LUMEA CREDINŢEI 118: NUMĂR PASCAL

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Dintre toate rugăciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifică Sfântului şi Marelui Post:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. 
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Această rugăciune – a Sfântului Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie) – este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de luni până vineri. La prima citire, în biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere, după care toţi cei de faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul”), iar întreaga rugăciune – pe cât de scurtă, pe atât de pregnantă (Domnul Însuşi ne-a învăţat că nu trebuie să ne rugăm cu vorbe multe) – este repetată cu o singură metanie la sfârşit.

Vestitul teolog rus Alexander Schmemann ne învaţă (în cartea sa referenţială Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 39-40): “După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una dintre caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă [la Dumnezeu]. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu Însuşi «a luat trup». Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne «psiho-somatice» ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post”.

Şi tot el ne lămureşte: “De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce [doar prin] noi înşine către Dumnezeu...” (op. cit., pp. 35-36).

Într-adevăr, să nu mai trândăvim, ci să petrecem întru trezvie (căci “Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind...”), să nu ne risipim în grijile lumeşti, să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvântul, ci să ne smerim întru curăţie, cu răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.

“Rugăciunea Sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului, ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pâine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfântul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, şi se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului, care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)”, tâlcuieşte, la rândul său, Olivier Clément (în Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).

O rugăciune pe care fiecare creştin ortodox s-ar cuveni să o cunoască şi să o practice, poate chiar imediat după Tatăl nostru..., după Împărate ceresc... şi după Rugăciunea inimii. Cu precădere în postul pascal, dar şi peste an, ori de câte ori îşi simte sufletul toropit sau învolburat.

Răzvan CODRESCU

Au apărut recent:

Va apărea de Sfintele Paşti:

(Clicaţi pe icoana fiecărei pagini spre a putea vizualiza textul pentru lectură!) 

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Georges Dumitresco, Rapsodie românească

2001

MISIUNEA ROMÂNILOR ÎN ISTORIE [1]

Istoria cuprinde – ca punte între trecut şi viitor – şi clipa prezentă. Nu putem vorbi despre misiunea românilor în istorie, în istoria umanităţii, fără a lua în considerare prezentul. Or, criza profundă în care se zbate România, mizeria morală, spirituală şi materială în care ne aflăm, pare să interzică orice pretenţie a noastră de a realiza o misiune istorică, mai ales într-o lume tot mai globalizată, care nu mai permite scenarii parţiale, regionale.

Şi totuşi… Misiunea noastră în istorie, în măsura în care avem una şi sîntem conştienţi de ea, începe cu propria noastră mîntuire. De aceea, se cade să privim cu responsabilitate mizeria care ne înconjoară.

În afara constatării care s-a reliefat, în ultimii 60 de ani, cu fiecare deceniu trecut peste acest pămînt deopotrivă blestemat şi binecuvîntat, anume că ne adîncim într-o criză care ameninţă tot mai mult însăşi fiinţa noastră biologică, nu am progresat cu nimic în ce priveşte salvarea din această situaţie. Şi aceasta pentru că nici o luptă nu poate fi dusă, cu şanse reale de victorie, dacă nu se identifică în primul rînd răul şi duşmanii care trebuie anihilaţi.

S-a spus că sîntem într-o profundă criză economică de sistem, care generează mizerie pînă la limita de supravieţuire a majorităţii poporului nostru. Este adevărat, dar acesta reprezintă mai degrabă un aspect minor în ceea ce priveşte ieşirea noastră din impas.

S-a spus iarăşi că traversăm o criză politică, o criză a clasei noastre politice, a sistemului nostru politic, a funcţionării autorităţilor Statului, criză ce riscă să ne arunce într-o instabilitate criminală, făcînd să triumfe, în sufletul multor tineri, dorinţa de a-şi părăsi ţara, părinţii, fraţii. Este adevărat, dar acesta nu este decît un efect al unei cauze mai adînci.

S-a spus apoi că ne găsim într-o criză morală, că valorile morale, pe care în mod tradiţional ne-am întemeiat, s-au prăbuşit treptat, lăsînd loc unei deşănţate lupte pentru avere, pentru plăceri şi comodităţi, ceea ce a dus la crimele cele mai oribile (mai mari chiar decît jaful naţional sălbatic la care asistăm neputincioşi zi de zi), printre care pruncuciderea, ajunsă la proporţii apocaliptice, este cea dintîi. Este adevărat, dar totuşi răul este încă şi mai adînc. Ca să-l înţelegem, înainte de a încerca să-l înfruntăm, este necesar să ne plecăm cu umilinţă urechea la cuvîntul lui Dumnezeu: “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).

Criza în care sîntem este una spirituală. Pilonii creştini ai societăţii noastre, săpaţi puternic de atacurile satanice ale comunismului, continuă să fie obiectul atacului aceleiaşi forţe care a organizat şi crima comunistă împotriva noastră. Criza nu este, deci, atît una economică, atît una de sistem politic, atît una de principialitate morală, cît una de natură spirituală şi metafizică. Lupta noastră este (trebuie să fie), aşa cum spune Sf. Apostol Pavel, împotriva puterilor întunericului.

Societatea noastră este prin tradiţie şi trebuie să rămînă creştină. Fundamentul creştin al societăţii creştine este credinţa că viaţa aceasta pămîntească este un mijloc pentru dobîndirea, prin harul lui Christos [2], a vieţii celei adevărate şi veşnice. Sîntem chemaţi, învingînd prin spirit tendinţele dezordonate ale materiei, să contribuim, în libertate, la creaţia lui Dumnezeu. Asaltul împotriva acestei credinţe vine din partea materialismului ateu, care pune plăcerea, avuţia, puterea, ceea ce putem obţine pe pămînt şi cu mijloace pămînteşti, deasupra oricăror exigenţe morale şi spirituale.

Înainte de a ne opri cu oroare asupra situaţiei prezente a acestei lupte, să ne amintim că forţele satanice, prin intermediului comunismului, au lovit puternic şi constant societatea noastră vreme de o jumătate de secol, pe toate căile cu putinţă. Pentru că societatea noastră are capacitatea (de multe ori, din păcate, numai latentă) de a crede şi a se mîntui, atacul comunismului împotriva ei a fost de o virulenţă şi cruzime pe măsură, greu de regăsit la alt meridian. Ceea ce s-a întîmplat, de pildă, în timpul aşa-zisei “demascări” de la Piteşti, metastazată apoi în toate temniţele comuniste, este un apogeu al atacului satanic întrecînd orice imaginaţie. Chinuind trupurile, instrumentele Răului au dorit să înfrîngă spiritul. N-au ştiut că suferinţele (ce au depăşit adeseori limita care anihilează libertatea pentru care răspundem în faţa lui Dumnezeu), chiar dacă aparent au condus la cedări, în fond au fost un tezaur mîntuitor, care s-a adăugat patimilor lui Christos pe cruce şi de care a beneficiat şi beneficiază neamul nostru, în economia tainică a Providenţei.

De aceea, astăzi, în pofida abolirii formale a regimului comunist, forţele satanice îşi continuă asaltul cu mijloace încă şi mai perfide (şi, prin urmare, încă şi mai primejdioase pentru sănătatea spirituală a societăţii noastre). Asistăm la o nouă năvălire barbară, de data aceasta venită dinspre Apus, şi sîntem iarăşi, ca acum o mie de ani, primii în calea ei.

Misiunea noastră, care are o vocaţie universală, este să învingem barbaria aceasta, să facem ca năvălirea forţelor satanice să se plece în faţa celor ce cred şi se încred în Christos.

Cum putem însă afirma că Apusul este barbar şi ne invadează pe noi? Nu este oare acest Apus civilizat, bine organizat, bogat, hipertehnologizat, înarmat pînă în dinţi (nu numai cu armele propriu-zise, mai mult sau mai puţin convenţionale, dar şi cu arsenalul informaticii şi al teribilei forţe numite mass-media)? În ce constă, aşadar, barbaria lui în raport cu noi? Şi apoi, în faţa acestei superiorităţi tehnice şi materiale covîrşitoare, cum ne putem noi apăra? Cum putem supravieţui şi învinge?

Spiritualitatea noastră, care se cere apărată împotriva acestei paradoxale barbarii a civilizaţiei, este cea întemeiată pe credinţa creştină, chiar dacă, sub atîtea cumplite lovituri, înăbuşită de mizerie şi neputinţă, ea pare astăzi abia să mai pîlpîie. Este credinţa că lumea prezentă, cu plăcerile şi falsele necesităţi pe care le reclamăm clipei trecătoare, nu reprezintă decît o sumă de deşertăciuni poleite, atîta vreme cît nu ne prilejuiesc – ba chiar ne compromit – mîntuirea pentru eternitate. Participarea, prin efort şi prin îngenuncherea materiei, la ordinea existenţei voite de Dumnezeu este, în concepţia creştină, nu numai raţiunea însăşi de a exista a noastră, fiinţe cu conştiinţă de sine şi suflet nemuritor, ci şi singura cale de a salva însăşi viaţa de pe pămînt, altminteri sortită dezechilibrului şi morţii.

Barbaria care ne agresează este concepţia care justifică orice, cu condiţia să sporească plăcerea clipei. Modernismul materialist (avînd drept corolar ateismul, în ordinea teoretică, şi consumismul, în ordinea practică) nu numai că tinde să înăbuşe viaţa adevărată din sufletele noastre, dar frînează, prin dezechilibrul pe care îl generează, însăşi dezvoltarea firească a ansamblului vieţii pe pămînt. Inversînd ordinea spirit-materie voită de Dumnezeu, pervertim spiritul şi omorîm materia.

Semnificativ pentru asaltul malefic împotriva noastră este încercarea Apusului despiritualizat de a ne impune acceptarea homosexualităţii ca pe o normalitate. Nu este vorba de a pedepsi sau nu homosexualitatea. Există numeroase fapte imorale, profund dăunătoare omului şi societăţii, dar care nu pot fi combătute prin pedepse penale. Homosexualitatea face parte şi ea din rîndul acestora. Dar de aici pînă la a considera, chiar prin lege, homosexualitatea ca pe o manifestare sexuală “normală”, care nu trebuie în nici un fel discriminată, este o cale lungă – calea de la civilizaţia creştină la barbarie. Cel mai mare rău nu stă în săvîrşirea lui propriu-zisă, ci în considerarea lui drept un bine, adică în perversiunea moral-axiologică.

Dar cum oare ne-am putea lupta cu aceşti barbari de o mie de ori mai tehnici, mai prosperi şi mai înarmaţi? Nu trebuie decît să revenim la cuvintele Sfîntului Apostol Pavel care, după ce ne-a avertizat că lupta noastră este împotriva stăpînitorilor întunericului, arată desluşit şi cu ce arme trebuie să luptăm: “De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămîneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi în platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este cuvîntul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 13-17).

Marea noastră greşeală, atunci cînd am angajat lupta împotriva materialismului ateist şi hedonist, a fost că am început prin a ne opune pe planul politic, economic şi social, organizînd structuri pe care să le putem contrapune celor care ne invadau; altfel spus, am pus carul înaintea boilor. Pînă nu vom reuşi să facem să învingă în sufletele noastre credinţa în Christos, bătălia noastră este dinainte pierdută.

Dar este oare aceasta destul? Dacă nu ne luptăm pe terenul şi cu mijloacele cu care sîntem atacaţi, vom putea supravieţui şi învinge? Este nevoie, în momentul acesta crucial, să ne abandonăm lui Christos şi să avem deplină încredere că El ne va lumina şi întări în continuare, cu o putere mai mare decît toate puterile pămîntului. Căci stă scris: “Dar, cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum şi ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhului Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10, 19-20).

Nu vom putea să nu ne împotrivim pe toate planurile răului care ne invadează. Dar dacă nu începem prin a întări în sufletul nostru credinţa, dacă nu ne vom înarma cu armele pe care Sf. Apostol Pavel ni le recomandă, atunci orice efort al nostru va rămîne zadarnic. În schimb, dacă vom avea înţelepciunea de a începe cu esenţialul, atunci toată biruinţa noastră politică, instituţională, economică şi culturală ne va veni, cu siguranţă, ca un adaos. Nu trebuie decît să credem cu tărie şi să urmăm cuvintele lui Christos, Biruitorul lumii: “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6, 33).

Pr. Matei BOILĂ

[1] Comunicare la Romfest 2000 (a cărui temă generală a fost: “Rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului Iisus Hristos”). Sosit mai tîrziu, textul n-a putut fi inclus în volumul editat cu acest prilej [Romfest 2000 (Întîlnirea românilor de pretutindeni: Bucu­reşti/Sibiu, 11-15 octombrie 2000), Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului Iisus Hristos (con­­­fe­rinţe şi comunicări), Asociaţia Română pentru Cul­tu­ră şi Ortodoxie, Bucureşti, 2000]. Pe de altă parte, părintele neputîndu-se deplasa la Sibiu în perioada respectivă, comunicarea sa a fost susţinută prin intermediul scriitorului Marcel Petrişor. (Nota Redacţiei)

[2] S-a păstrat, în tot textul, grafia numelui lui Hristos folosită de către autor (preot greco-catolic, fost deţinut politic, dintr-o ilustră familie de politicieni ţărănişti, înrudiţi cu Iuliu Maniu). [Nota Blog]

* Pr. Matei Boilă, “Misiunea românilor în istorie", în Puncte cardinale, anul XI, nr. 3/123, martie 2001, p. 3.

Autorul articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

DE LA BIOETICĂ LA BIOTEOLOGIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

LA EDITURA CHRISTIANA:

DIN SUMAR:

Prolog la prima ediţie în limba greacă

Prolog la a doua ediţie în limba greacă

I. PROBLEMELE BIOETICE

ŞI TEOLOGIA ORTODOXĂ

Explozia revoluţiei biotehnologice

Ştiinţa bioeticii

Bioetica ortodoxă şi alte bioetici

Bioetică şi bioteologie

1) Începutul vieţii

a) Cartografierea genomului uman

b) Clonarea

c) Cercetările pe celule de stem

d) Tehnologiile reproductive

e) Dezvoltarea embrionului şi avorturile

2) Prelungirea vieţii biologice

a) Transfuzia de sînge

b) Transplantul de organe

c) Terapii celulare şi genice, profilaxia bolilor

3) Sfîrşitul vieţii biologice

a) Eutanasia

b) Unitatea de Terapie Intensivă (UTI)

4) Biotehnologia şi mediul

a) Mutaţia şi organismele modificate genetic

b) "Revoluţia verde" şi "revoluţia genică"

c) Consecinţe pozitive şi negartive

5) Cercetările medicale şi biomedicale

a) Definiţia biomedicinei

b) Brevetele de invenţie şi biotehnologia

c) Biobăncile

d) "Biopirateria" şi studiile clinice în ţări ale lumii a treia

e) Imixtiunea dintre companii, centre de cercetare şi co­misii

6) Eugenia

7) Determinismul biologic

8) "Religia biologică"

9) Două texte

a) "Războiul economic pentru o genă"

b) "«Dureri de cap» pentru brevet"

10) Aspecte teologice

II. TEME BIOETICE SPECIALE

Proiectul de Cod al Practicii şi Deontologiei  Medicale

Reproducerea umană asistată medical - noua lege

Biserica şi problema demografică

Eutanasia şi problemele bioetice legate de aceasta

Principii bioteologice generale

III. ANEXE

1. Mesajul Simpozionului Ştiinţific Internaţional organizat de Patriarhia Ecumenică: "Crearea lumii şi crearea omului - pro­­vocări şi preocupări ale anului 2000"

2. Constatări ale Simpozionului Ştiinţific "Biserica şi bio­etica - cuvîntul ştiinţei şi cuvîntul religiei"

3. Declaraţia privind principiile fundamentale ale bio­eti­cii, întemeiate pe Tradiţia Ortodoxă

SE MAI GĂSEŞTE ÎNCĂ ÎN LIBRĂRII:

Răzvan Codrescu, Ghid pascal, apărut cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Părinte Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana / Editura Sf. Siluan (Mănăstirea Nera), Bucureşti, 2009, 190 pagini + 8 planşe color. Preţul în librării: 25 lei noi.

Ghidul poate fi procurat şi prin poştă:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu 36, sector 3,

Bucureşti, cod 031216

Tel.: (021) 320 61 19

Fax: (021) 319 10 84

E-mail: contact@supergraph.ro
E-mail: comenzi@librariasophia.ro

INTERMEZZO LIRIC: TRIPTIC SONETIC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Christian Vrolijk, Ranonkel

I

Cînd grea de vis te faci iubirii nadă,

din cer te-alintă limbile de foc

şi nurii tăi din plete-n tălpi se coc,

ca poama gata de pe ram să cadă.

O lume-aş da să-ţi pot gusta din roadă

şi-n umbra ta de-a noaptea să mă joc,

şi să-ţi ghicesc în poală, ca-n ghioc,

ce ochii-aievea n-au hatîr să vadă!

