Andrew Gonzalez, Telluric Womb
I
Nu-ţi plîngi în
pumni iubirea ta pierdută,
ci tinereţea dusă
ca un vis,
şi sufletul l-ai
vinde cu zapis
pe-un trup lipsit
de orice rid sau cută!
Dar, orice-am face,
moartea ne sărută
şi-atîta preţ să
aibă viaţa-i scris
pe cît iubim
statornic şi deschis,
iar carnea-n noi
rămîne cît mai mută.
Zadarnic plîngi
ce-i trecător şi n-are
icoană-n Cer şi
noimă în Cuvînt!
Şi chiar mereu mai
tineri fiecare
de-am deveni în
calea spre mormînt,
blestem ar fi, nu
binecuvîntare,
căci ce mi-s toate, de etern nu sînt?
II
Cu mintea nu pricep de ce mă fură
mereu rostirea ta, ca un descînt,
căci vorbe proaste spusele îţi sînt
şi zvon deşart întreaga ta făptură.
De-ai fi în miezul cărnii tale pură
şi-un dor măcar de-ar fi în tine sfînt,
m-aş înţelege şi-aş avea cuvînt
să-ţi pun în slujbă trista mea figură...
Pe Sancho-l duc cu vorba, dar ştiu bine
că-n sinea lui mă crede cam smintit
şi rîde, ca un prost ce e, de tine,
uitînd de taina visului vrăjit,
pe cînd eu îmi cred inimii şi-mi vine,
săltînd în şa, să mor de fericit.
III
E-n tine-o rîvnă-a
purităţii care
de tot străină-i
veacului tîrziu:
nici cea a
nevoinţei din pustiu,
nici cea a
pudibundei domnişoare.
Nu-i carnea ce de
sine teamă are,
nici duhul ce
se-aprinde tot mai viu,
ci altceva, ce
poate n-am să fiu
nicicînd cu mintea
să-nţeleg în stare...
Dar cine-ar vrea să
le priceapă toate?
Cu inima te-adulmec
şi mă-nchin
icoanei tale
nesfinţite poate,
dar care nu e
sfîntă mai puţin,
că-n tine chiar şi
dulcile păcate
se frîng a pîine şi
se varsă-a vin.
IV
Tu crezi că nu-i
iubire să ne-ncapă,
nici veşnicie
vrednică de noi,
şi-ai vrea să stăm
în faţa morţii goi,
sfidînd cereasca
tainelor năstrapă.
Eu cred că nouă
dragostea ne scapă
şi c-a primi vecia
înapoi
n-am merita, oricît
am da război,
de nu ne-ar face
mila-n cer agapă.
Trufaşă tu şi eu
smerit, cum oare,
ne-am fost noi miri
sub vremile uituce
şi cît e mila
Domnului de mare
că pentru toţi s-a
răstignit pe cruce
şi-i gata să îndure-n
fiecare
mai mult decît ne
poate mintea duce?
V
Eşti toată dans de
falduri şi dantele,
şi-am şi uitat,
furat de vraja lor,
că miezul tău
musteşte copt sub ele
şi că te vreau mai mult decît te-ador.
Că-s sub mătăsuri hainele de piele
şi tot lumescul firii noastre dor,
şi că păcatul n-are cum să-l spele
splendoarea unui vis amăgitor...
Trezit cu un sărut din reverie,
ţi-oi căuta sub poale miezul viu,
şi pura frumuseţii bucurie
se va preface într-un rut tîrziu,
ca-n noi blestemul împlinit să fie,
iar cîntecul - doar strigăt în pustiu.
VI
Ţi-oi spune azi ce-anume ieri tăcui
şi am să tac ce mîine-abia-ţi voi spune,
şi-aşa, din jumătăţi de vorbe bune,
voi face laţ să-ncapi în ochiul lui.
Iubirea noastră, care pură nu-i
şi în păcat se simte de minune,
e doar un joc ce rămăşag se pune,
la bîlciul morţii, între lemn şi cui.
Minţim tăcînd, minţim rostind cuvinte,
pe alţii-n parte şi pe noi deplin,
şi ne-ntrebăm de nu cumva ne minte
şi Dumnezeu cu pîine şi cu vin,
cînd noi din crucea nebuniei sfinte
din ce în ce pricepem mai puţin...
VII
Nu e iubirea-n noi nicicînd mai pură
decît atunci cînd se preface-n vis,
nici mai frumoase visurile ni-s
decît atunci cînd prind în vers măsură.
Pe cît splendoarea duhului ne fură
şi trage arta-n noi a paradis,
pe-atît ne e iubirea cer deschis
şi Dumnezeu dulceaţă vie-n gură.
În trupul morţii de ne-a-ncins păcatul,
esenţa firii noastre nu-i de-aci,
şi de-am umbla de-a lungul şi de-a latul
acestei lumi, şi veacuri de-am trăi,
noi tot străini am fi de minunatul
făpturii rost, ce-i must din alte vii.
Răzvan
CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu