I
E toamnă iar (și
cea din urmă poate):
iubirea s-a chircit
într-un ungher,
iar visele spre
alte zări se cer,
ca de-un blestem
părînd gonite toate.
Tăcuți ne ținem
frunțile pe coate
și mai sperăm un
semn venit din cer
că nu rămîne
sufletul stingher,
ci la liman vreun
înger bun ne scoate...
Se-aude-n noi
ca-ntr-un șopron cum plouă
și-n pori simțim
suflarea morții, rece,
și-am da vecíi
întregi pe-o viață nouă,
căci robi ne facem
vremii care trece
și-n noi credința
atîta-i de puțină
că nici de frig
n-ajunge să ne țină.
II
Încă-ți străvăd în
veșteda splendoare
desăvîrșirea
chipului dintîi:
te prind din urmă
anii, dar rămîi
în felul tău etern
biruitoare.
Cu tine-un ev al
frumuseții moare,
cu iz suav de
smirnă și tămîi,
dar îți veghează
albi la căpătîi
cereștii soli, cu imnică ardoare.
Tu te prefaci încet
în veșnicie
și te strămuți în
lamură de vis,
iar Dumnezeu, ce pe
de rost te știe,
îți face loc în
raiul lui promis,
să-i fii iubirii-n
veci icoană vie
și răzbunare
timpului ucis.
III
Mi-e vinovată-n veci de veci iubirea
că n-a păzit al firii legămînt?
Dar dacă vrednic de osîndă sînt,
ce rai neșters rămîne amintirea!
În cer sau pe pămînt, nu-i nicăirea
ceva să-i fie inimii mai sfînt
și-n fața morții dacă am cuvînt,
e c-am atins de viu nemărginirea.
De-i cutezanța visului păcat
și lamura plăcerii nebunie,
de ce-aș rîvni la veacul ce-o să vie
și cît aș fi în el de-adevărat?
S-ar face, Doamne, lumea ta pustie
de-ai fi așa cum noi te-am cugetat!
Răzvan
CODRESCU
Magister!
RăspundețiȘtergere