Dar tu nu pari să ştii, nu zic de mine,

dar nici măcar de bunul Dumnezeu,

ci numai limba şarpelui te ţine

cu ochii treji şi tînjitori mereu,

cînd dulce-şi sună vechea lui ispită

de-a fi pe veci iubire răzvrătită.

II

Răscumpărăm din zi în zi păcate,

dar de prihană n-om scăpa nicicînd,

căci pradă morţii fără greş căzînd,

ne ia cu ea pe nerăscumpărate.

Doar îngerii sînt firi neîntinate,

ce ard în cer ca lamura de gînd,

în timp ce-n noi e sufletul plăpînd

şi trupul stors de cît blestem îl bate.

Cînd pe Golgota rob cu rob îşi suie,

mai grea sau mai uşoară, crucea lui,

ca să i-o poarte-n loc vreun Simon nu e.

Mereu mai singuri dăm în brînci pe cale

şi nu-i mai pasă-n urmă nimănui

de celălalt, ci doar de ale sale...

III

Noi am fost cîndva poeţii blestematelor iubiri,

feţi din lacrima durerii care sîngeră pe cruce,

şi în visurile noastre au plesnit pe crengi subţiri

muguri ce să dea în floare niciodată n-or s-apuce.

Ni s-a scurs pe nesimţite din sfioasele clepsidre

toată pulberea de aur a minunii de a fi

şi în gura rece-a morţii, ca pe limba unei hidre,

adormim în somnul veşted al tăcerilor tîrzii.

Iar în urma noastră lumea se chirceşte de uitare

şi o iau la vale anii spre stelarele genuni,

şi nimic nu mai rămîne să ne fie lumînare

şi să-nduplece cu ruga mila îngerilor buni,

doar, în firea lui divină reîntors din toţi şi toate,

ne va ţine minte-acela ce-ar uita, dar nu se poate.

Răzvan CODRESCU

CE MORT MAI TREBUIE SCUIPAT?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Homo sapiens/sciens omnia

De "reconsiderarea critică a trecutului" nostru se ocupă, ca de obicei, fraţii evrei (de reconsiderarea critică a trecutului lor, desigur, nu îndrăzneşte să se ocupe nimeni). N-o mai fac poate, ce-i drept, cu zelul de altădată (s-au mai uzat şi ei, s-a mai plictisit şi lumea, iar adevărul a luat prostul obicei să mai iasă şi el din cînd în cînd la iveală, mai din documente pînă nu demult inaccesibile, mai din "viul vieţii", mai din - last but not least - indiscreţia cîte unui evreu onest sau "cu ură de sine"...).

Sigur că evreul care aşa a apucat (şi cam din asta trăieşte - şi nu trăieşte rău) nu poate să nu-şi mai arate muşchii - culpabilizator şi vindicativ - măcar din cînd în cînd, oricît ar fi de obosit, fizic sau mental, şi oricît de spectrali ar fi devenit, cu vremea, adversarii lui reali sau închipuiţi. Totul trece (a trecut), numai "Holocaustul" rămîne: nu holocaustul cu h mic (care a fost o tragică şi reprobabilă realitate istorică a secolului trecut, la rînd cu atîtea altele) - cum bine observă, în "ura lui de sine", un Norman Finkelstein -, ci Holocaustul cu H mare, Holocaustul propagandistic şi neguţătoresc, cel al celor "şase milioane" de pe aiurea şi al celor "patru sute de mii" din România (deşi altminteri ni se tot repetă că... "nu cifrele contează"), singurul mit contemporan care nu are voie să cadă sub nici o demitizare, care e garantat şi apărat legal cu amenda, cu puşcăria, cu oprobriul public, ba chiar predat în şcoli (mai nou, la concurenţă cu educaţia homosexuală). E un fel de "încremenire în proiect", din ce în ce mai ridicolă, dar nu şi mai puţin profitabilă, pentru că întreţine printre neevreii majoritari şi "cuminţi" un fel de timorare şi teamă perpetuă, eticheta de "antisemit" fiind stigmatul curent cel mai greu şi mai impardonabil (orice ţi se poate ierta sau tolera în era globalizării: să fii criminal, trădător, hoţ, sacrileg, demagog, pervers, comunist, securist, turnător, traseist, baron, mogul, mason, satanist, necromant, imbecil, analfabet, mitocan, manelist, şpăgar, depravat, parşiv, cartofor, sexist, impostor, plagiator, bestie, putoare, parazit, lingău, fripturist, beţiv, narcoman, canibal... - orice, în afara prezumţiei de "antisemitism"!). O dată ce ţi s-a spus "antisemit" se subînţelege automat că eşti - mai pe faţă sau mai în ascuns - fascist, nazist, legionar, terorist, reacţionar la puterea a zecea, drac gol, leghiune! Cum să nu tremure bieţii gentili "de bine", cum să nu se jure ei pe ce-au mai scump, cum să nu-şi scuipe ei chiar şi morţii, la o adică?!

Aceasta devine mai ales, pe zi ce trece, specialitatea noastră de integraţi în Europa viţelului de aur: scuipatul morţilor, la comandă, iarăşi şi iarăşi, dacă asta e pe placul suveran al "fraţilor noştri mai mari" (vorba papei de la Roma). "Arătaţi-mi pe ce mort să mai scuip!", imploră la tot pasul - din grai, din priviri, din spinarea încovoiată, din capul plecat, din "inima ca un cur" - cetăţeanul "corect politic" al României reziduale. Să scuip pe de-alde Valeriu Gafencu? Pe Gafencu scuip, mama lui de mistic legionar! Am scuipat eu pe Eminescu, flegmă şi muci l-am făcut! Ce mai contează un Gafencu, acolo?! (Stai, jupîne, nu da, că acu' scuip, ţi-am zis, numai să-mi adun şi eu flegma, ce dracu'!)

Peri albi pentru zile negre...

