MAJADAHONDA ÎN CUMPĂNĂ

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Majadahonda: Monumentul Moța-Marin (28 septembrie 2015)

Comandanții legionari Ion I. Moța (n. 1902) și Vasile Marin (n. 1904), amîndoi avocați, plecați (spre sfîrșitul anului 1936, alături de alți 5 camarazi) să lupte ca voluntari în Spania de partea lui Franco, pentru apărarea Crucii și a civilizației creștine, au căzut împreună la Majadahonda, în imediata vecinătate a Madridului, pe 13 ianuarie 1937. Tranşeea în care și-au aflat sfîrșitul a fost delimitată, de o echi­pă legionară, încă din toamna lui 1940, iar la 13 ianuarie 1941 au avut loc primele depuneri de flori. Încă din 1949, la iniţitiva lui Traian Popescu (1910-2002), avocat și fost diplomat (stabilit la Madrid din 1947, ulterior cunoscut editor şi filatelist), lo­cul fusese marcat cu o cruce de piatră (distrusă în anii din urmă de vandalismul stîngist și înlocuită astăzi cu o modestă cruce metalică).  

Impunătorul monument comemorativ de la Majada­honda, inaugurat în ziua de 13 septembrie 1970, s-a con­stru­it, din iniţiativă legionară şi cu sprijinul statului spaniol, după planu­rile arhitectului Sergio Cifuentes. În fiecare an, la 13 ianuarie (sau la date proxime), au avut loc a­colo pelerinaje şi festivităţi comemorative româno-spaniole (ce-i drept, din ce în ce mai restrînse), în pofida ostilității forțelor stîngiste (care, după moartea lui Franco, timp de aproape patru decenii, au profanat constant monumentul, cum se poate vedea și în imaginile de aici). S-au găsit mereu români inimoși care să-l curețe (astăzi în frunte cu d-nii Mihail Pantazi și Ovidiu Mocan) măcar o dată pe an, dar, cu toate aceste eforturi, zona – rămasă practic de izbeliște, mai ales după moartea proprietarilor inițiali – arată astăzi ca o groapă de gunoi din vecinătatea cimitirului local. 

Din această toamnă, zilele monumentului par să fie numărate. Pe fondul indiferenței oficialităților românești și al disputelor sterile dintre grupurile neolegionare (atît din Spania, cît și din țară), ce au blocat singura soluție realistă de salvare a monumentului și a locului împrejmuitor (ridicarea acolo a unui mic schit ortodox, sub fireasca tutelă instituțională a Episcopiei Spaniei și Portugaliei, care ar fi rezolvat și problema patrimonială, și continuitatea în condiții decente a tradiției comemorative), plenul primăriei locale a aprobat, pe 29 septembrie, o moțiune – inițiată, pare-se, de PSOE (Partido Socialista Obrero Español – Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol), pe baza articolului 15.1 al Legii 52/2007 (așa-numita Ley de la Memoria Histórica, prin care s-a atentat pînă și la ansamblul memorial de la Valle de los Caídos!)  – para la retirada del monumento fascista („pentru îndepărtarea monumentului fascist”), după cum citim pe EuropaPress, cu 13 voturi pentru (Ciudadanos – 6, PSOE – 3, Somos Majadahonda – 3, Izquierda Unida – 1) și 12 abțineri (Partido Popular – 11, Centristas – 1). Abținerile nu de datorează, cum ar putea crede naivii, vreunei principialități sau bunăvoințe înțelegătoare a celor mai „de dreapta”, ci – au ținut să precizeze anumite surse locale – situației patrimoniale încurcate (proprietate privată, dar cu acces public). Oricum, s-a insistat pentru o soluționare în regim de urgență, pînă la finele lui 2015 (în așa fel încît să cadă de la sine scontata reuniune comemorativă din ianuarie 2016).

Dacă hotărîrea se va pune în practică, atunci nu partea spaniolă e în primul rînd de vină (ei au interesele lor, gîndesc cum gîndesc și nici nu prea știu despre ce și despre cine e vorba, crezînd că Moța și Marin ar fi fost... dos pilotas franquistas, „doi piloți franchiști”!!!), ci partea română, cu cecitățile și orgoliile ei păguboase, acumulate în timp și ajunse într-o clasică fundătură mioritică (așa s-a pierdut maian, mutatis mutandis, și Căminul Moța-Marin de la Aravaca, pe mîna noastră, nu a spaniolilor, care s-au crucit ei înșiși cît sîntem unii de șmecheri și alții de proști). Românul (fie el verde, roșu sau albastru), cînd nu e ticălos, se întrece să fie prost, iar prostia este încă și mai gravă cînd se crede pe sine... principială (mă abțin să dau nume sau exemple concrete, dar poate cuiva îi va bîzîi o muscă pe căciulă...).
Eu mă încăpățînez să mai sper, dincolo de portițele pe care le lasă legislația însăși (și pe care nici votanții moțiunii nu le ignoră), în „mintea cea de pe urmă” a românului, fie el de acasă sau de pe aiurea. Și în mila lui Dumnezeu, la rugăciunile sfinților și martirilor noștri, pe care a venit vremea să-i onorăm nu cu vorba, ci cu fapta, nu pe cont propriu, ci în duhul comuniunii creștine și naționale (cu care am rămas prea îndelung datori și lui Dumnezeu, și morților noștri, și urmașilor care ne vor judeca).

Răzvan CODRESCU

 Majadahonda: Monumentul Moța-Marin (28 septembrie 2015)

Update: 1 octombrie 2015, ora 01

Am primit și dau mai departe următorul comunicat al Asociației pentru Custodia Monumentului Legionarilor Români căzuți la Majadahonda:

La Asociación para la Custodia del Monumento a los Legionarios Rumanos caídos en Majadahonda, enterada de la moción aprobada por el pleno del Ayuntamiento de Majadahonda, a instancias del grupo municipal de Ciudadanos, con el apoyo de PSOE, IU y Somos Majadahonda, y con la abstención de PP (porque la parcela es privada) y Centristas, quiere aclarar:
A) Que esta asociación es la propietaria del terreno que se menciona, estando al corriente en todos los pagos y tributos.
B) Que dicho terreno y monumento son de propiedad privada, si, pero no de acceso público, sino que su vallado ha sido sistemáticamente destruido por los vandálos y talibanes, que no respetan a nada ni a nadie contrario a sus ideas. Que de hecho se está llevando a cabo una cuestación por parte de esta asociación para volver a cerrar el perímetro de dicho terreno. De lo que el Ayuntamiento de Majadahonda tiene constancia, al haberse estudiado conjuntamente con técnicos del mismo, algunas opciones de cerramiento.
C) Que el monumento ubicado en dicho terreno, fue construido en 1970, siendo pagado su coste por dicha asociación.
D) Que el referido monumento NO es de "exaltación, personal o colectiva, de la sublevación militar, de la Guerra Civil y de la represión de la Dictadura". Sino de homenaje a unos rumanos, que vinieron a combatir en España contra el comunismo estalinista, y que ahí murieron.
E) Que en el día de hoy ha puesto el tema en manos de sus servicios jurídicos, para defender su propiedad y la memoria de los legionarios rumanos allí caídos.

Salut reacția promptă și mă abțin de la alte comentarii, dorindu-le succes celor îndrituiți să facă ceva (fie și în ceasul al doisprezecelea). Răspunderea le este pe măsură. (R. C.) 

INTERMEZZO LIRIC: NOU ADAOS LA «EROSSTIHURI»

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

I

Retrași petrecem azi, ca doi sihaștri,  
pe măgurile-aducerii-aminte; 
pămîntul trist pe limba lui ne minte, 
dar cerul rîde-n ochii tăi albaștri.

Nu știu citi ce scris ne este-n aștri,  
nici tîlc să dau atîtor semne sfinte, 
dar simt cum cresc măiastrele cuvinte 
pe nevăzuții visului pilaștri.

Departe-mi ești în zarea lumii goale,  
dar cît de-aproape și de-aievea-n duh! 
Cu-n cîntec pot să-i prind nălucii tale 
mlădia unduire din văzduh 
și să te-nchid din nou la loc în mine, 

ca la-nceputul facerii divine. 

II

Nu știu nimic să-ți pun pe dinafară,

ci toate le citesc din ochii tăi 

ca dintr-o carte scrisă cu văpăi,

în limba dimineților de vară.

Tu ție-ți ești serafică vioară

și fug din fața ta toți anii răi 

să se ascundă-n tainicele văi

pe unde trag păcatele să moară.

Ești mai presus de ce te crezi și vrei,

în neprihana ta înfiorată, 

și cît ți-e visul neclătit temei

din firea ta tu n-ai să cazi vreodată: 

doar eu te pot, cu pași de vrajă grei,

trezi din somnul tău suav de fată... 

III

Stau drepți în fața fecioriei tale 

și-i rugăciune visul meu frumos,

iar dragostea rămîne de prisos 

pe linul povîrniș al cărnii goale.

Tu nu exiști din tălpi și pînă-n poale,

ci-n ochi se-adună-ntregul tău prinos 

cînd mută-ți lași privirile în jos

și vîntu-ți dă prin părul blond tîrcoale.

E-o taină-n tine dintr-un alt eon,

iar tîlcul ei doar Dumnezeu îl știe, 

cu întreita slavei bucurie

și cu cerescul îngerilor zvon: 

în trup de-ar vrea să nască-a doua oară,

ți-ar fi arcuș, iar tu i-ai fi vioară. 

IV 

Ne sîntem unul altuia-ncercare 

și nu mai știm de două cruci avem

sau o purtăm pe-aceeași fiecare, 

sub nesfîrșitul dragostei blestem.

Pe zi ce trece, mai înaltă pare

Golgota noastră și mai greu putem, 

tîrîndu-ne desculțele picioare,

s-o-mpărtășim în rostul ei suprem.

De n-am fi doi, am dispera de sine,

iar doi fiind, ne vrem uniți deplin; 

mă simt atît de doldora de tine,

eu ție pîine și tu mie vin, 

și-așa de una sîntem că nu-mi pasă

ce ia din noi iubirea și ce lasă. 

V

Tu ești din tălpi în creștet frumusețe

și nu știu nume să te-ncapă-n el, 

de-aceea singur Dumnezeu e cel

ce cum să-ți spun putea să mă învețe.

Deși din mine ești, te simt străină

și, năpîrlind ca șarpele de piei 

de nurii tăi, tot altă față iei

și nu te crezi pentru nimic de vină.

De mii de ani te iscodesc și-mi pare

virgină taina ta și veșnic nouă, 

și cred că Dumnezeu e bun și mare

că ne-a lăsat făptura pe din două, 

din dragoste să moară și să-nvie,

spre nelumeasca lui împărăție. 

VI 

Nu ești nici cum te vreau, nici cum te vrei, 

dar e-n puținul tău o vrajă vie,

pe care singur Dumnezeu o știe 

în ce își are tainicul temei.

Te-ai vrea mai rea de vis și mai mlădie,

iar eu te-aș vrea mai una-ntre femei, 

dar orice chip s-ar întîmpla să iei,

tot m-aș smeri și m-aș încrede ție.

Blestem îmi ești sau binecuvîntare?

Pe Dumnezeu nu vreau a-l ispiti, 

ci-așa te am precum și el te are,

cum ești dintîi și cum etern vei fi, 

ca o lumină care iar răsare,

de-oricîte mii de dăți ar asfinți. 

VII

Domnița mea de viță levantină,

ca pe-o icoană-n visul meu te port 

și nu aș da năluca ta nici mort

pe vreo iubire ce de cald să-mi țină.

Cînd te năzari din caier de lumină,

n-aș cheltui pe-aievea nici un ort, 

ci pe Taborul cîntecului cort

ți-aș ridica din slova mea puțină.

Nu-ncapi în grai cu frumusețea toată,

nici ochiul minții vrednic nu-i de tine, 

dar pot să-ți dau cu duhul tainic roată,

cum trece-un nor prin poala lunii pline, 

și știu că Dumnezeu o să ne scoată

cîndva la țărmul dragostei divine.

Răzvan CODRESCU

«O LEGE CU EFECT DE BUMERANG»

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

DESPRE LEGEA 217/2015 

CU PĂRINTELE PROFESOR 

VASILE GORDON

Născut la 27 aprilie 1954 în satul Lunca din Bistrița-Năsăud, absolvent al Seminarului Teologic și al Facultății de Teologie din București, doctor în Teologie din 1998, profesor la Seminar și apoi la Facultate, specializat în Omiletică și Catehetică, autor al mai multor volume referențiale (Introducere în Omiletică, 2001; Biserica și Școala, 2003; Introducere în Catehetica Ortodoxă, 2004, etc.), părintele Vasile Gordon (ginerele părintelui Constantin Voicescu) a slujit ani îndelungați la Biserica Sfîntul Ilie Gorgani din București, unde a scos și un frumos buletin parohial. Prezent mereu în viața Bisericii și a Cetății, reprezintă astăzi una dintre vocile cele mai autorizate ale conștiinței creștine românești, ceea ce l-a determinat pe d-l Laurențiu Cosmoiu, colaborator al revistei Lumea credinței, să-i solicite părerea și în privința Legii 217/2015, atît de dezbătute în pragul acestei toamne. (R. C.)

În primul rînd aş dori să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a ne acorda acest interviu. Părinte, cred că inevitabil aţi aflat şi poate aţi studiat pe îndelete controversata Lege „antilegionară” 217/2015. Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o?  

Prima impresie, mai corect „primele impresii” mi-au declanşat în minte cunoscuta sintagmă Cui prodest? – „Cui foloseşte?”. Analizînd conţinutul legii şi urmărind apoi reacţiile din presă şi televiziune, mi-a venit şi răspunsul: nimănui! În nici un caz „protagoniştilor”, care şi-au atras – aţi văzut – un val de antipatii şi critici şi care – ar trebui să recunoască – au creat tulburări de care nu aveam nevoie. Legea nu este doar neavenită, ci şi provocatoare: dacă pînă acum nici un analist politic ori social serios n-ar fi putut constata vreo formă de antisemitism real în România ultimelor decenii, mă tem că prin aplicarea acestei legi se vor declanşa automat astfel de atitudini, pe care nu le dorim şi pe care le dezavuăm anticipat. Inevitabil, însă, vor întreţine o stare de tensiune şi tulburare… 

Există îngrijorări cu privire la faptul că în baza acestei legi anumite personalităţi politice, culturale ori religioase ale poporului nostru nu vor mai putea fi promovate în spaţiul public. Spre exemplu, îndepărtarea bustului lui Mircea Vulcănescu din sectorul 2 al Capitalei, interzicerea denumirii unei străzi din Timişoara cu numele filosofului Petre Ţuţea, retragerea titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu ori publicarea unor autori, toate pentru legăturile lor cu Mişcarea Legionară. Au un temei real aceste îngrijorări? La ce ne putem aştepta? 

De aşteptat, ne aşteptăm la orice, desigur. Cel rău, care stă în spatele acestei acţiuni nedrepte, e capabil de multe rele… Dar nu sînt foarte îngrijorat. Personalităţile de care vorbiţi, şi altele asemenea, sînt în mîna lui Dumnezeu datorită jertfelniciei vieţii lor şi, în unele cazuri, chiar a sfinţeniei. Dumnezeu Însuşi le va apăra memoria, bunul nume, pomenirea cu cinste în biserici, în instituţii de cultură, în spaţiul public, precum şi în cărţi, filme, studii, articole etc. Aici mă văd tentat să spun că legea aceasta foloseşte mai degrabă celor incriminaţi: în jurul acestor nume, sacre pentru noi, s-a creat un val uriaş de solidaritate şi comuniune! Totodată, mulţi dintre românii necunoscători pînă acum ai vieţii şi jertfelniciei lor încep să le acorde atenţia cuvenită. Iată, avem aici şi un răspuns la eventuala întrebare: De ce îngăduie Dumnezeu elaborarea şi promulgarea unei astfel de legi? Credem că pentru întărirea comuniunii şi a solidarităţii noastre cu eroii neamului şi cu sfinţii închisorilor, totodată, astfel încît cei care au fost indiferenţi, ori au ştiut pînă acum doar ce se preda în vremea comunismului, să se apropie şi ei de adevărul istoric. Ceva similar s-a petrecut recent cu statutul orei de Religie, vă amintiţi, atacată vehement de inşi asemănători cu cei care îi pun la zid acum pe eroii şi sfinţii noştri. Am asistat la o solidaritate extraordinară, din care ora de Religie a ieşit întărită! Cred, de aceea, că Legea 217 va avea un efect asemănător, dar şi unul de bumerang pentru bieţii plăsmuitori. Acum, trebuie să şi învăţăm ceva din aceste atacuri. Dacă în cazul orei de Religie s-au constatat – să recunoaştem – anumite derapaje ale unor profesori necorespunzători, care trebuie remediate, la fel şi în rîndurile membrilor şi simpatizanţilor Mişcării Legionare. Am observat în ultimele două decenii că unii dintre tinerii simpatizanţi sînt provocatori, prin anumite manifestări excentrice. E adevărat, sînt puţini, dar suficienţi cît să dea apă la moară celor care „monitorizează” fenomenul. De pildă, unii poartă cămăşi verzi şi centuri cu diagonală de sperie lumea, fiind deseori în neascultare şi faţă de bătrînii care au supravieţuit închisorilor, ţin conferinţe, cu rost şi fără rost, fac manifestări de stradă de capul lor, scriu articole ori întreţin bloguri belicoase etc. Nu ştim ce să credem: ori nu-i duce mintea, ori sînt în slujba altcuiva, cum au fost mereu cîte unii în istoria Mişcării. Aşadar, şi în cazul orei de Religie, şi în cazul Mişcării, trebuie să învăţăm şi din propriile derapaje, să le remediem ori să ne disociem ferm de toţi cei care le produc. 

Există afirmaţii, chiar la nivel instituţional, că această lege este nu numai antilegionară, dar mai cu seamă una procomunistă. În această lege nu se menţionează nimic referitor la comunism, regimul cel mai aprig prin care a trecut poporul român în întreaga lui istorie. Adică răul cel mai mare nu este deloc rău, conform Legii 217/2015? 

Într-adevăr, pare procomunistă. Distinsul cercetător al victimelor comunismului, Ioan Roşca, a semnalat această posibilitate, atrăgînd atenţia în cadrul unei emisiuni de la Realitatea TV că legea poate alimenta pentru răuvoitori următoarea „logică” (citez din memorie): „E adevărat că unii dintre legionari au suferit prin închisori în vremea comunismului, dar au fost totuşi condamnaţi în tribunale, s-au dat nişte sentinţe… Deci n-or fi ei chiar aşa de curaţi! Hai să nu-i mai socotim chiar eroi sau sfinţi ai închisorilor!”. Trecîndu-se sub tăcere faptul că au fost condamnaţi pe nedrept, în tribunale comuniste, dictatoriale! 

Iar omiterea condamnării comunismului în această lege vădeşte atît lipsă de obiectivitate, cît şi o inadmisibilă legitimare a sentinţelor judecătoreşti în urma cărora au suferit şi au fost ucişi atîţia oameni nevinovaţi. Acum însă, prin trecerea pe „lista neagră” a unor personalităţi de talia lui Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Justin Pârvu, Gheorghe Calciu etc., asistăm parcă la o nouă încercare de întemniţare a lor. Cu durere constat: mai mare cinism nu se poate imagina! Cu toate acestea, efectul de bumerang nu se va lăsa aşteptat. Aici a fost şi una din marile greşeli făcute în plus de autorii legii: să vizeze nume de eroi şi sfinţi atît de dragi românilor, indiferent de simpatii ori antipatii legionare. Dacă ar trăi Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu siguranţă ar repeta o zicere a sa, de o ironie extrem de fină, pe care o destina unor inşi asemănători autorilor Legii 217: „Îmi pare rău că nu pot să-i acuz de prea multă inteligenţă!”. Să te legi de eroi, sfinţi, adevărate simboluri naţionale, arată mare lipsă de inspiraţie, ca să mă exprim eufemistic. Iar în termeni biblici, constatăm că cei care se vor beneficiari ai legii repetă, dureros şi tragic, gestul persecutor al lui Saul din Tars înainte de convertire, în urma căruia a auzit cuvintele: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? […] Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Fapte 9, 4-5). Mitropolitul Bartolomeu, pe care îl pomenim din nou, comentează astfel această lovire în ţepuşă: „Nu poţi lupta împotriva lui Iisus fără să te răneşti. Caz celebru în istorie: Iulian Apostatul” (Biblia Anania, nota c la Fapte 9, 5). Mi-amintesc, în acelaşi sens, că părintele Galeriu – un alt pătimitor al închisorilor comuniste – comenta astfel acest verset: „Tu loveşti în ţepuşă, dar tot pe tine o să te doară!”. De aceea am pomenit mai devreme de efectul de bumerang, la care nu s-au gîndit „protagoniştii”...  

În opinia sfinţiei voastre, este posibil ca aceste interdicţii să se extindă la nivel de libertate a presei, de rescriere a istoriei moderne, poate şi a celei vechi a românilor, ca în final să se ajungă din nou la cenzură şi afectarea libertăţii de exprimare, prin care poporul român a mai trecut pînă nu demult? 

E posibil, desigur, ca aceste interdicţii să afecteze libertatea presei şi a liberei exprimări în general. Iarăşi, incredibil, iată, după 25 de ani de democraţie, cîştigată cu jertfele din decembrie ’89! Posibil să fie scoase din cărţi anumite fraze, ori să fie plasate altele, ca în de trista amintire perioadă stalinisto-comunistă. Nu e ceva nou însă, nici doar relativ recent. În toată istoria Bisericii, şi mă exprim aşa pentru că multe dintre personalităţile vizate de această nefericită lege aparţin Bisericii, întîlnim astfel de capitole cu persecuţii, mai mari sau mai mici. Interdicţiile acestea nu-i vor opri însă pe românii demni şi curajoşi, excelenţi condeieri şi veritabili cunoscători ai istoriei neamului, să scrie şi să ia cuvîntul în continuare. Fie că e vorba de foşti deţinuţi politici, acum foarte în vîrstă, dar în putere încă, precum Marcel Petrişor, Demostene Andronescu sau Vasile-Jacques Iamandi, fie de mai tineri confraţi ca Răzvan Codrescu, Ioan Roşca, Claudiu Târziu, Ciprian Voicilă, preotul Marius Vişovan, preotul Ciprian-Ioan Staicu, Cezarina Condurache etc. Şi cer iertare că nu-i pot pomeni pe toţi cîţi ar merita! Orice om de bună-credinţă, care le ascultă discursurile ori le citeşte cărţile şi articolele, poate constata că ei sînt veritabili apostoli ai românismului curat şi sincer. Zilele trecute am fost deosebit de plăcut surprins să citesc un articol de ziar semnat de prof. Mihai Dinu, intitulat „Scrisoare deschisă adresată Excelenţei Sale Domnului Klaus Iohannis, Preşedintele României”. Excelentă replică dată celui care a promulgat o lege semnînd, cred eu, la grămadă, ca primarii… Dar e posibil să nu fi fost nici bine informat. Personal, mizez totuşi pe inteligenţa şi buna sa credinţă şi am speranţa că va recunoaşte greşeala într-o bună zi, sper nu prea îndepărtată. 

Dacă ar fi să recomandaţi anumite scrieri obiective privind fenomenul legionar, ce autori aţi nominaliza? 

Pe toţi cei pomeniţi mai sus, deşi nu toţi sînt şi autori de cărţi, dar şi pe alţii, mulţi trecuţi la cele veşnice. Mă gîndesc, de pildă, la blajinul Gheorghe Jijie, multă vreme sufletul Fundaţiei „Profesor George Manu”. Dintre cei activi acum, cu precădere pe Răzvan Codrescu, care este totodată bine informat, obiectiv şi om al echilibrului. În plus, are harisma scrisului plăcut şi convingător. Aş recomanda în special volumul În căutarea Legiunii pierdute (Ed. Christiana, 2012), volum ce reuneşte o serie de articole lămuritoare publicate mai întîi în revista Puncte Cardinale. Găsim în carte, între altele, răspunsuri pertinente privind cîteva din momentele delicate ale istoriei Mişcării, aparent „vulnerabile”, cum e, de pildă, asasinarea lui Nicolae Iorga. În aceste clipe, îmi amintesc şi de o vorbă a părintelui Constantin Voicescu, închis şi el vreo 12 ani doar pentru că în tinereţe a făcut parte din Frăţiile de Cruce: „Oamenii sînt indiferenţi faţă de fenomenul legionar, ori îl resping, pentru că nu cunosc adevărul. Ştiu doar ceea ce au învăţat în şcolile comuniste…”. Să sperăm, aşadar, într-o mai bună cunoaştere şi informare, fapt care presupune, pe de o parte, lectură, pe de alta convorbiri cu oameni de bună-credinţă, în special foşti deţinuţi politici, puţini, cîţi mai sînt încă în viaţă. Numai în acest mod fenomenul legionar poate fi analizat obiectiv, sine ira et studio. Trebuie să recunosc că, slujind din anul 1991 la Biserica Sfîntul Ilie-Gorgani, numită şi „legionară” (pentru că era cea mai apropiată biserică de sediul central al Mişcării din Strada Gutenberg, astăzi demolat), am avut privilegiul nu doar să am acces la documente şi cărţi de mîna întîi, ci să şi cunosc o sumedenie de foşti deţinuţi politici, majoritatea legionari. Oameni credincioşi, de mare caracter, cu ani grei de puşcărie în spate. Vin acum la această biserică, puţini, cîţi au mai rămas, mai ales pentru săvîrşirea parastaselor pentru cei trecuţi în veşnicie. Vorbind cu mulţi dintre ei în decursul, iată, a peste două decenii, am aflat o sumedenie de adevăruri care încă nu se învaţă în şcoală, nici nu sînt promovate în mass-media...

Care este poziţia Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce priveşte această lege? Avînd în vedere că o serie de personalităţi din rîndul clerului au fost condamnate pentru apartenenţa lor la Mişcarea Legionară, cum ar fi: pr. Dumitru Stăniloae, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr. Justin Pârvu, pr. Benedict Ghiuş, pr. Gheorghe Calciu, pr. Constantin Voicescu etc. Simte Biserica vreun pericol din partea acestei legi? 

Trebuie să precizăm, mai întîi, că nu toţi cei nominalizaţi ori etichetaţi aşa prin diferite medii au fost membri ai Mişcării. Simpatizanţi, da. De pildă, părinţii Ghiuş, Stăniloae, Boca, Papacioc au fost membri ai Rugului Aprins.  
Oficial, Biserica noastră nu s-a exprimat încă în legătură cu Legea 217. Să nu vă miraţi dacă vă spun că, personal, cred că nici nu e cazul să ia vreo decizie sau atitudine „oficială”, deocamdată. A se pronunţa public acum în favoarea „legionarilor” ar însemna să producă sminteli ori să declanşeze polemici inutile. Uneori, satana nu trebuie atacat frontal. Opinia publică românească încă nu e pregătită, din păcate, să primească adevărul istoric în integralitatea lui. Paradoxal, la 25 de ani de la „căderea” comunismului, încă se mai rulează pe ecrane filmele cu legionarii cei „răi” regizate de nefericitul Sergiu Nicolaescu. Încă ies la rampă istorici „de marcă” şi pun semn de egalitate între legionari şi fascişti, ceea ce, aţi văzut, Academia Română a contrazis recent. Încă se mai scriu prin cărţile de „istorie” fel de fel de minciuni şi exagerări… De aceea spun că e mai bine ca Biserica să nu se pronunţe oficial. În particular însă, cu tactul necesar, slujitorii Bisericii, ierarhi şi preoţi, pot să ia atitudine, aşa cum fac de fiecare dată cînd apar tulburări în rîndurile enoriaşilor. N-ar fi drept să fim pasivi cînd vedem că personalităţi de mare cinste pentru neamul românesc sînt puse la zid şi interzise de a da nume unor străzi, de a mai fi pomenite în public, de a primi titluri de cetăţeni de onoare ai unor localităţi etc. În acelaşi sens, dacă un preot este întrebat de credincioşi, ori un profesor de teologie de studenţi, ce părere are despre Legea 217, n-ar fi corect, pastoral şi didactic, să spună că nu-l interesează ori că „nu e treaba noastră”… Răspunsurile trebuie date însă numai în limitele adevărului şi ale competenţelor pastorale. Mai presus de toate, slujitorii Bisericii ştiu că trebuie să-I lăsăm lui Dumnezeu partea Lui de lucru, să nu încercăm noi să rezolvăm totul, singuri, repede… Nu vom înceta să luăm atitudine, prin cuvînt rostit şi scris, dar cu măsură şi, repet, cu tact. În schimb, vom intensifica rugăciunile, pentru ca Dumnezeu Însuşi să limpezească lucrurile, cu a Sa atotputernicie şi nu cu puterile noastre slabe. Iar pe redactorii şi susţinătorii Legii 217 îi asigurăm că nu vom înceta să-i socotim fraţi ai noştri, că ne rugăm pentru sănătatea lor şi pentru tot binele, chiar dacă unii dintre ei se manifestă ca vrăjmaşi. Aici ne vine în sprijin şi Sfîntul Nicolae Velimirovici, cu a sa rugăciune inedită pentru vrăjmaşi, care, prin conţinut şi mesaj, poate fi socotită revoluţionară – în cel mai nobil sens al cuvîntului. O recomandăm tuturor! 

Vă mulţumim, preacucernice părinte!

Interviu realizat de 

Laurenţiu COSMOIU

 

INTERMEZZO LIRIC: RĂBOJ DE TOAMNĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

E toamnă iar (și cea din urmă poate):

iubirea s-a chircit într-un ungher, 

iar visele spre alte zări se cer,

ca de-un blestem părînd gonite toate.

Tăcuți ne ținem frunțile pe coate

și mai sperăm un semn venit din cer 

că nu rămîne sufletul stingher,

ci la liman vreun înger bun ne scoate...

Se-aude-n noi ca-ntr-un șopron cum plouă

și-n pori simțim suflarea morții, rece, 

și-am da vecíi întregi pe-o viață nouă,

căci robi ne facem vremii care trece 

și-n noi credința atîta-i de puțină

că nici de frig n-ajunge să ne țină.

  

II

Încă-ți străvăd în veșteda splendoare

desăvîrșirea chipului dintîi: 

te prind din urmă anii, dar rămîi

în felul tău etern biruitoare.

Cu tine-un ev al frumuseții moare,

cu iz suav de smirnă și tămîi, 

dar îți veghează albi la căpătîi

cereștii soli, cu imnică ardoare.

Tu te prefaci încet în veșnicie

și te strămuți în lamură de vis, 

iar Dumnezeu, ce pe de rost te știe,

îți face loc în raiul lui promis, 

să-i fii iubirii-n veci icoană vie

și răzbunare timpului ucis.

III

Mi-e vinovată-n veci de veci iubirea

că n-a păzit al firii legămînt? 

Dar dacă vrednic de osîndă sînt,

ce rai neșters rămîne amintirea!

În cer sau pe pămînt, nu-i nicăirea

ceva să-i fie inimii mai sfînt 

și-n fața morții dacă am cuvînt,

e c-am atins de viu nemărginirea.

De-i cutezanța visului păcat

și lamura plăcerii nebunie, 

de ce-aș rîvni la veacul ce-o să vie

și cît aș fi în el de-adevărat? 

S-ar face, Doamne, lumea ta pustie

de-ai fi așa cum noi te-am cugetat!

Răzvan CODRESCU

RIDENDO CASTIGAT MORES (XXXVIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

(De pe pagina de Facebook a d-lui Adrian Papahagi)

DESPRE INVAZIA ISLAMICĂ

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Cîțiva cititori ai blogului îmi solicită cu insistență un material mai amplu pe tema invaziei islamice, în care să-mi formulez „punctul de vedere” (de parcă ar mai conta, în haosul vociferant care ne înconjoară și de care sîntem cu toții mai mult sau mai puțin depășiți!). Se întîmplă ca momentan să nu am nici timpul și nici dispoziția necesare pentru a elabora un material mai amplu și mai articulat pe această temă (mai ales că realitățile sînt în mișcare și apar complicații de la o zi la alta), așa că răspund acestor insistențe doar prin adunarea la un loc și repostarea pe pagina principală a unor referințe disparate din comentariile cîtorva postări recente, socotind că ele reflectă esențialul poziției mele, pentru cei care chiar ar fi interesați de ea. (R. C.)

 

Asistăm la ceva fără precedent în istorie: o cucerire pașnică, cu complicitatea cuceritului și cu victimizarea cuceritorului!!! 

Europa creștină nu-i doar devitalizată, ci și prinsă în capcana propriilor aberații ideologice. Cumva, își merită soarta!

* 

Iluzia (și obsesia) „umanitarismului” contribuie decisiv la dispariția „ș”-ului care în românește diferențiază grafic creștinismul de cretinism. Cretinii Europei, deveniți demult majoritari, sînt unii născuți, iar alții făcuți. Mai ales cei din urmă se cred, în exaltarea lor ideologico-sentimentală, oameni superiori, „creștini” și „civilizați”, iar cei care nu le împărtășesc cretinismul sinucigaș sînt calificați drept „reacționari” și antievanghelici (chit că, altminteri, cretinului de serviciu, principial laic, dacă nu de-a dreptul ateu, puțin îi pasă de Hristos și de Evanghelia Lui). Din păcate, oamenii Bisericii (nu toți, dar cei mai mulți) – ca să nu pară cumva „încuiați” și să nu riște să ajungă încă și mai impopulari decît sînt – întrețin și chiar încurajează, mai mult sau mai puțin demagogic, aceste forme de cretinism „umanitar”, de la vlădică pînă la opincă (sau, dacă vreți, de la papă pîn' la sapă). Musulmanul este cuceritorul prioritar și parșiv al acestei Europe descreștinate și cretinizate, care-și recuză „fundamentalismul” dinlăuntru ca să facă loc celui din afară. Cohortele de refugiați nu reprezintă altceva decît „calul troian” introdus de Islam în cetatea cre(ș)tină.

*

 

„Bătrîna doamnă” [Europa] – care capătă, în efigie, chipul Angelei Merkel – este în context un fel de Bubulină, care își plătește astfel, probabil prin rînduială divină, toate (prea)curviile istorico-politice și moral-spirituale, așa cum și le-a plătit, la vremea ei, „marea tîrfă” care a fost Roma păgînă. Civilizațiile dominante mor în cele din urmă de propria lor decrepitudine, nu din cauza dușmanilor exotici (care nu fac decît să profite de situație, cu instinctele lor barbare). 

Dar cea mai gravă și mai dezgustătoare în context mi se pare asocierea la dezastru a papei Francisc, care invită la complicitate tot ce a mai rămas din lumea romano-catolică. Cînd se înghesuie să deschidă larg porțile cetății și să acorde azil „invadatorului pașnic”, adversar ireductibil al Crucii, poți înțelege și scuza turpitudinea unui fotbalist precum Cantona, dar nu a unui Suveran Pontif (fie el și ne-european). Nu-i doar o prăbușire pur și simplu, ci e o prăbușire rușinoasă și aproape perversă, deghizată în termenii unui creștinism ideologizat (care-și sacrifică viața și ethosul în numele unor principii abstracte, de rîsul lui Nastratin Hogea, dacă nu chiar al curcilor lui Allah).

*

(Răspuns la întrebarea: „Și deci ce facem? Ne cîntăm singuri prohodul?”) Constatăm cum stau lucrurile și ne rugăm de Dumnezeu – la Care știm că toate sînt cu putință – să salveze cetatea pentru puținii drepți care credem noi că mai sălășluiesc în ea.

 

*

(Răspuns la observația: „Cam bătrînească soluție, domnule Codrescu! Se pare că criza nu cruță pe nimeni...”) Ce să fac? Sînt deja un om bătrîn și cam nărăvit la cuvinte. Dar există tineri care ar avea chemarea și prilejul să facă mai mult: reacția lor ar putea fi o măsură mai bună (și în orice caz mai vie) a ce și a cît mai sîntem în stare, ca europeni și creștini. Și pe la noi, și prin alte părți. Pînă la urmă ajungem la formula banală „Dacă tinerii ar ști, dacă bătrînii ar putea”...  

Noi, cei din generația mea, ne-am risipit energiile și entuziasmele tinereții într-o aventură „revoluționară” din care n-a ieșit mai nimic (sau doar două legende șifonate: „Revoluția Română” și „Piața Universității”). Ar fi să vină alții la rînd, poate cu mai mult „noroc”... 

Dvs. ce faceți: vă rugați, bătrînește, cu mine, sau ieșiți, tinerește, la război? (Dacă vă hotărîți să ieșiți la război, atunci n-ar strica să știți cît mai limpede pentru ce, iar aici vă putem da o modestă mînă de ajutor și noi, rămășițele visătoare ale secolului XX...)

*

(Răspuns la întrebarea: „Ce ar fi trebuit, de fapt, să facă Europa în fața acestui exod?”) Cohortele de refugiați ar fi trebuit oprite și ținute sub control de forțele de ordine ale țărilor tranzitate (cum numai Ungaria a avut deocamdată tăria sau tupeul s-o facă), cu acordarea unei temporare asistențe umanitare, susținute financiar și logistic de toate țările-țintă de pe continent. Unii ar fi trebuit returnați în țările de origine (căci nu toți provin din zone aflate sub război și teroare), alții ar fi trebuit reorientați spre țări islamice mai pașnice (Turcia fiind cea mai la îndemînă), unde să găsească azil în mediul lor cultural și religios, căci lumea musulmană este suficient de largă și de variată, iar în lumea creștină să fie acceptați selectiv - după un grafic negociat de statele implicate - doar aceia dintre ei dispuși să se convertească oficial la creștinism [1] și să-și asume prestarea unor activități lucrative de utilitate socială, în funcție de posibilități și de competențe. Europa trebuia să-și impună ferm condițiile și să se solidarizeze exemplar atît la nivelul autorităților politico-administrative, cît și la cel al opiniei publice, informate corect și responsabilizate pe toate canalele mediatice. O să spuneți că vi se pare utopic, dar acesta ar fi fost normalul într-o lume care ar fi ținut cu adevărat la temeiurile ei și și-ar fi conștientizat, fără clișee ideologice, interesele vitale (prezente și viitoare).
În ce ne privește, am dat dovadă încă o dată de cel mai stupid oportunism și de cea mai senină iresponsabilitate, accentuate de insolența infantilă a unui premier penal care ne-a procopsit și cu bifarea oficială a proiectului megamoscheei de la București. Avem de ce privi cu toată îngrijorarea viitorul apropiat, căci pentru noi - prin fatalitatea împrejurărilor, oricît nu ne-ar dori nici refugiații înșiși - proba de foc abia urmează.

*

Declarațiile de un sentimentalism ridicol ale ierarhului de la Cluj [2], care îi vaită pe refugiații musulmani și ne îndeamnă să-i primim cu brațele deschise, ca pe frați, sînt în nota sa „mieroasă” – și e greu de spus cît sînt de sincere sau cît reprezintă o încercare de a-și face „imagine” profitînd de context (cum a reușit, cu mai multă bărbăție, P.S. Ambrozie al Giurgiului, pe Ceahlău și la Putna). Oricum ar sta lucrurile, alinierea ideologică la o „corectitudine politică” ambalată în retorica unui așa-zis umanism creștin nu-i mai puțin îngrețoșătoare și gravă prin consecințele ei. Nici o învățătură evanghelică și nici un canon bisericesc nu legitimează să te pui în slujba păgînilor sau a ereticilor, mai ales la nivel comunitar și instituțional. Aici este vorba de o viitură umană organic ostilă creștinismului, indiferent de conflictele trecătoare din sînul ei [3]. Biserica s-ar cuveni să fie prima care să îndemne la o atitudine ponderată și la vigilență responsabilă pe bastioanele dreptei credințe, cu grijă pentru viitorul paradigmei creștine, ajunse într-un impas fără precedent. E poate nevoie mai mult decît oricînd de anti-instituționala (și ne-instituționalizabila) „nebunie pentru Hristos”, sau „nebunie a crucii”, care rupe măsurile „înțelepciunii” lumești, dînd putere vieții asupra morții și mîntuirii în eternitate asupra conformismului secular. Dar cît de autentic creștini mai sîntem noi, cu mintea și cu inima, în bătaia de foc a apocalipsei? Aceasta ar trebui să fie întrebarea care să ne confiște viețile și conștiințele. Restul e uitare și moarte.  

* 

Ca și dvs., eu nu sînt decît un observator care constată că Uniunea Europeană e o construcție care nu ține și care e tot mai străină de tradiția creștină a Europei. N-aș da-o însă nici pe alternativa rusească, așa cum unii par ispitiți, cum nici nu cred în miracole de dincolo de ocean, căci Statele Unite au, tot mai evident, interesele lor divergente, în economia cărora Europa nu-i decît o bunicuță tot mai neputincioasă, pe care o „papi” fără s-o iei în serios și fără să te mustre conștiința. Am, mărturisesc, o oarecare curiozitate cum se vor raporta evreii europeni la noua situație, care-i afectează aproape la fel de mult ca și pe creștini (lucru deja sensibil mai ales în Franța)... Nu mai vorbesc de situația tot mai delicată a statului Israel însuși în noul context...

*

Europa avea oricum probleme majore cu Islamul la ea acasă: arabii din Franța, turcii din Germania, „capul de pod” islamic din fosta Iugoslavie etc. Noile evenimente radicalizează situația și trebuie privite doar ca un precedent: vor urma alte valuri de așa-ziși „refugiați”, iar pînă la urmă va deveni neîncăpătoare pînă și megamoscheea de la București...
Trezirea din beția ideologică și venirea la cruda realitate nu-i lucru ușor, mai cu seamă în condiții așa de precipitate, dar fără ea lumea creștină europeană nu va supraviețui secolului XXI - nici identitar și nici biologic (despre dezastrul demografic al Europei am scris nu demult). Iar România îi va împărtăși, periferic, destinul, cu nota particulară a mioritismului rezidual.

Răzvan CODRESCU

[1] Chiar dacă mentalul contemporan, pervertit și manipulat ideologic, n-o mai receptează ca atare, aici este esența problemei. Scopul unei astfel de treceri de la o paradigmă la alta nu stă atît în introducerea în priza creștină, cît în scoaterea din priza musulmană. Miza imediată nu-i atît un alt orizont dogmatic și mistic (care poate fi aprofundat în timp, dacă insul are vocație religioasă), cît un alt orizont cultural și comportamental (mergînd pînă la detaliul vestimentar sau gastronomic), care să înlesnească posibila integrare și să reducă riscul tensiunilor sociale.

[2] Î.P.S. Andrei Andreicuț. Între timp s-a mai pronunțat tot cam pe același ton cel puțin încă un ierarh al B.O.R.: Î.P.S. Ioan Selejan.
[3] Mulți - chiar dintre oficiali - eludează sau se prefac a eluda faptul că nici nu avem de-a face (sau avem de-a face într-o proporție foarte redusă) cu niște adevărați refugiați. Refugiatul este cel nevoit să fugă spre a-și salva în orice condiții viața sau libertatea. Grosul actualei viituri umane nu vrea însă doar să scape de teroare, ci să scape de sărăcie, nu se mulțumește cu azil oriunde, ci are ținte precise, nu manifestă smerenia azilantului, ci impertinența cuceritorului. Trebuie să fii imbecil ca să nu vezi că „refugiul” este în cazul de față doar un vast scenariu acoperitor, cu totul altele fiind cauzele și scopurile exodului.

P. S. O întrebare, în treacăt...

În Siria, ca și în unele țări africane dominate de Islam, există un număr destul de mare de creștini (în Siria sînt vreo două milioane și jumătate), din ce în ce mai prigoniți (și, în orice caz, mult mai odioși fundamentalismului islamic decît oricare grupări ale populației musulmane). Cîți creștini sînt în sînul maselor de „refugiați” care bat la porțile Europei? De ce oare creștinii rămîn să fie prigoniți acolo de cei de altă religie, mai rău ca în primele veacuri, iar musulmanii fug spre Europa creștină din calea celor de aceeași religie cu ei?! Chiar nu vi se pare straniu? Mie da. (R. C.)