SUMARUL BLOGULUI
I. Deunăzi mi s-a relatat cazul unei tinere de 18
ani, româncă get-beget după ambii părinţi, dar care, născută în Franţa şi
crescută prin mai multe ţări străine, a petrecut în România prea puţin timp, fiindu-i
greu să o perceapă ca pe un firesc "acasă" şi resimţind o acută
"problemă de identitate".
Cazul (care, desigur, nu e unic) m-a provocat să mă mai gîndesc o dată la
problema generală a identităţii. Nu
mă îndoiesc că ea e gîndită şi trăită diferit, de la caz la caz, în funcţie de
determinările fiecărei persoane: ereditate, sensibilitate, experienţă,
educaţie, orizont cultural, asumare religioasă, situaţie familială, anturaj
etc. Lumea contemporană este, în mare măsură, una a relativizării identităţilor
(din cauze multiple, exterioare sau lăuntrice, pe care nu-i locul să le
analizez aici). Unii sînt tentaţi chiar să subiectivizeze complet problema:
îndeobşte, ereditatea genetică e greu - dacă nu imposibil - de stabilit şi
probat, aşa că fiecare e, pînă la urmă, ca asumare identitară, fie ceea ce se simte mai degrabă [1], fie ceea ce se vrea cu tot dinadinsul [2].
Ideal ar fi, ne spun ideologii, ca problema să nici nu ne mai preocupe în era
globalizării şi totul să se resoarbă în generalitatea umanului [3]-
suficientă, comodă şi, în orice caz, "corectă politic" [4].
Iată însă că, deşi se înmulţesc cei pe care problema nu-i mai preocupă (sau
îi preocupă doar prea puţin în economia existenţei, cum îşi şi doreşte establishment-ul mondialist), factorii
identitari - etno-biologici, etno-culturali, etno-religioşi - se dovedesc nu o
dată rebarbativi alinierii ideologice sau idealismului umanitar; orgoliile,
nevoile, prejudecăţile, crizele, complexele sau obsesiile identitare continuă
să existe (cînd mai discret, cînd mai ostentativ), cu sau fără voia noastră.
Este evident că, dincolo de diversitatea cazurilor şi tipurilor, există
nişte constante care ţin de un anumit determinism obiectiv (fie că este
explicat prin ordinea naturală [5],
fie că este explicat prin rînduiala divină [6])
şi pe baza cărora se pot trage nişte concluzii cu valoare generală (chiar dacă
nu neapărat absolută). Discuţia se poate purta în termeni ontologici şi/sau în termeni istorici.
Există lucruri date, pe care le putem
numi fireşti în sens larg, precum şi
o dinamică lămuritoare a lor, atît în sincronie, cît şi în diacronie, prin care
realitatea ne învaţă de facto ce şi
cum, dincolo de perversiunile gîndirii (ale minţii
care minte!) sau de tendenţiozitatea
diferilor ideologii dizolvante, moderne şi post-moderne. Pînă la urmă, problema
etno-identitară nu reclamă mai mult decît un bun-simţ elementar în observarea
realităţilor curente şi în raportarea lor comparativă la un inventar istoric ce
ne stă la îndemînă. Şi, desigur, plasarea într-o poziţie din care să nu riscăm
a nu vedea pădurea din pricina copacilor...
Nu vreau să spun că "eu simt" sau "eu vreau" nu au şi
ele importanţa lor în asumarea conştientă şi în trăirea practică a unei
etno-identităţi cu care venim pe lume, pe care o transmitem în mod fatal mai
departe copiilor noştri şi cu care, orice am gîndi şi am face, o să şi murim
("adăugîndu-ne la neamul nostru", după expresia biblică). Dar, oricît de generos le-am lua în calcul, "eu simt" şi "eu vreau" au limite fatale şi evidente, pe care nu le putem eluda sau aboli prin decizie unilaterală sau decret ideologic. Căci multe
le pot schimba pe lume - numele, patria, cetăţenia, limba, religia sau
confesiunea, aspectul somatic, organele interne, ba chiar şi sexul! - în
virtutea "dreptului la autodeterminare", numai
naţionalitatea/moştenirea etno-identitară (azi se vorbeşte tot mai mult de ADN)
nu. Indiferent de traseul vieţii şi de opţiunile mele raţionale, mor drept ceea
ce m-am născut (român, evreu, chinez, papuaş etc.), iar Scripturile şi tradiţia
bisericească sugerează că-mi perpetuez identitatea comunitară şi în eternitate,
existînd o relaţie deopotrivă fizică şi metafizică, parte analizabilă, parte
inanalizabilă (tainică), nu numai între trupul şi sufletul meu, dar şi între
sinele meu şi sinea neamului căruia îi aparţin prin naştere (şi faţă de care
am, sau ar fi firesc să am, în condiţii de normalitate, pe lîngă o anume
înclinaţie afectivă, şi răspunderi în consecinţă, atît dinaintea oamenilor, cît
şi dinaintea lui Dumnezeu [7]). Există
un spectru larg al libertăţilor mele (de care mentalitatea modernă m-a învăţat
să fiu mîndru şi gelos), dar nu există libertate care să poată anula fără rest
şi pînă la capăt Firea, ordinea realităţilor pe care le-am putea numi primare
(în principiu, ceea ce o anumită teologie germană a denumit prin termenul de Gottes Erhaltungsordnungen,
"orînduirile dumnezeieşti de conservare a lumii").
