Apariţia cărţii sale Cine suntem, al cărei tiraj a depăşit 50.000 de exemplare în doar cîteva luni, i-a prilejuit actorului Dan Puric un turneu de lansări şi conferinţe în toate zonele ţării, făcînd pretutindeni săli arhipline şi provocînd conştiinţa intelectuală românească să-şi regîndească raporturile cu creştinismul şi cu reperele noastre identitare. Vara aceasta, profitînd de prezenţa celebrului actor şi mărturisitor în nord-vestul ţării, părintele Ion Alexandru Mizgan din Oradea l-a înduplecat să-i acorde un lung interviu, apărut parţial în Lumea credinţei, sub titlul „Ortodoxia ca normalitate”, şi integral în Puncte cardinale (de unde îl re-produc – după cum am făgăduit – şi pe acest blog). (R. C.)
Dan Puric (foto: Emanuel Tânjală)
„SECURIŞTII AU TUPEU,
CREŞTINII AU ÎNDRĂZNEALĂ”
Domnule Dan Puric, sunteţi unul dintre puţinii oameni de cultură care îşi asumă Biserica şi Neamul Românesc. Ce reprezintă Biserica Orto-doxă şi Neamul Românesc pentru Dan Puric?
Reprezintă un timp identitar al integralităţii. Dacă n-ar fi Biserica, categoric că ar fi o infirmitate. Deci reprezintă integralilatea de a fi român.
Care e legătura, în opinia d-voastră, între Neamul Românesc şi Biserica Ortodoxă? Vă întreb pentru că mulţi intelectuali contestă că Biserica ar îndeplini un rol ontologic în fiinţa Neamului Românesc?
Nu trebuie să ne concentrăm pe cei care nu sunt de acord cu acest lucru, ci trebuie să ne concentrăm pe propria noastră afirmare. Biserica, credinţa nu trăieşte din polemici, ci trăieşte din afirmare. Lucrurile parazitare apar întotdeauna, aşa cum se spune, că răul nu are existenţă în sine, ci trebuie să apară binele ca răul să existe. Cineva m-a rugat să dezbat ideea învăţământului ortodox în şcoală şi am zis că eu aşa ceva nu dezbat, pentru că învăţământul ortodox este ca limba română: nu este nici obligatoriu, nici facultativ. El este! El se afirmă ! El face parte din acea taină a noastră care nu se dezbate!
Din păcate, martirii Neamului din perioada dictaturii comuniste, cum au fost Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu, sunt azi ignoraţi de societatea românească. Ce putem face pentru ca aceşti martiri să poată fi cunoscuţi de generaţia tânără?
În primul rând, trebuie o măsură de igienă ortodoxă. Ar trebui mărturisit. Noi nu mai avem reflexul de a mărturisi, noi avem reflexul de a comenta. Comentariul, părerea, este la bere. Omul vorbeşte, sfântul cuvântă [...]. Sfântul nu vorbeşte. Omul însă se îneacă în vorbe, el vrea să vorbească. Nu poţi să vorbeşti despre martiri, nu poţi să comentezi. Poţi să comentezi la fotbal, poţi să comentezi politică, sfinţii şi martirii nu se comentează! Despre ei se cuvântă cu autoritate. În zona aceasta noi trebuie să mărturisim, sigur în contra curentului. Trebuie să denunţăm în primul rând tot antrenamentul acesta de uitare la care este supus poporul român, condamnat cum am zis la un alzheimer politic, pentru că un om care nu are memorie şi nu are valori poate să fie foarte repede manipulat, poate fi foarte repede distrus, poate fi foarte repede reflectrizat şi instrumentalizat, şi atunci lucrurile acestea nu sunt nişte lucruri care să nu aibă o premeditare. Noi trebuie în primul rând să le denunţăm ca fiind metodologie de a distruge credinţa unui om şi identitatea unui neam, după care trebuie să ne apucăm de muncă, nu să strigăm pe baricade: „Jos nea Vasile!”. Trebuie să construim. Pentru că nu putem sta în opoziţie şi să fim baricadişti, să zicem: „Jos secularizarea!”. Noi trebuie să construim ortodox! Ei deconstruiesc, noi trebuie să construim. Pentru că altfel, dacă ne apucăm tot timpul de pancarte din astea: „Jos ateismul!”, „Jos secularizarea!”, ei oricum con-struiesc în felul lor. Ne dau o treabă de făcut, adică să muşcăm şi să murim pe la gard, cu băţul ca la câine, şi ei îşi fac treaba. Noi nu trebuie să fim în poziţia câinelui care muşcă băţul, nu stăpânul. Noi stăm cu băţul în gură. Deci trebuie muşcat stăpânul, după care să ne vedem de treabă. Asta este!