Mai nou, în întîmpinarea elitelor euro-democratice de juni politruci intelectuali, ca să nu mai fie stresaţi de incertitudini sau orbiţi de voluptatea larvară a stupirii (şi să-şi risipească anapoda talanţii umorali, mulţi-puţini cîţi sînt), a descins taman în moţul Bucureştiului, tocmai din Germania untului comunitar (pe unde linge de prin 1987, dar nu poate să doarmă, tot de pe atunci, de grija românilor de la ei de-acasă), d-l William Totok, vajnicul monitor al "antisemitismului" mioritic (care, dacă nu există, trebuie inventat), ce ar fi român de-al nostru, dacă nu s-ar da neamţ, şi ar fi neamţ de-al lor, dacă n-ar fi tăiat împrejur. Nobilul mesaj umanitar, justiţiar şi pretins academic cu care a sosit la Jockey Club-ul din Bucureşti (joi 18 aprilie 2013, de la ora 17 - a las cinco de la tarde, vorba poetului omorît de fascişti) a fost unul simplu (ca să nu zic: simpluţ) şi clar ca bună ziua: următorul mort la rînd, pe post de "scuipătoare" publică, e timpul să fie (de ce-om fi aşteptat atît?!) banditul legionar, greco-catolic şi evreofag (ce dovezi, dă-le dracu' de dovezi, n-aţi văzut, din film măcar, că avea săpun la gură?!) numit, cît se poate de reacţionar, Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006), "marele" rezistent anticomunist verde-n cerul gurii, "marele" luptător din munţi scăpat şi teafăr, şi nebăgat la zdup, care a luptat - vă spun eu, William Totok, adevăratul disident din anii '70! (nu-mi ziceţi "Thomas", daţi-vă dracu', că n-oi fi eu singurul cu nume de cod!) - nu pentru libertate şi democraţie (ca ţărănisto-liberalii cinstiţi la Sighet, cu voie de la Elie Wiesel), ci pentru caii lui verzi de pe pereţi şi pentru frustrările lui confesionale, în cîrdăşie cu alţii de aceeaşi teapă (care au fost mai proşti sau mai nenorocoşi şi au murit degeaba pe acolo), în vreme ce noi, generaţia "obsedantului deceniu", mai evrei sau mai puţin evrei, creşteam ca vai de capul nostru, pentru adevăratul ideal anticomunist al euromarxismului (pe care el l-a întinat pînă la moarte). Cam asta am avut să vă spun, nu vreau să abuzez: da, a luptat în munţi; şi da, a fost legionar. Şi greco-catolic, pe deasupra (ah, pivniţele Vaticanului!). Cum adică ştiaţi? Nu ştiaţi nimic! Am venit eu să vă spun, academic, din Germania! N-auziţi? A luptat în munţi prelucrat de episcopul Suciu şi a fost frăţior de cruce legionară! Ce vreţi mai mult? Ce dovezi, ce interpretări, ce documente inedite?! E de notorietate publică, uite, scrie şi pe internet (daţi-mi voie!). Hai să nu mai pierdem timpul! Trageţi repede concluzia care se impune şi scuipaţi: scuipaţi vîrtos pe el şi pe ai lui, scuipaţi ştiinţific (păi ce vorbesc eu aici?!) pe toată rezistenţa lor din munţi, scuipaţi răscumpărător pe toată legenda asta tîmpită care nu ne lasă să dormim pe noi, evreii români, evreii nemţi, evreii unguri, jidovii rătăcitori de pretutindeni şi dintotdeauna, fraţii voştri mai mari! Scuipînd veţi dobîndi!

Alături jubilează la unison, transfiguraţi (ştiinţa e irezistibilă!), Michael Shafir, Alexandru Florian, Lya Benjamin, Gabriel Andreescu... toată gaşca-n păr a monitorimii de şase stele (cu "libăralul" neaoş Dinu Zamfirescu soprană de coloratură).

O fereastră spre adevărul gol-goluţ...

Sigur, "conferinţa", genială şi exhaustivă, nu s-a intitulat "Ce mort mai trebuie scuipat" (aceasta e doar ceea ce trebuia să se înţeleagă bine, ca morală a fabulei), ci, cu eleganţă strategică, "Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România". Iar ca să facă d-l Totok acest tur plictisit şi urechist de deşteptăciune demitizant-mobilizatoare ("Ehei, cum le zici matale, bobocule, mai rar cineva!"), şi-au dat mîna şi şi-au trîmbiţat egida Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Institutul Naţional (?) pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” (cu resturi de orgasm din orgia anti-Gafencu, care tocmai a speriat Tg. Ocna şi comisia de canonizare din Deal). Instituţionalizarea scuipatului pe morţi (cu banii contribuabililor) dă un plus de greutate chiar şi flegmei celei mai firave.

Five o'clock: mesajul a fost lansat (cine şi de ce s-ar sinchisi de cei cîţiva cîrtitori strecuraţi în sală, mai tineri sau mai seniori, înjuraţi birjăreşte şi ameninţaţi cu plîngeri penale, apoi lăsaţi mai ales în grija fraţilor Muraru - "dintre noi, cu noi, pentru noi") şi toţi cei implicaţi au mai bifat o "acţiune", fără îndoială bine remunerată de cine are şi poate (că chiar pe degeaba nici morţii n-ar merita scuipaţi, oricît de verzi sau de violete le-ar fi mormintele).

Cine va urma la rînd? Poate părintele Gheorghe Calciu (alt legionăroi cu aură de luptător anticomunist, ba încă ortodox sadea şi trăgînd a "sfînt al închisorilor", ca şi tuberculosul de Gafencu, postul Paştelui mamii lui!), că tot se împlinesc la toamnă 7 ani de cînd moartea l-a prefăcut în "scuipătoare" ideală pentru toată ordonanţa valahă de şabăs-goim tari în flegmă...

Răzvan CODRESCU  

Ce a mai rămas din Mişcarea Legionară... 

UPDATE 23 APRILIE 2013: 

Merită citit, pe site-ul cotidianul.ro, 
protestul d-nei Lucia Hossu-Longin.

 
 

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

NOTA BENE: Atrag atenţia că în poziţia IV a acestei antologii, în locul textului retras de d-na Dora Mezdrea (incident asupra căruia nu e cazul să mai revin), am postat, la sugestia mai multor cititori, textul meu intitulat “Fiziologia trepăduşului” (1992).

Autorul textului, azi

2001

MESIANISMUL DREPTEI

Rînduiala strîmbă a societăţilor egalitariste a lăsat impresia că acestea sînt mai nimerite pentru a proteja pe omul simplu şi sărac. Această manipulare are într-însa un sîmbure de tragism. Nu numai că nu apără pe omul sărac, dar comunismul a fost cel care a adus cea mai mare sărăcie părţii de lume pe care a guvernat-o.

Comunismul nu doar generează sărăcie. El se sprijină pe sărăcie. Sărăcia oamenilor este orzul proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte. Acest cerc vicios se rostogoleşte ameţitor: comunismul naşte sărăcie, iar sărăcia vrea adăpostul comunismului.

Cercul vicios n-a dispărut o dată cu dispariţia comunismului ca organizare de stat. El este fructificat astăzi de moştenitorii săi politici. Se spune, de aceea, că românii nu sînt încă pregătiţi să susţină ideile Dreptei. Ba, mai mult, că ei se tem de Dreapta. Sînt prea săraci, se spune, pentru a se împotrivi ademenelilor socialiste şi iluziei statului proteguitor.

Eu resping această idee. Mai mult decît atît, cred că românul este, în matricea sa, un om de dreapta. Spune Petre Ţuţea: “Om de dreapta înseamnă român absolut”. Cele trei principii ale Dreptei sînt dezvoltarea capitalistă, renaşterea morală şi demnitatea naţională. Într-o exprimare mai simplă, să le spuneam respectul faţă de proprietate (de pămînt, ca legendară formă a proprietăţii), credinţa şi dragostea de neam. Veţi găsi în aceste trei însuşiri portretul ţăranului român.

Toată această argumentaţie de pînă acum este menită să conducă spre următoarea concluzie: Dreapta are un autentic caracter popular.  Ideea potrivit căreia ea se izolează, fatalmente, într-un cerc elitist, şi fiind respinsă de masele largi, este o prejudecată.  Încăpăţînarea de a se situa înăuntrul acestei prejudecăţi a costat mult poporul român.

Mesajul Dreptei trebuie reformulat în spiritul acestui adevăr. El va fi bazat pe cîteva temeiuri simple. Anume că Dreapta reuneşte tradiţia culturală şi creştină a românismului cu modelul european de dezvoltare capitalistă şi modernizare instituţională. Nu există nici o nepotrivire în alăturarea acestora. Tradiţia autentică este aceea care rezistă în faţa tentaţiilor modernităţii, iar modernitatea trebuie să se sprijine pe tradiţie. Tradiţia s-a confruntat la vremea ei cu neîncrederea cu care este privit noul, iar modernitatea, atunci cînd este adecvată, se adaugă, mai devreme sau mai tîrziu, tradiţiei. Ele se validează una pe cealaltă. Ele reunesc, pentru poporul român, prestigiul de a fi fost şi şansa de a dăinui.

Ideologia Dreptei este pentru România începutului de secol XXI o ideologie novatoare. După atîtea decenii în care Dreapta a fost demonizată, ea trebuie nu doar asumată şi mărturisită, ci trebuie de-a dreptul propovăduită.

Caracterul popular al Dreptei duce la concluzia că ea se adresează oamenilor simpli şi se pune în slujba lor. Mi se poate replica faptul că Dreapta este elitistă, ceea ce, aparent, contravine spiritului ei popular. Caracterul elitist al Dreptei nu trebuie înţeles în sensul că ea apără privilegii, rînduite după rang, aparenţă sau avere. Ci în sensul că Dreapta promovează elita înţeleasă ca model uman, model de iniţiativă şi de moralitate. În acest fel, regăsim elita în toate straturile societăţii: printre oameni de afaceri, printre meseriaşi, printre fermieri, printre preoţi şi ofiţeri, printre cărturari. Dreapta nu are adversari sociali, ea nu se îndreaptă împotriva unor strategii sociale sau profesionale. Cu atît mai mult nu se îndreaptă împotriva oamenilor săraci, care trebuie nu prigoniţi, ci sprijiniţi.

Împletirea dintre respectul faţă de elite, înţelese ca performanţă şi moralitate, şi caracterul popular face ca Dreapta să evite una dintre formele cele mai perverse ale mesajului politic, şi anume populismul, apanaj al Stîngii comuniste. Diferenţa dintre caracterul popular şi caracterul populist este aceea că în timp ce Dreapta, care este populară, se pune în interesul maselor, Stînga populistă încearcă să folosească masele în interesul său. Stînga nu îşi propune să lupte împotriva sărăciei, ci o foloseşte ca instrument politic.

Care este, însă, modalitatea prin care ideologia Dreptei poate deveni accesibilă oamenilor? Trebuie să ţinem seama de trei lucruri. Două dintre ele ţin de însuşirile ideologiei Dreptei. Prima este aceea că, în acest moment, Dreapta nu numai că este reacţionară, dar este novatoare şi revoluţionară. A doua însuşire este că Dreapta este nu numai înnoitoare pentru ţară, dar este şi cu totul nouă pentru cei mai mulţi dintre români. Nouă nu atît în ceea ce priveşte valorile sale şi pantheonul său, care se regăsesc în istoria cea mai adîncă a românilor, ci în ceea ce priveşte alcătuirtea sa, ca osmoză între tradiţie şi modernitate, şi în ceea ce priveşte mijloacele şi obiectivele sale. Acesta înseamnă că ideologia Dreptei se face putătoarea adevăratei istorii a făptuirii şi gîndirii româneşti către o lume nouă. Esenţa acestui nou sistem este bazată tot pe relaţia dintre tradiţie şi modernitate, căci el este menit să construiască instituţii noi, moderne, care să aibă darul şi puterea de a apăra valori tradiţionale: credinţa, specificul etnocultural, familia, demnitatea persoanei, democraţia reală, spiritul comunitar şi demnitatea naţională. Dreapta are, astfel, un sens profetic.