Etno-identitatea (de care nimeni nu este lipsit, fie că o preţuieşte [8], fie că o dispreţuieşte [9], neexistînd - şi nefiind cu putinţă
- om anaţional [10]) este una dintre
ele şi merită limpezită în datele ei esenţiale, mai ales după atîtea
distorsiuni ideologice la care a fost şi este supusă, într-un adevărat război
demagogic, atît dinspre extremismul naţionalist de ieri (rasism, şovinism), cît
şi dinspre extremismul antinaţional al ideologiilor curente (care mai toate se
trag, pe canale majoritar evreieşti [11],
din marxismul internaţionalist, asumat ca atare sau doar rezidual, şi care la
rîndul lui este o emanaţie otrăvită a mai vechilor proiecte francmasonice,
programatic antinaţionale şi anticreştine [12]).
II. Patru se arată a fi fundamentele structurale şi funcţionale ale
etno-identităţii: sîngele, sufletul, limba şi patria. Analiza
fiecăruia dintre ele în sincronie şi în diacronie, în lumina revelaţiei, dar şi
în lumina ştiinţei, ar necesita tomuri întregi. Aici mă voi rezuma, desigur,
doar la cîteva observaţii principiale.
Accentul în identificarea etnică
a căzut, de-a lungul vremii, pe unul sau pe altul dintre aceste elemente.
Fundamentul identitar cel mai comod şi mai la îndemînă pare patria, locul natal (natio loco), dar el e totuşi cel mai
superficial şi mai fluctuant, căci, pe de o parte, nu toţi cei născuţi şi/sau
trăitori într-o patrie anume aparţin neamului asociat cu ea (pentru că o
locuieşte majoritar şi îşi are strămoşii îngropaţi acolo), iar, pe de altă
parte, patria poate fi schimbată, silit sau de bunăvoie, în împrejurările existenţei,
de către un individ, de către o familie sau (mai rar) de către un neam întreg [13]. Nu-i mai puţin adevărat că tocmai
pentru acest orizont exterior al etnicităţii s-au purtat cele mai multe şi mai
dure bătălii în istorie, iar litigiile teritoriale rămîn pînă astăzi cea mai
sensibilă sursă de conflicte în ordinea politică (chiar dacă uneori apar
deghizate în conflicte de alt gen: religioase, sociale, economice etc.). Lumea
modernă a evoluat spre un concept al patriei de exterioritate convenţională: patria
se identifică, relativ, cu teritoriul unui stat, este "casa comună" a
cetăţenilor statului respectiv, iar patriotismul devine în primul rînd o
dimensiune cetăţenească: eşti patriot în sensul că eşti fidel patriei în care
trăieşti, fie că îi aparţii sau nu prin originile tale familiale. Fidelitatea
poate fi şi una de ordin afectiv, mergînd pînă la asumarea unui întreg
"destin comunitar" (cazul N. Steinhardt, de pildă), dar de regulă
ţine mai degrabă, la nivelul de jos, de o comunitate de interese (dacă-i merge
bine patriei în care locuieşti, atunci îţi merge mai bine şi ţie) şi, la
nivelul de sus, de o anume principialitate etică (nu se cade să fii ostil
patriei care te găzduieşte). Exteriorizarea şi relativizarea noţiunii de patrie au dus, într-un fel sau altul, la
o supralicitare adeseori demagogică a noţiunii de patriotism (din ce în ce mai "ieftinite", de altfel),
care adepţilor "organicismului" etnic a ajuns să li se pară mult prea
vagă şi artificială, preferînd să-i opună, oarecum ostentativ, pe cea de
naţionalism, ca în cunoscuta butadă colportată şi de Petre Ţuţea: pentru
patriot, ubi bene, ibi patria; pentru
naţionalist, ubi patria, ibi bene. Nu
numai că patria nu este negată sau scoasă din discuţie, dar se încearcă a i se
restitui aura de sacralitate, care exclude de la sine sau limitează drastic
"adopţiile" conjuncturale: trăim în aceeaşi patrie, dar într-un fel
este ea patrie pentru mine, nativul originar, şi altfel pentru tine, veneticul
recent. Tu, veneticul, poţi fi patriot ("bun român", să zicem), şi