Cândva aţi afirmat că uriaşul lucru pe care putem noi, ca români, să-l dăm Occidentului este lecţia normalităţii! Care e lecţia normalităţii la ora actuală în spaţiul românesc? Avem atâta corupţie, atâta im-becilitate şi impostură în toate domeniile, inclusiv în Biserică!
Avea Titu Maiorescu o vorbă: "Toate lucrurile tremură la margine". La suprafaţă se întâmplă din nefericire toate dezastrele astea care sunt de fapt consecinţe. Sunt epifenomene ale unei sechele, a unei perioade cumplite care a fost şi este încă: comunismul! Nu poţi să sari peste aşa ceva. Eu vorbesc de România din rostul ei, cea adâncă, cea care rezistă, cea care nu face concesii la aşa ceva. Eu vorbesc despre România încăpăţânată. Din punct de vedere genetic, specia superioară se caracterizează prin faptul că nu vrea să se transforme. Ea are un soi de încăpăţânare. Ea este predispusă la procesul de perfecţionare, dar nu să se transforme. Specia inferioară, zice Emil Racoviţă, este specia care se adaptează tot timpul. Aceasta are toate datele să iasă din istorie. La suprafaţă noi avem mutilări, adaptări, integrări, aderări, dar pe dedesubturi românul îşi vede de rostul lui. Apelul pe care-l fac eu este la acea vână extraordinară a românului, pe care, culmea, toţi o au în inimă, dar au uitat şi nu mai au forţa să o declare, să o mărturisească. E un fel de anestezie în toată chestia asta. Prin credinţă lucrul acesta se deschide. Prin îndrăzneală ortodoxă, nu prin tupeu – pentru că securiştii au tupeu, creştinii au îndrăzneală, cum a zis Hristos – se face sau începe să apară floarea. Şi asta trebuie făcut de la om la om. Trebuie dat exemplu. Să spui că lucrurile astea nu sunt bune. A întrebat-o cineva pe Maica Tereza ce e un lucru sfânt şi ea a zis: "Uite, dragă, dacă mături bine prin curte!". Teologia lucrului mărunt. Dumnezeu este şi cel mai mare, dar şi cel mai mic. Până să vorbim despre iubirea de aproapele, trebuie să facem lucrurile corect, să ne învăţăm cu acest fel de a fi creştin. Orice mănăstire, orice biserică, care are o curăţenie a ei, structurală şi organică, atestă faptul că acest popor are ordine de tip brâncuşian, iar Brâncuşi este de tip ţărănesc. Se pare că nu-i de tip comunitar european. Asceza lui este asceza şi curăţenia şi ordinea şi spiritul geometric şi organic, cum zice Lucian Blaga, luat de la ţăran: bine aşezată gospodăria, bine rostuită, bine echilibrată. Cei din perioada interbelică erau obsedaţi de rost, erau obsedaţi de rânduială, spuneau: ,,Bună ţară, rea tocmeală, mama ei de socoteală!”, de unde rezultă că socoteala este făcută de nemernici. Rânduiala este rezultatul socotelii, dar ţara e bună. Adică socoteala făcută de nişte securişti nenorociţi a făcut o rânduială alandala, iar lumea suferă de această schimbare de rânduială. Ţara e foarte bună. Eu fac apel la ultima instanţă: la Ţară! De la Ţară să pornim la o bună rânduială, la o bună socoteală. Deci dacă ţara e bună, dată de Dumnezeu, noi să facem rânduială după Ţară, nu după nişte oameni care sunt ilegitimi. Această dezordine are două codiţe: una de tip autohton, securistic, tulbură apele ca să pescuiască ei ce doresc, şi alta de tip străin, din afară, venită cu interese de colonizare, cu interese de supunere, mai mult sau mai puţin expuse, cu interese de masacrare a Ortodoxiei. Nu vedeţi că noi ne-am sectarizat? Au reuşit să ne marginalizeze. Se marginalizează aşa, un grup de homosexuali, fac