mică a misticii”?  Se tot pregătea, neprogramatic, pentru clipa izbăvitoare a pictării de icoane, pictînd interioare de biserici, practic icoane ale acelor biserici, ceea ce reprezintă, pînă la urmă, o teologumenă demnă de toată încrederea. De la pictarea acestor interioare pe pînză, a ajuns în anul de dinaintea morţii să facă panourile decorative de sub icoanele împărăteşti, pentru catapeteasma Bisericii Sfîntul Grigorie Palama din incinta Universităţii Politehnice din Bucureşti.

Dar pictura era pentru el mai mult decît un meşteşug sau o artă. Era o stare de a trăi viaţa. Privea lumea toată sub auspiciile ei picturale. Părea hărăzit ca tot ceea ce atinge să se transforme în pictură. Se picta cînd se îmbrăca. A pictat cînd a născut Muzeul Ţăranului Român. Îşi picta relaţiile… Şi descoperea pictura oriunde s-ar fi aflat ea, chiar în straturi ascunse sau în zăcăminte sărace.

Pentru Biserică era omul dintre liniile frontului, trecînd cu uşurinţă din tabăra intelectualităţii (mai mult sau mai puţin inculte teologic) în cea a clerului (fără apetit pentru cultura unei intelectualităţi socotite snoabe şi adverse). Nu purta mesaje. Mesajul era el însuşi, felul lui de a fi. Prietenos şi critic cu ambele tabere, în egală măsură, el încerca să propună, atît unora, cît şi altora, cunoaşterea reciprocă şi urcuşul întru întîlnire sinceră şi curată. Nu era un nebun întru Hristos, ci un înţelept nativ întru El.

Tulburătoare mărturisire, cea dintr-unul dintre ultimele sale interviuri, cel cu Eugenia Vodă, în care spunea că ar fi putut alege şi calea monahismului – şi că se mai gîndea şi acum la ea! O spunea grav, cu toată asumarea, şi poate multe sînt acum de văzut în virtutea ei.

Muzeul Ţăranului Român, în ridicarea căruia s-a zidit prin multă viaţă jertfită, a fost construit ca o operă de artă; mai apropiat spus: a fost zugrăvit aşa cum zugrăveşti o icoană. Ca atare, aşa trebuie privit, aşa trebuie receptat.

L-am văzut lucrînd la sălile de icoane. Desigur, cei mai mulţi n-ar fi făcut altceva decît să înşire icoanele în simeză, după un criteriu sau altul, bazîndu-se pe forţa lor artistică şi religioasă intrinsecă. Legată marcat de vizual, icoana constituia pentru el calea cea mai adecvată de întîlnire cu Dumnezeu. Era preocupat ca întîlnirea dintre vizitator şi icoană, în toată profunzimea ei teologică, existenţială şi artistică, să se producă, iar omul să aibă folosul cultural şi spiritual cuvenit. Nu forţa niciodată construirea expunerii. Cînd nu “simţea” sau nu “vedea” un lucru, îl abandona pînă cînd inspiraţia i-l sugera limpede. Erau zile cînd intra pentru ceva ore în sală, altele cînd ieşea după cîteva minute, sau în care nu intra deloc. Îl vedeai cum, lucrînd într-un colţ, se întorcea fulgerător spre un altul, pentru a pune un accent care brusc i se revelase. Gîndirea lui exploda prin fulgerări conceptuale de geniu, nu prin tratări sistemic-academice.

Pornea de la înţelegerea şi uneori admiraţia fără margini faţă de obiecte. Trăia prin ochi. Avea un fel de văz absolut. Orice abatere de la ordinea vizualului îl enerva. Cel mai mic accident – o scamă, o pată imperceptibilă altora, o cută, o distonanţă – îl irita vizual şi îl semnala imediat, fără nici un fel de reţinere, riscînd nu o dată să fie nedelicat. Dar prin acest văz absolut, de pictor, şi printr-un văz mai ascuns, spiritual, de creştin aşezat temeinic în adevărul de credinţă, şi el foarte acut, reuşea să aibă faţă de obiecte o apropiere mistică, adică descoperitoare de taine care altora le rămîneau inaccesibile direct. În sensul acesta, el era un desăvîrşit mijlocitor. Şi apoi, nu spunea el, privind scoarţe sau piese de ceramică ţărănească: “Simţi că pentru ele poţi să mori!”?

Venea, după contactul cu obiectele şi cu frumuseţea lor, vizibilă sau mai discretă, grija de a crea pentru acele obiecte un spaţiu primitor şi convingător con-grăitor, precum şi efortul de a asambla obiectele într-o spunere coerentă, dar în nici un caz discursivă, ci poetică. Mesajul ultim este prea încărcat, plin de semnificaţii importante şi de o forţă spirituală preţioasă, pentru a fi exprimat pur ştiinţific. Pentru a trece prin materialitatea fascinantă a obiectelor dincolo de ea, şi a vorbi în cele din urmă despre taina ţăranului român, el avea nevoie de un grai poetic sau, cu alte cuvinte, apofatic, antinomic şi inefabil. Desigur, sînt şi destui cei care contestă acest tip de zugrăvire, dar asta este măsura slăbiciunii lor. Accesul la Muzeul împlinit de Horia Bernea nu ţine, cum greşit sau tendenţios încearcă să sugereze unii, de apartenenţa la elita intelectuală rece; ea ţine în primul rînd de caracter şi de sensibilitate, de racordarea la credinţă şi la tradiţia pură şi simplă a culturii ţărăneşti. De libertatea adevărată şi de raţiunea fierbinte. Pînă la urmă, de un soi de smerenie, aş îndrăzni să spun.

Ne-au rămas de la el, pe lîngă discursul muzeistic propriu-zis, o serie de sentinţe în legătură cu ceea ce îşi propunea să facă şi în ce fel. De la aceste două elemente s-ar putea purcede la un seminar de muzeologie, care să transforme o experienţă unică în teorie, spre întemeiere de şcoală. Cineva avea sugestia ca Muzeul să fie filmat – spre mărturie – aşa cum ni l-a lăsat el, înainte ca să se producă modificări importante sau alterări grave.

Intrînd în Muzeul Ţăranului Român, aşa cum este construit de Horia Bernea, ai acelaşi sentiment ca la intrarea într-o biserică. Prin ţăran, o dată cu ţăranul, pictorul şi cei capabili să-l însoţească ajung la Dumnezeu. Probabil acesta este motivul pentru care sînt mişcaţi cei mai mulţi, indiferent cît de mult conştientizează această conotaţie. Din punct de vedere spiritual, este treapta cea mai înaltă la care se poate urca. Interpretările ideologizante sînt neavenite în general, iar în acest caz cu atît mai mult.

A plecat la Paris îngîndurat şi îngrijorat. Nu se gîndea la moarte, se gîndea la ce va avea de făcut acolo după intervenţia chirurgicală, ca şi la ce urma să facă la înapoiere, căci avea încă multe proiecte de dus spre împlinire. Dar dacă el nu se gîndea la moarte, se pare că se gîndea ea la el, şi asta probabil că se vedea pe undeva…

Se pare că unicul Bernea a dat naştere la mulţi Bernea. Dincolo de el, cel adevărat, se adaugă dublurile lui, venind din strabismul interior al multora dintre noi. Fiecare îşi configurează un Bernea al său, de cele mai multe ori închipuit după măsură proprie, pînă la supărătoare deformare, nu o dată micşorat în idol. Alţi se simt, în continuare, complexaţi.

Cîţi pricep cu adevărat ce a vrut el să facă? Probabil că toţi sîntem încă departe de a înţelege cum se cuvine. Mulţi ar dori un portret realist, cît mai realist… Va veni şi momentul acela... Dar acum este prea devreme, iar eu cred că Horia Bernea trebuie spus aşa cum el obişnuia să spună lucrurile serioase, poetic şi mistic. Oricum, o dată cu trecerea timpului lucrurile se decantează, se aşază într-o altă perspectivă, mai propice corectelor evaluări. Căci ne mai trebuie adăugată perspectivă. Mai trebuie să treacă un timp. Dar această aşteptare este dublată de teama că multe se vor pierde, că nu vor mai putea fi recuperate. Mulţi şi-l revendică, mulţi se revendică de la el, nu o dată în chip fals. În numele lui se fac destule neghiobii, unele inocente, altele de-a dreptul periculoase.

Transformarea lui Horia Bernea într-un idol, de orice tip ar fi el, ar fi păguboasă. Niciodată nu mi-am pus problema că Horia Bernea ar fi fost un sfînt, dar în acelaşi timp am sentimentul acut că statutul lui eshatologic este în continuă creştere. Cu toate acestea, îl văd acolo nepărăsit de o sporită întristare, venită din multe care se întîmplă după plecarea lui, aici, printre cei în mijlocul cărora trăia şi pe care ar fi vrut să-i unească într-o lucrare continuatoare. Fără el, multe lucruri tind să se împotmolească. 

Toate actele lui Horia Bernea au o evidentă susţinere teologică. Din acest punct de vedere se cere observată o minunată filiaţie şi însoţire în termeni majori: Ernest Bernea – Horia Bernea. Ceea ce-i leagă pe cei doi este, dincolo de legătura de sînge, aşezarea extrem de temeinică în credinţă şi dorinţa de reliefare şi de slujire a valorilor naţionale. Slujire prin iubire lucrătoare.

În pictura lui cea de-o viaţă, în pictarea Muzeului, în pictarea prieteniilor, în pictarea vieţii sale s-a comportat ca un slujitor, ca un sacerdot. Conştient de valoarea talanţilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat, ştia că rodirea lor după cuviinţă cere jertfă. Şi a jertfit în felul său inimitabil, fără ostentaţie, dar cu fermitate, cu demnitate, cu un aer suveran, care ştie ce trebuie făcut – şi care face.

Costion NICOLESCU

* Costion Nicolescu, “Moştenirilre lui Horia Bernea”, în Puncte carrdinale, anul XII, nr. 11/143, noiembrie 2002, p. 11 (cu urm. în p. 12).

Trei mari prieteni ai lui Horia Bernea: 

Mihai Sîrbulescu, Paul Gherasim, Costion Nicolescu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)