Cel de-al treilea element de care trebuie să ţinem seama este starea oamenilor cărora ne adresăm. În cea mai mare parte, ei sînt oameni săraci şi necăjiţi.  Ei privesc către viaţa politică cu neîncredere amestecată cu teamă. Un mesaj auster sau tehnicist nu le e de nici un folos. Sărăcia se însoţeşte cu un anumit fel de sensibilitate. Omul sărac este mai predispus la emoţii decît cel îndestulat. De aceea, vorbindu-i-se despre o rînduială nouă, el este mai dispus să primească mesajul mesianic. Cu atît mai mult cu cît sîntem într-un moment de încheietură a mileniilor, moment care, îndeobşte, îşi aşteaptă profeţii.

Mesianismul Dreptei mi se pare mai presus de orice îndoială. Trebuie însă să cumpănim cu mare băgare de seamă în ce mod vom folosi această energie pe care o conferă dimensiunea mesianică a Dreptei.

Mesianismul, îndeobşte, promite o viaţă mai bună. Există două mari tipologii mesianice. Un tip de mesianism care promite o viaţă mai bună pe lumea aceasta şi unul care promite o viaţă mai bună pe lumea cealaltă. Fiecare tipologie induce maselor un comportament diferit.

Mesianismul care oferă drept răsplată lumea cealaltă este un mesianism ceresc. Cum în cer este loc pentru toată lumea, acest mesianism propovăduieşte pacea şi iubirea între oameni. El îndeamnă uneori la resemnare pe lumea aceasta, dar cel mai adesea la credinţă, la meditaţie şi la rugăciune, la comportament moral şi responsabil. Mesajul mesianic de acest fel este îndeobşte cel religios. Creştinismul este o astfel de expresie. Spune Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan (5, 28-29): “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”. Forţa mesianică a creştinismului rămîne încă vie şi nedepăşită.

Mesianismul terestru este cel care promite răsplata pe această lume. Cum pe pămînt nu există destulă fericire pentru toţi cei care vor să o capete, mesianismul terestru promite unora, în dauna altora. De obicei promite săracilor împotriva bogaţilor, celor umili împotriva celor cu rang, celor slabi împotriva celor puternici. Mesianismul terestru promite nu iubirea şi pacea, ci dreptatea, aşa cum o înţelege el. Dar nu este vorba de dreptatea pe care unii o cîştigă în faţa altora la judecată, ci e vorba de dreptatea unor categorii sociale în dauna altora. Un fel de dreptate pe care nu o dă legea, ci sabia. De aceea mesianismul terestru e violent şi asmute pe unii împotriva altora. Cel mai cunoscut mesianism terestru este comunismul. Marxismul, forma sa cea mai răspîndită, a dus la luptă de clasă, la vărsare de sînge şi la opresiune.

E drept că acestea nu se găsesc întotdeauna în forma lor pură, amestecînd credinţa cu fanatismul, meditaţia cu violenţa. Poate că cel mai edificator exemplu este cel al islamismului, care este o combinaţie, alăturînd aspiraţiei către lumea divină djihad-ul pămîntesc [1].

Românii au nevoie astăzi de un mesaj mesianic. El trebuie să fie propovăduitor, dar nu religios, căci nu poate adăuga nimic în plus creştinismului. Trebuie să fie aşezat, însă, pe un temei creştin.

Mesajul Dreptei nu trebuie să aibă de-a face cu mesianismul terestru. Dreapta nu asmute. Noi nu avem, cum spuneam, adversari soociali. Noi nu luptăm împotriva muncitorilor, de pildă, ca să răzbunăm anii de dictatură a proletariatului. Muncitorii nu au nimic de a face cu această dictatură. Au fost la fel de obidiţi ca toţi ceilalţi. Priviţi harta lumii şi veţi vedea că acolo unde Dreapta a fost la putere şi a construit sisteme economice muncitorii o duc mai bine decît acolo unde, în numele lor şi cu făţărnicie, Stînga comunistă a construit sistemele sale opresive.

Prin mesianismul dreptei noi dăm o speranţă celor săraci. Dar noi răspundem sărăciei trupeşti, materiale, şi îi spunem că prin muncă şi bună-cuviinţă sărăcia poate fi înlăturată. Noi nu dăm răspuns sărăciei sufleteşti, care înseamnă frustrare, ură, porniri haiduceşti, trîndăveală pe socoteala altora sau vanitate. Cum spunea Laurenţiu Ulici [2]: “Ce bine ar fi dacă nu ne-am istovi într-o fără de capăt supraveghere a destinului caprei vecinului, cînd nu chiar a vecinului însuşi, şi ne-am aduna puterile întru creşterea şi îngrijirea caprei personale!”. Am văzut, la alegerile anului 2000, ce se poate întîmpla cu necugetatele porniri de a transforma frustrarea în armă politică.

Ce fel de mesianism este, atunci, mesianismul Dreptei? Un mesaj care dă speranţă, dar care trebuie să arate şi calea. Un mesaj emoţional, dar şi raţional. Noi vrem să dăm viaţă unei morale noi, dar şi unui sistem instituţional nou. De aceea mesianismul trebuie însoţit de pragmatism. Un mesaj doar mesianic poate aduce în cele din urmă amăgire şi tristeţe, sau poate induce ură şi fanatism. Şansa mesianismului de a însufleţi, fără a dezamăgi sau a asmuţi, este pragmatismul. Mesianic şi pragmatic, acesta e mesajul de care avem nevoie [3].

Vă întrebaţi, poate, cine sînt profeţii acestui mesianism al Dreptei. Nu ştiu nici dacă vor fi şi nici cine vor fi aceia. Sau poate vor fi fost printre noi şi alte generaţii îi vor omagia cum se cuvine. Pînă a ţîşni dintre noi profeţii, să ne mulţumim să găsim noi călăuze.

Călăuza, Stalker-ul lui Tarkovski [4], conducea grupuri de curioşi îndrăzneţi sau disperaţi prin Zona stranie rezultată din căderea unui meteorit. În mijlocul Zonei era o cameră unde fiecăruia i se îndeplinea cea mai intimă dorinţă. Călăuza nu avea voie să intre în camera aceea.

Călăuza face parte din stirpea conducătorilor (nu a profeţilor). Dar călăuza nu este un conducător oarecare. Ea duce oamenii spre o lume de care ea nu se va bucura niciodată. Acesta e, de fapt, marele dar al călăuzei: cunoaşte calea, dar nu o fructifică pentru sine. Călăuza are generozitate şi forţa sacrificiului. Masele suportă şi stabilizează istoria, aşa cum arborii ţin cu rădăcinile lor malurile să nu se prăbuşească sau disloce. Conducătorii îşi dispută istoria. Cei care fac cu adevărat istorie sînt călăuzele.

Varujan VOSGANIAN

[1] În volumul Mesajul Dreptei româneşti... (p. 160), autorul a găsit de cuviinţă să adauge, în încheierea acestui pasaj: “O astfel de combinaţie între credinţă şi fanatism a fost şi la noi, mutatis mutandis, Mişcarea Legionară, degenerînd, mai ales după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, în acţiuni paramilitare, teroriste şi criminale”. În notă (6) citează, cu distanţă critică, din Cranii de lemn de Ion I. Moţa, dar şi, prin intermediar, din Drieu La Rochelle (“Nimic nu se realizează vreodată fără vărsare de sînge”). [Nota Blog]

[2] Criticul literar Laurenţiu Ulici (1943-2000, preşedinte al Uniunii Scriitorilor începînd din 1994) a fost lider al Partidului Alternativa României (PAR) – precursor al Uniunii Forţelor de Dreapta – umăr la umăr cu Varujan Vosganian (în faza sa “reacţionară", anticomunistă, dar şi antiliberală, greu de recunoscut în prestaţia sa de astăzi, cot la cot cu hidra pesedistă), Adrian Iorgulescu, Paul Ghiţiu, Adrian Ciocănea şi alţii. Ca gîndire politică, rămîne referenţial volumul său Mitică şi Hyperion (Bucureşti, 2000). A murit în plină putere, într-un accident stupid. I-am publicat necrologul (“La despărţirea de Laurenţiu Ulici”) în Puncte cardinale, anul X, nr. 12/120, decembrie 2000, p. 4. [Nota Blog]

[3] În volumul citat (pp. 161-162), găsim intercalat aici următorul pasaj: “Aşadar mesajul Dreptei nu se încadrează în categoria utopiilor politice. El nu este o specie de romantism politic care îşi ascunde în spatele reveriilor mesianice incapacitatea de a înfrunta realitatea, nici o formă de raţionalism abstract care inventează modele atrăgătoare, dar inadecvate şi iluzorii. Istoria românilor a avut o înclinaţie prea puţin mesianică. Profeţii au fost puţini. Forma de mesianism pe care, cel mai adesea, au practicat-o îmbia mai degrabă la reverie, la nostalgii, decît la acţiune. Era un soi de mesianism nostalgic, cum întîlnim, de pildă, la Eminescu. Idilizarea istoriei a început o dată cu Şcoala Ardeleană, a continuat cu istorici precum Nicolae Bălceascu, B. P. Hasdeu ori A. D. Xenopol, sau cu scriitori precum Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc ori Mihail Sadoveanu. Trecutul idilic [idilizat] a devenit, pentru mulţi români, o formă de utopie [aici se citează în subsol – nota 12 – din Cioran]. Alţii, precum Nicolae Iorga, A. C. Popovici sau C. Rădulescu-Motru, sămănătorişti ori poporanişti, au făcut o utopie din idilizarea satului românesc”. Ca unul ce, într-o lucrare destul de amplă (nepublicată ca atare), am studiat măcar mesianismul literar (Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş – 1983), aş zice că situaţia a fost ceva mai complexă decît o prezintă, din punctul său de vedere, autorul. [Nota Blog]

[4] Regretatul cineast rus Andrei Tarkovski (1932-1986) a realizat celebrul său film “Călăuza” (Stalker) în perioada 1976-79, în plin comunism! Semnalez, în treacăt, că la Editura Lumea Credinţei este în curs de apariţie un masiv volum despre viaţa şi opera regizorului rus din perspectivă creştină, semnat de d-l Costion Nicolescu. Nu mă îndoiesc că va fi o carte referenţială (ca şi cea anterioară, a d-nei Elena Dulgheru). [Nota Blog]

* Varujan Vosganian, “Mesianismul Dreptei”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 2 (rubrica “Pro domo”). Textul se regăseşte, cu unele modificări şi adaosuri, inclusiv cu bogate note de subsol, în Varujan Vosganian, Mesajul Dreptei româneşti. Tradiţie şi modernitate, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 157-162.

La una dintre ediţiile din jurul anului 2000 ale Tîrgului de Carte "Bookarest", 

care se ţinea în incita şi pe fosta terasă a Teatrului Naţional din Capitală

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)