o demostraţie pe stradă, şi oamenii vor să spună că nu e bine lucrul ăsta, că are consecinţe - şi pe moment, şi în timp - asupra normalităţii de care vorbeam în România. Şi atunci ei vor să se ducă la Televiziune. Televiziunea nu dă voie. Asta se numeşte persecuţie soft, pentru că nu se anunţă. Televiziunea închide toate canalele unei mărturisiri. Se duc la presă, dar nici presa scrisă nu permite. Deci tot persecuţie. Şi atunci ei trebuie să iasă tot pe stradă, cu icoane. Şi ce se întâmplă? Rezultatul este că ei şi-au făcut lecţia. Într-o parte sunt nişte oameni cu o patologie certă, într-o parte este Ortodoxia. Prin urmare, ne-a echivalat. Ne-a pus pe unii pe stînga, pe alţii pe dreapta. Suntem egali. S-a pus semnul egal între Ortodoxie şi nişte oameni cu probleme. Eu nu am nimic împotriva homosexualilor, atâta doar că-i compătimesc. Sunt împotriva păcatului şi sunt împotriva faptului că vor să reglementeze sau să instaureze lucruri patologice în ordinea firii româneşti. Ei nu-mi dau voie mie să-mi păstrez curată ograda – şi asta cu ajutor de la stat!
Din păcate, noi, slujitorii altarelor, când luăm atitudine împotriva unor anomalii de ordin moral, suntem acuzaţi de fundamentalism ortodox, suntem catalogaţi drept oameni al Evului Mediu, sau drept nătângi asiatici, ori că, în calitate de creştini, nu suntem îngăduitori cu cei păcătoşi.
Am înţeles! Îi putem numi şi noi pe ei fundamentalişti cu "politica corectă". Nu există fanatism mai mare şi mai ordinar decât "politica corectă". Este o ideologie soft de tip criminal, care distruge diferenţele. Ne deosebim fără să ne diferenţiem şi ne unim fără să ne confundăm! Românul e român, ţiganul e ţigan. Eu, în calitate de creştin, nu-l omor. Nu-i zic rom, ca să nu creez o confuzie, decât dacă sunt jigodie. Eu am vorbit cu un ţigan care mi-a spus: „Domnule, eu mă simt bine că sunt ţigan!”. Deci noi ne deosebim fără să ne diferenţiem. Eu nu trebuie să-l rup pe ţigan, să-i fac ceva. Din contră. Eu am mai spus: în mod normal, dacă aveam un bărbat politic, le spuneam italienilor: puneţi mâna pe un maculator şi scrieţi! Nu ne daţi d-voastră derogare de la drepturile omului! Noi îi suportăm pe ţigani de patru sute de ani, şi d-voastră aţi făcut isterie într-un an şi jumătate? După ce ne-aţi făcut rasişti, xenofobi şi intoleranţi! D-voastră cine sunteţi că într-un an şi jumătate aţi făcut derogare de la drepturile omului şi îi daţi afară?! Ceea ce v-au făcut d-voastră, adică crime, hoţii etc., au făcut şi la noi. Numai că noi le-am gestionat. Nu cu toleranţă ipocrită, ci cu îngăduinţă creştină şi cu corecţie. Noi am ştiut să-i şi apreciem. Noi am ştiut nu să-i asimilăm, că niciodată n-o să-i asimilăm, ci să-i integrăm. Sunt două concepte total diferite. Noi am ştiut să-i integrăm în rostul nostru. Românul a ştiut. Dacă dumneata n-ai fost capabil, pe post de lider apusean, să vezi ce capodoperă de popor este poporul român, că din pricina îngăduinţei era să ieşim din istorie, că le-am îngăduit la toţi să ne mănânce mămăliga cu tot cu fasole, atunci, dacă tu n-ai observat, te fac eu să observi! Să întoarcem binoclul sau microscopul invers, să vedem cine pe cine observă. Şi atunci să spunem: mai încet cu drepturile omului şi să vedem drepturile lui Dumnezeu! România ca model! N-aţi putut. V-au furat, v-au ucis. La noi se întâmplă de patru sute de ani lucrurile acestea. Am ştiut să ni le gestionăm. În clipa în care noi am corectat asemenea manifestări în etnia ţiganilor, ne-aţi făcut rasişti! Voi ce sunteţi? Să nu uităm că rasismul, şovinismul, xenofobia, vin de la ei, nu de la noi. Sunt curente occidentale. Deci să-i lăsăm pe ei cu bolile lor, şi vorba lui Soljeniţîn: "Nu te pot face bine pe tine de boala ta cu sănătatea mea!". Atuncea lucrurile nu mai sunt binare. Este teoria terţului inclus. Chestia binară, dublul sens este numai pe şosea: nu poate să fie şi al treilea sens, că ne pocnim. Dar în materie de politică, de sociologie, nu poţi să fii numai alb-negru. Sunt nuanţe. La nivel de nuanţe creştinismul a lucrat uluitor. Creştinismul este integralitatea. Hristos nu a suferit parţial, El a suferit cu totul. Hristos ne-a iubit cu totul. Eu, dacă îl iubesc pe ţigan, îl iau cu toate. E ca şi cum ai avea un copil cu probleme. Acesta a fost raportul nostru cu ei. O parte dintre ei trebuie condamnaţi pentru că s-au dus în Occident şi ne-au pârât că suntem rasişti, că îi chinuim, şi au luat-o pe cocoaşă că au minţit. N-au fost toţi aşa. Dar o parte s-au dus şi au cerut azil politic. Acuma să o ia pe cocoaşă! Le-a dat Dumnezeu ce-au vrut. Trebuia să ne sărute mâna şi să zică: popor român, vă mulţumesc că ne-aţi primit, că ne-aţi apărat de rasism! Că dacă erau în altă ţară, poate ajungeau cine ştie cum... [...]
Vorbiţi mereu despre importanţa păstrării tradiţiei şi identităţii noastre româneşti. Cum vedeţi situaţia noastră ca români şi ca ortodocşi într-o epocă a globalizării?
Ştiţi ce se întâmplă? E cum zicea Octavio Paz, rezolvăm problema cu un principiu al fizicii cuantice. La nivel macrofizic, Universul merge spre entropie, se extinde. La nivel microfizic, săgeata biologiei merge spre diversitate. Toţi vor răcni după diversitate. La nivel microfizic, lucrurile se diversifică. Dorinţa aceasta de multicul-turalitate nu e altceva decât opoziţie. Multiculturalitatea e un termen neputincios. El trebuie să apere, într-o tendinţă de globalizare, diversitatea. Diversitatea nu se apără. Nu faci din diversitate rezervaţie, cum au făcut americanii din indieni. Diversitatea se manifestă organic. Diversitatea este o fiziologie, nu este o excepţie. Diversitatea este un rezultat, un metabolism. Ea trebuie să se manifeste. Eu trebuie să las condiţiile de manifestare a diversităţii. Deci eu fac un ocean, schimb totul, apoi zic: hai să vă creez un lagăr de diversitate aici, unde voi puteţi fi cum aţi fost mai înainte! Nu se poate! E un artificiu! Vă daţi seama ce crimă se face? E un tăvălug comunist, de tip economic, că băiatul ăla, Fukuyama, a zis că istoria a murit. A murit la el acolo. Acolo au murit toţi. Istoria n-a murit. Istoria e mult mai cinică, mult mai perversă, mult mai ordinară. Sub masca aceasta economică, sub tendinţa şi lăcomia transnaţionalelor, se întâmplă o masacrare a identităţii. Cred că Huntington spunea că structurile mari au informaţii despre noi. Invers nu. Apropo de deschiderea cu braţele unul către celălalt. Stai să aflăm ce avem de la fiecare. Numai mata să ştii despre mine? Lasă-mă şi pe mine să ştiu despre ce ai şi tu acolo! Deci ne scanează numai ei pe noi. Şi atunci a început războiul. Şi atunci mai bine un război în numele lui Dumnezeu decât o pace în numele dracului. Pacea semnată de dracul e sinistră. Aşa că o vom pune de un conflict surd, dar bun şi sănătos, curativ pentru tot restul. Trebuie să apărăm ceea ce este sănătos! Nu?
Da! Sunteţi înconjurat de mulţi tineri peste tot pe unde mergeţi, atât la spectacole, cât şi la conferinţe. Ce credeţi că le lipseşte tinerilor din vremea noastră?
Am putea spune că tineretului de astăzi nu-i lipseşte nimic şi din cauza aceasta îi lipseşte totul. Au de toate. Au parte de un soi de linşaj informaţional, de un linşaj alimentar. Este o inflaţie de produse în jurul lor. Sunt adimensionali, nu mai au dimensiune. Şi atunci le lipseşte totul. E ca vorba aceea: "Vom ajunge să cunoaştem totul şi să nu mai înţelegem nimic". În viaţă nu e prea bine să ai totul. Este bine ca tot ceea ce ai să ai după muncă, după un câştig onest, nu să-ţi vină totul de-a gata. În clipa în care-ţi vine totul de-a gata, te degenerează. Informaţia de pe computer nu e totuna cu ceea ce dă dascălul, numai că astăzi şi dascălul a devenit curea de transmisie pentru nişte informaţii idioate. Toate mecanismele acestea de transmitere a tradiţiei, a învăţământului, au fost bruiate şi atunci tânărul este undeva suspendat. Este suspendat nicăieri şi problema nu se mai pune la el, problema se pune la noi. Dacă devenim foarte agresivi, certându-l pentru ceea ce este, greşim, pentru că el este ceea ce este ca rezultat la ceea ce este. Zicea cineva să faci din tine ceva după ce a făcut societatea ce a făcut cu tine. Ei sunt distruşi de societate. Şi atunci, cum să spun, nu alternativa, Ortodoxia nu e alternativă, Ortodoxia este normalitate. Ea este inhibată. Nu vedeţi că noi suntem băgaţi în colţ? Noi trebuie să ne justificăm! Noi ca Neam trebuie să ne justificăm! Noi ca Religie trebuie să ne justificăm! Se spune: cine se scuză, se acuză! Deci noi trebuie să ne afirmăm. Lucrul acesta sau reflexul acesta trebuie făcut normal şi răspândit în toată ţara, de la om la om. Tonul trebuie schimbat. Dacă la TV Trinitas este discuţie în buclă, te apucă somnul. Pentru că este discuţie teologică, în termeni teologici, între teologi. E sectară. Ea e foarte bună ca dimensiune la Trinitas, ca o dimensiune, dar nu e bună ca linie de forţă a postului de televiziune. Linia de forţă se obţine printr-un preot care ia un puşti de 14 ani şi-l întreabă: ce ştii tu despre Dumnezeu şi despre Ortodoxie? O să vedeţi răspunsuri uluitoare, de la cele mai cretine şi stupide până la cele mai frumoase. Linia de forţă este când se ia un tânăr de 20 de ani şi se întreabă acelaşi lucru: care e raportul lui cu Dumnezeu? Linia de forţă este când iei un parlamentar, un prim-ministru, un ministru de stat, şi discutaţi firesc de la nivelul părintelui la nivelul omului politic. Şi o să aveţi atunci o radiografie a confuziei, dar veţi şi puncta nişte lucruri de un autentic extraordinar, după care poate să vină comentariul teologic, ca o catehizare. Deocamdată e în gol. Pentru că nu se face legătura cu oamenii. Cei de la televiziune au gândit-o prost. Au gândit-o în cerc închis. Este ca şi cum discută cei din Parlament între ei, într-un anumit limbaj, cu anumite reflexe. Trebuie spart lucrul ăsta, ca să se fecundeze. Atunci o să vedeţi inocenţa sau incultura, sau, dacă vreţi, rătăcirea unui puşti de 12 ani. Şi atunci să vedeţi cum se intră în alertă, cum un părinte ortodox intră în alertă ca să-l salveze! Se mai primesc şi nişte telefoane, şi atunci să vedeţi cum creşte emisiunea!
Problema e că limbajul de lemn ne stăpâneşte şi pe noi în Biserică, la nivel naţional. Nu prea reuşim să pătrundem în sufletele oamenilor, şi cu atât mai puţin în sufletele tinerilor.
Păi vedeţi? Aţi declarat-o singur! Există un limbaj de lemn ortodox. Limbajul de lemn ortodox a apărut – am scris eu acest lucru şi în cartea mea – din defensivă, pentru că oamenii s-au ascuns de securişti. Şi acuma nu mai este formulat. Adevărul e că nu poţi în Biserică să actualizezi Evanghelia în termeni brutali. Acela rămâne fix, dar limbajul teologic către laicat trebuie să înflorească, să iasă din băltoacă, să se deschidă, să deschidă rana, să opereze. Sunt două lucruri: este limbajul de lemn comunist şi limbajul de lemn de la Bruxelles. Adică avem de două ori ipsos: praf de piatră şi ipsos. Deci trebuie băgat un pichamăr, şi pichamărul ăsta îl găsiţi într-o modalitate chiar aspră. Sfinţii scuturau!
Problema e că noi, preoţii de astăzi, nu avem autoriatea morală şi trăirea unor oameni ai Bisericii cum au fost Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare!
Dar de ce n-o aveţi, părinte?
Nu trăirea lor, credinţa lor! Ei nu aveau trăire! Trăirea este o verigă de gradul doi, după credinţă. Ei aveau o credinţă extraordinară. În Ţara aceasta există atât de multă credinţă, dar există şi laşitate. Ca să izolezi un părinte cum este părintele Iustin Pârvu, sau cum este părintele Arsenie Papacioc, zone de autenticitate, e un lucru de sadism şi de crimă ortodoxă. Ca să aderi la tăcere este o chestie de laşitate. De ce, domnule, faci în jurul lor o pâclă şi îi faci bătrâni, şi depăşiţi, şi în contratimp? De ce? Şi lucrul ăsta trebuie pornit din mijlocul Ortodoxiei. Care este instanţa ortodoxă care dă circulare interne în care izolează faptul acesta? Eu, de exemplu, în teatru, am fost izolat tot de circulare interne bazate pe ignoranţă, pe invidie, pe faptul că nimic autentic în ţara asta nu trebuie să crească.[...] Laşitatea aceasta noi trebuie să ne-o asumăm, pentru că ea este a noastră, dar ea trebuie în acelaşi timp denunţată. Obligat. Care este creştinul care vine, pupă icoanele şi pe urmă îi pupă şi ciubota prefectului, care poate să fie un idiot, poate să fie şi unul bun, dar tu săruţi numai icoana. Tu nu eşti un votangiu cretin. Te poţi duce la vot categoric, dar cu o atitudine total creştină şi responsabilă faţă de Neam.
Portret iconic pictat şi dăruit lui Dan Puric
de o admiratoare din Ardeal
Aţi amintit puţin mai devreme de părintele Iustin Pârvu. Ce credeţi că reprezină părintele Iustin Pârvu pentru Neamul Românesc?
Eu am spus că părintele Iustin Pârvu este grupa sangvină nepătată a Neamului nostru! Mai mult de atâta ce-aş putea să spun? Duceţi-vă şi faceţi transfuzie de la el!
Ca om de teatru, ca artist, cum apreciaţi faptul că d-l Andrei Şerban a pus în scenă o piesă de teatru legată de cazul Tanacu? Situaţii nefericite, chiar mai dramatice, se întâmplă peste tot în lume, dar nimeni n-a avut ideea să pună în scenă spectacole de acest gen!