chiar eşti, dacă ai bun-simţ şi onestitate (nici nu-ţi cer altceva!), dar eu,
autohtonul, sînt mai mult decît atît, adică naţionalist, purtător organic al
sîngelui şi sufletului unei naţii originare în patria ei. Tu ai venit ieri,
faci azi pe patriotul şi eşti gata, de regulă, să pleci mîine unde vei
considera că ţi-ar fi mai bine, pe cînd eu, am fost "din neam în
neam", sînt şi îmi doresc să rămîn aici, cu specificitatea mea ireductibilă (vezi şi nota anterioară), indiferent de conjuncturi [14]. Conform acestei percepţii,
naţionalismul (bazat pe natio) este
mult mai organic decît patriotismul (bazat pe patria), care reprezintă mai degrabă o latură a lui, permeabilă la
aluviuni şi mult mai expusă demagogiei ideologice (in extremis, chiar într-un sens antinaţionalist: nu avem aceeaşi
origine, dar trăim în aceeaşi patrie, putînd fii egal de patrioţi şi avînd, în
consecinţă, şi drepturi egale, traduse în registrul strict cetăţenesc [15]). Oricît ar părea de straniu,
patria şi patriotismul pot fi (şi sînt adeseori), cel puţin în înţelesul lor
ideologizat (predominant în contemporaneitate), perfide debuşeuri antinaţionale
(şi, în orice caz, antinaţionaliste), iar de aceea pertinenţa lor rămîne
relativă sau problematică în discursul etno-identitar, dacă acesta se vrea unul
realist, nu unul retoric [16]. Prin
urmare, luat în sine, acest fundament al patriei este insuficient pentru
definirea etno-identităţii, iar în anumite privinţe chiar derutant. El îşi
măreşte pertinenţa numai în strînsă legătură cu celelalte fundamente
etno-identitare, cărora le va fi întotdeauna subordonat [17]. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
[1] Eu mă
simt mai degrabă peceneg. E vreo problemă? Dar dacă m-aş fi simţit mai degrabă boşiman?
[2] Eu mă vreau cu tot dinadinsul chinez. E vreo
problemă (în afară de aceea că de simţit mă
simt peceneg)? Unde scrie că subiectivitatea trebuie să fie rezonabilă şi
cine îndrăzneşte să-mi conteste dreptul la autodeterminare?!
[3] Intuită uneori ingenuu şi deconcertant, ca în
următoarea frîntură de dialog pe care am prins-o nu demult într-o piaţă
bucureşteană: "Păi n-auzi ce zic eu? Ce, eşti turc?!". "Şi turc
să fiu, bre, da' să-mi fie
bine! Ce, turcu' nu erea om?!".
[4] Ce altceva este the political correctness decît presiunea ideologică a
artificialului manipulatoriu (indispus de orice accent etno-identitar) asupra
firescului vieţii şi gîndirii personale (în care etno-identitatea a fost
dintotdeauna prezentă, într-o măsură sau alta, din pur realism existenţial)?
[5] Natura
naturans (cu paradigma materialist-evoluţionistă, în care Natura ţine loc
de Dumnezeu şi are propriile legi obiective).
[6] Natura
naturata (cu paradigma spiritualist-creaţionistă, în care Natura e opera
finalistă a lui Dumnezeu, guvernată de legile Sale obiectivizate).
[7] Neamul este, în mare, ceea ce este familia, în
mic. Comunitatea naţională, această magna
familia, este, cîtă vreme funcţionează normal, solidară dincolo de
conjuncturi (aşa cum, bunăoară, o familie nu locuieşte neapărat într-o singură
casă, nici neapărat în locul ei de obîrşie, dar îşi păstrează conştiinţa
unităţii şi a responsabilităţii interne, tot aşa neamul subzistă şi se
manifestă ca entitate comunitară pe deasupra determinărilor teritoriale şi
statale, ba chiar lingvistice şi religioase, care se pot schimba în vălmăşagul
vremurilor, uneori doar temporar, alteori chiar definitiv, desigur nu fără
consecinţe în timp asupra corpului naţional, care rămîne însă organism
funcţional cu conştiinţă de sine, într-o dinamică vie şi complexă, în care unii
cred că pot identifica chiar o aşa-numită "comunitate de destin").
[8] Ca marcă legitimantă.
[9] Cazul "urii de sine" la evrei (şi nu
numai).
[10] Anaţional va fi fost numai Adam, omul
primordial, dar în el se afla in nuce
toată varietatea ulterioară a umanităţii - sexuală, etnică, temperamentală -
desfăşurată în timp conform raţiunilor divine, ca toată complexitatea dinamică
a creaţiei. Am putea spune că orice fiinţă umană ulterioară (începînd chiar cu
Eva) este în acelaşi timp Adam (pe
linia continuităţii ontogenetice: toţi ne
tragem din şi sîntem moştenitori ai),
mai puţin decît Adam (prin pierderea
plinătăţii sau decăderea din condiţia originară) şi mai mult decît Adam (prin cumulul istoric al unor date pe care Adam
nu avea cum să le aibă în act, ci numai în potenţă). Unitatea umanului, prin
rînduială divină, se păstrează şi se împlineşte în diversitatea lui
existenţială. Creaţia lui Dumnezeu este, la toate nivelurile ei, unitate în diversitate, cu logoi în Sophía dumnezeiască şi desfăşurare (actualizare) în timp, toate
existînd esenţial din eternitate, dar manifestîndu-se fenomenal "la vremea
lor", conform unui plan dumnezeiesc care "covîrşeşte toată
mintea" şi care se îndeplineşte treptat pînă la ultima lui iotă (limitînd,
dar nu anulînd libertăţile personale, în virtutea cărora omul con-lucrează cu
Dumnezeu în devenirea creaţiei).
[11] Ad
usum gentilium (căci altminteri iudaismul are cu totul alt regim
referenţial, pe linia naţionalismului teocratic şi exclusivist, pe care s-a şi
întemeiat şi funcţionează - în multe privinţe, exemplar - actualul stat
Israel).
[12] Însuşi proiectul Statelor Unite ale
Europei (anticipat de actuala Uniune Europeană) este de veche şi notorie
origine masonică, aşa cum Statele Unite ale Americii sînt o realizare strict şi
tipic masonică (la americani, cu circulaţie curentă pînă astăzi, sintagma
"naţional-masonic" echivalează, de altfel, cam ce este la noi
sintagma "naţional-creştin"; a se vedea, între altele, Memorialul
Naţional Masonic "George Washington" din Alexandria, Virginia, nu
departe de Washington D. C.). Stîngismul antinaţional şi anticreştin a lucrat sistematic,
în ultimele veacuri, şi într-o variantă
soft, pentru Vest, şi într-o variantă hard,
pentru Est (comunismul originar, pînă la alunecarea stalinistă spre
naţional-comunism, a reprezentat internaţionalismul cel mai radical din
istorie, materialist şi ateu prin esenţa lui, împins pînă la bestial şi
diabolic). Oricît le-ar părea unora de paradoxal, democraţiile actuale merg în
continuitatea ideologică a comunismului (ateism deghizat în laicism,
materialism hedonist şi consumist, primatul economicului, teroarea
ideologicului, dispreţul tradiţiei, diabolizarea naţionalului, disoluţia
familiei, uniformizarea manipulatorie etc.), doar cu cîteva supape de
"descreierisire" (libertatea asimilată cu libertinajul), cu altă
"hartă a consumului" şi cu altă "limbă de lemn". De la
comunismul roşu la comunitarismul albastru, stînga antitradiţională şi-a urmat
drumul ei triumfal, ce n-are duşmani mai nesuferiţi decît pe Dumnezeu şi
ordinea dumnezeiască a lumii (din care fac parte şi diferenţele etnice, cu
toate reflexele lor "în viul vieţii" şi în eventualele idealuri
personale şi comunitare).
[13] Uneori se întîmplă ca patria originară,
leagănul neamului, să rămînă în postura de "paradis pierdut",
angajînd idealizări şi nostalgii: atunci ea iese, de fapt, din realitatea
geo-istorică şi intră în ordinea realităţilor psiho-mentale. Este o
interiorizare simbolică a patriei, care consolidează identitatea legitimantă pe
deasupra oricărei determinări imediate. Aici se pot aminti şi speculaţiile - adeseori fascinante şi nu lipsite de noimă - asupra "orizonturilor" etno-spaţiale, teoretizate la noi mai ales de Lucian Blaga ("Orizont şi stil" şi "Spaţiul mioritic", în Trilogia culturii). După Blaga, "orizontul" spaţial, pentru comunităţile stabile vreme îndelungată în matricea originară, se interiorizează şi devine "categorie abisală" a subconştientului colectiv, marcînd "stilistic" modul de viaţă şi creaţiile culturale ale etno-comunităţilor respective. În mare măsură inefabilă, e dimensiunea cea mai organică a "patriei", pe care alogenul n-o poate "fenta", oricît de "patriot" s-ar strădui să fie în alte privinţe (de aceea gîndirea lui Blaga le rămîne extrem de incomodă şi de antipatică neromânilor cu pretenţii de "naturalizare", care-l pun la rînd cu "reacţionarii" cei mai radicali, deşi el s-a ţinut cu grijă departe de naţionalismul ofensiv şi de politizarea sentimentului naţional).
[14] Ca ostentaţie extremă a fermităţii
naţionale, îmi aduc aminte de cuvintele fostului deţinut politic Marcel
Petrişor din anii '80 (cînd
soţia sa se exilase la Paris, iar el era hărţuit constant de Securitate):
"Eu nu plec din România nici dacă plouă cu acid sulfuric!".
[15] În care Ion şi Iţic sînt, la Fălticeni, să
zicem, la fel de "acasă", chiar dacă, la Hebron, de pildă, Ion n-ar
fi niciodată egalul lui Iţic, oricît de bun cetăţean şi patriot local s-ar
strădui, la o adică, să fie...
[16] Dar chiar luînd patria în înţelesul ei etimologic, cîţi părinţi sau strămoşi
trebuie să ai îngropaţi într-o matcă pentru ca ea să devină şi să poată fi
numită în sens propriu patria ta? Şi
chiar şi aşa, un loc este, după un număr respectabil de generaţii, patria ta în
aceeaşi măsură cu a celor aflaţi dintotdeauna acolo sau cu a celor ce au ştate
mult mai vechi decît tine? Un neam poate avea o singură patrie sau poate avea
mai multe patrii succesive, iar dacă poate avea mai multe, atunci care este cea
mai pertinentă pentru legitimarea lui etno-identitară? Patria contează mai mult
ca realitate imediată sau mai mult ca realitate interiorizată, ca dimensiune
sufletească şi simbolică a unui model identitar? Sînt întrebări - şi vor mai fi
fiind şi altele - la care e greu (dacă nu chiar imposibil) de răspuns, iar
lipsa unor răspunsuri obscurizează indefinit acest fundament - aparent cel mai
pozitiv - al etno-identităţii.
[17] De aceea tînăra despre care vorbeam la
început se iluzionează că prin simpla opţiune pentru Franţa, ca patrie
deliberativă, şi-ar putea rezolva pînă la capăt "problema
identitară". Opţiunea liberă pentru o altă "patrie" intră în
regimul convenţionalului şi nu are nimic de a face cu ontologia identitară (unde se află rădăcinile crizei, dar şi
posibilele ei remedii).
3 comentarii:
sunt de acord cu punctul [17]. ca parinte de copil aflat exact in situatia descrisa, nu stiu la ce sa ma astept si nu pot decat sa asist la zbaterile lui de cautare a identitatii... ma bucur insa ca procesul are loc, de multe ori copiii asuma lucruri din mediul inconjurator, numai sa descopere mai tarziu ca sunt pe dos :(
Cred ca patria e ceva mistic care scapa perceptiei si analizei obisnuite, pentru ca ea se interiorizeaza si devine cu timpul mai mult ceva dinauntru decat ceva din afara.
Anonimului de la 12:49 AM
Da, devine dimensiune interioară, sufletească, fapt pe care aici l-am menţionat doar în treacăt (evocîndu-l pe Blaga), dar asupra căruia voi reveni atunci cînd voi discuta despre SUFLET ca temei identitar. Deocamdată am luat patria mai ales în materialitatea ei geo-istorică, mult mai fluctuantă, dar cu pretenţii de suport fizic al etno-identităţii.
Dvs. invocaţi, cu dreptate, o metafizică a patriei, pe care o am şi eu în vedere (chiar dacă aici începem să păşim pe nisipuri mişcătoare, ca să zic aşa...).
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire