INTERMEZZO LIRIC: RĂBOJ DE TOAMNĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

E toamnă iar (și cea din urmă poate):

iubirea s-a chircit într-un ungher, 

iar visele spre alte zări se cer,

ca de-un blestem părînd gonite toate.

Tăcuți ne ținem frunțile pe coate

și mai sperăm un semn venit din cer 

că nu rămîne sufletul stingher,

ci la liman vreun înger bun ne scoate...

Se-aude-n noi ca-ntr-un șopron cum plouă

și-n pori simțim suflarea morții, rece, 

și-am da vecíi întregi pe-o viață nouă,

căci robi ne facem vremii care trece 

și-n noi credința atîta-i de puțină

că nici de frig n-ajunge să ne țină.

  

II

Încă-ți străvăd în veșteda splendoare

desăvîrșirea chipului dintîi: 

te prind din urmă anii, dar rămîi

în felul tău etern biruitoare.

Cu tine-un ev al frumuseții moare,

cu iz suav de smirnă și tămîi, 

dar îți veghează albi la căpătîi

cereștii soli, cu imnică ardoare.

Tu te prefaci încet în veșnicie

și te strămuți în lamură de vis, 

iar Dumnezeu, ce pe de rost te știe,

îți face loc în raiul lui promis, 

să-i fii iubirii-n veci icoană vie

și răzbunare timpului ucis.

III

Mi-e vinovată-n veci de veci iubirea

că n-a păzit al firii legămînt? 

Dar dacă vrednic de osîndă sînt,

ce rai neșters rămîne amintirea!

În cer sau pe pămînt, nu-i nicăirea

ceva să-i fie inimii mai sfînt 

și-n fața morții dacă am cuvînt,

e c-am atins de viu nemărginirea.

De-i cutezanța visului păcat

și lamura plăcerii nebunie, 

de ce-aș rîvni la veacul ce-o să vie

și cît aș fi în el de-adevărat? 

S-ar face, Doamne, lumea ta pustie

de-ai fi așa cum noi te-am cugetat!

Răzvan CODRESCU