E un reflex american. Din câte am înţeles, doamna de la BBC, care m-a sunat, se pare că e o creştină autentică. Culmea culmilor, se pare că spectacolul are o dimensiune creştină. Deci, într-un fel, s-a făcut un serviciu Ortodoxiei. Eu nu am văzut spectacolul. Eu spun ce am auzit. Toată lumea m-a sunat şi mi-a spus: "Domnule, du-te şi vezi, că e foarte bun şi serveşte cauza ortodoxă!". În loc să facă un lucru exotic, marginal, s-a preluat un subiect. Se poate pune în scenă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Poţi să-l pui în pop-art şi ai făcut masacru, sau poţi să-l pui să înnebunească lumea, să faci teatru creştin. E o perioadă în care teatrul se va încreştina, şi nu numai pe text, ci ca atitudine. Ca să faci teatru creştin nu ai nevoie de text. Poţi să faci teatru religios, asta e altceva. Teatrul creştin nu e teatru religios. Teatrul religios e artă religioasă, artă bisericească, e într-un fel tautologic, ilustrează evenimente din viaţa sfinţilor. Arta creştină te ridică de la starea asta de somnolenţă şi te trezeşte, te încreştinează, te duce pe pragul bisericii. Asta e o diferenţă care trebuie foarte bine făcută. Şi, pesemne, e un gen de artă care începe să se nască.
Biserica Ortodoxă traversează în aceste momente o perioadă tensionată. Am aici în vedere şi cazul mitropolitului Corneanu, dar nu numai. Cu ce ochi trebuie să privim toate aceste evenimente din viaţa Bisericii noastre?
În nici un caz cu un ochi de panică şi isteric. Sunt multe lucruri care sunt premeditate, altele sunt consecinţele unor neglijenţe lăsate să fie ca neglijenţe, şi oamenii aiurează. Atunci când eşti puternic, nu tremuri la lucrurile acestea. Le notezi ca fiind nesemnificative pentru Biserică, dar le şi numeşti ca fiind premeditate pentru această Biserică, ca să fie lovită din interior. Numindu-le, scapi de ele. Ce s-a întâmplat acolo, la Timişoara, este un lucru care, dincolo de încălcarea dogmelor şi canoanelor creştine ortodoxe, este un lucru care nu-i civilizat. Nu-i bun. Am mai spus: pot să fiu prieten cu vecinul meu fără să mă culc în patul lui. E un act indecent. Forţez o intimitate. Îl zăpăcesc şi pe el, mă zăpăcesc şi pe mine. Învecinarea noastră cu greco-catolicii şi cu catolicii a stat din partea noastră sub semnul civilizaţiei. Lucrurile care au fost tensionate, au fost tensionate de factori politici. Aşa cum au tras cu tunul să ne distrugă 160 de biserici, a fost ordonanţă politică. Aşa cum li s-au luat bisericile în 1948, a fost ordonanţă politică. Biserica Ortodoxă, la fel ca şi Biserica Greco-Catolică, s-au schimonosit una pe alta prin ordonanţe politice. Curăţând mâzga asta politică, putem sta într-o învecinare, să fim dimpreună fără să ne confundăm. Acea frontieră, pentru bunul Dumnezeu, trebuie păstrată ca un act de civilizaţie. Şi nu mai spunem de dogmă. Asta nu se încalcă. Deci e o dublă greşeală, şi lucrul acesta trebuie diagnosticat ca atât, şi în rest nimic mai mult. Pe lângă măsurile care vor fi luate de Sinod, care vor fi mai mult sau mai puţin semnificative, tristeţea care a marcat lumea creştină e una foarte mare şi cu consecinţe în timp. Pentru că nu face altceva decât să învenineze un raport care tocmai se echilibrase. Celor care vor să urmeze calea asta le urăm succes întru înveninare. Noi nu vom sta să aplaudăm. Vom face emisiunea ,,Surprize! Surprize!”...
Interviu realizat de
Pr. Ion Alexandru Mizgan
La Biblioteca Academiei, Dan Puric a conferenţiat recent
pe tema: "Arta între religie şi ştiinţă"
