SFINTELE TAINE ALE BISERICII (II)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

2. TAINA MIRUNGERII

   

Mirungerea (gr. to miron chrisma, lat. unctio) sau ungerea cu Sfîntul Mir se să­vîr­şeşte îndată după Bo­tez, la îmbră­carea în straie cu­rate. Cu o „pană” muiată în Sfîntul Mir, preotul îi unge celui botezat fruntea, ochii, nă­rile, gura, urechile, pieptul, mîinile şi picioarele, ros­­tind: „Pecetea darului Sfîntului Duh”. Celui uns cu mir i se dau astfel darurile Sfîntului Duh, care îl întăresc în cre­dinţa şi în viaţa creştinească, al cărei scop este mîntuirea sufletului şi moştenirea împărăţiei cereşti.  

Mirungerea își are originea în pogorîrea Duhului Sfînt asupra lui Iisus, la Botezul Său în apa Iordanului: așa cum Hristos a fost „uns cu Duhul Sfînt”, devenim și noi, prin mirul sfințit de pogorîrea Duhului, „unși” sau „hristoși”, în sensul de adevărați și deplini creștini: „Acum ați devenit hristoși prin punerea pecetei Duhului Sfînt și ați primit tot ce era prefigurat, deoarece voi sînteți «icoane ale lui Hristos»” (cf. Cateheza mistagogică, III, 1-5). 

Sfîntul şi Marele Mir se pregăteşte din untdelemn şi din alte ma­terii, bine mirositoare, şi se sfinţeşte de către arhierei la Li­tur­ghia din Joia Mare. 

Precedată de Botez și urmată de Euharistie, Mirungerea face parte din „Tainele de inițiere”, ce alcătuiesc un tot sacramental.   

Botezul este unic, ne­re­pe­tabil, însă Mirungerea se poate repeta, dacă cel bo­tezat a căzut cumva de la dreapta credinţă, dar se pocăiește și revine la ea.  

Cum spuneam, Botezul poate fi săvîrşit şi de un mirean, asu­pra cuiva în pericol să moa­ră nebotezat pînă la găsi­rea unui preot. Mirungerea, însă, nu poate fi săvîrşită decît de pre­ot, fi­indcă Sfîntul şi Marele Mir se repartizează de către episcopi nu­mai și numai pre­oţilor. De aceea, dacă cel botezat mai are zile, va trebui să i se ceară unui preot săvîrşirea acestei Taine, ca rînduiala să fie deplină. 

Este cunoscut și lămuritor cazul botezării în închisoarea comunistă de la Jilava (15 martie 1960) al lui N. Steinhardt, viitorul monah Nicolae de la Rohia, săvîrșită de părintele deținut Mina Dobzeu („La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”), dar desăvîrșit ulterior, cînd condițiile au permis-o, prin Mirungerea ce a avut loc la Schitul Darvari din Bucureşti („Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare în apă, şi fără de Mirungere. Dar dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru Taina Mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc...“ – N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. 2008, pp. 167-169).   

De regulă, însă, Mirungerea, la ortodocși, se face imediat după Botezul pruncului. (Va urma) 

Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:

* Sfintele Taine al Bisericii (I) 

DIN PARTEA D-LUI DR. PAVEL CHIRILĂ

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

UN MESAJ CĂTRE SENATORI*

  

Legea vaccinării OBLIGATORII a trecut „cu bine” prin Senat. Votul este tipic pentru populația românească și pentru conducătorii pe care îi merită, nu pentru poporul român: 99 – pentru vaccinarea obligatorie, 0 – abțineri, 1 – împotrivă. Înțelegem din acest vot că populației din România îi place foarte mult ceva ce este obligatoriu. Votul acesta exprimă cel mai bine puterea anestezică a PARTIDULUI UNIC de altădată. Ana Pauker, Dej și Ceaușescu s-ar fi bucurat să prindă aceste vremuri. Într-o problemă atît de spinoasă și controversată în întreaga lume, pentru senatorii români nu există dileme, ci numai certitudini.  

Totuși există o avertizare: luăm la întîmplare prospectul românesc și israelian al vaccinului IMOVAX (Autorizație ANM 45962012). În prospectul românesc sînt consemnate două reacții adverse ușoare (cum s-ar zice: „bun vaccinul”), iar în prospectul din Israel al aceluiași vaccin și al aceluiași fabricant sînt 14 reacții adverse posibile, dintre care două sînt foarte grave, putînd evolua spre deces (reacție anafilactică și șoc anafilactic). De ce? Pentru simplu motiv că Statul Israel își protejează poporul, iar senatorii români – NU. Cînd s-a lansat vaccinul Gardasil și Cervarix, Ministerul Sănătății a susținut cu tărie că nu există reacții adverse. Astăzi, după 10 ani, Tratatul de Imunologie al lui Yehuda Shoenfeld – marele imunolog de la Universitatea Tell Hashomer din Israel – arată că Centrele de Supraveghere Vaccinală au comunicat 21.301 reacții adverse dintre care 3310 reacții grave, incluzînd 69 decese.

    

Stimați senatori,

În prospectul mai multor vaccinuri din întreaga lume și în realitate apar reacții adverse grave: paralizii, encefalite, șocuri anafilactice, moarte subită. E bine să știți că după prima paralizie, sau primul deces postvaccinal din România, legea pe care v-ați dat-o singuri vă va apăra, dar conștiința dumneavoastră NU. Ea o să vă aducă aminte în fiecare zi de numele acelui copil. E bine să citiți cu atenție legea pe care ați aprobat-o. După procentul de la vot, ați votat-o, dar nu cred că ați citit-o.  

Vă aduc aminte Art. 6: În „situații epidemiologice speciale vaccinarea va fi obligatorie pentru întreaga populație”, adică și pentru dumneavoastră. După rîvna și graba cu care ați votat-o, România este într-o situație epidemiologică specială: „mari” epidemii de rujeolă, cea mai mare incidență la cancerul de col uterin (a se vedea farsa HPV), tuberculoza de 10 ori mai incidentă în România decît media europeană etc. De aceea ar fi bine să vă prezentați la medicul de familie și „să vă ridicați mîneca spre vaccinare”, ca să ne convingeți că votul dumneavoastră a fost conform cu ceea ce v-a dictat conștiința.  

Dacă într-o zi Directiva Europeană va trimite jandarmii înarmați cu seringi ca să vaccineze adulții și vă va încolona, vă rog respectuos să faceți un pas în față, fericiți că ați fost obligați să vă vaccinați și că a fost cea mai frumoasă zi din viața dumneavoastră. Curaj!!!

Prof. dr. Pavel CHIRILĂ

   
* Apărut pe site-ul www.activenews.ro la data de 29 octombrie 2017.

AFR: DECLINUL CONSERVATORISMULUI (II)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Am primit și dau mai departe... 

CE A MAI RĂMAS  

DIN MIȘCAREA CONSERVATOARE (2)

  

În august am publicat prima parte a comentariului „Ce a mai rămas din mişcarea conservatoare?”. Continuăm  subiectul reamintind concluzia primei părţi – conservatorismul e în declin în Europa Occidentală şi în Canada. Observăm cu ochii noştri de mai mulţi ani destrămarea conservatorismului cu o rapiditate uimitoare. În doar o săptămînă două ştiri şocante ne-au parvenit din Marea Britanie (guvernată la ora actuală de un premier şi de un partid care se consideră de orientare conservatoare) care ne confirmă opinia. Săptămîna trecută Biroul de Statistică a Populaţiei (Office for National Statistics) a anunţat că la următorul recensămînt al populaţiei britanicilor nu li se va mai cere să-şi identifice sexul, pentru a nu ofensa persoanele transsexuale, numind această practică tradiţională a recensămîntului, universal folosită în toată lumea, irrelevant, unacceptable and instrusive („irelevantă, inacceptabilă şi intrusivă”) [detalii aici]. O altă ştire comentează decizia guvernului britanic de a impune angajaţilor de stat să nu se mai adreseze publicului cu „el” ori „ea”, ori să folosească bine cunoscutele formule britanice „Mr. Smith” sau „Mrs. Smith”, de teamă de a nu ofensa pe „domnii” care se consideră „doamne” şi invers. O situaţie mai aberantă şi mai bizară decît acesta e greu de închipuit, ea fiind cu atît mai şocantă cu cît e impusă oficial de un guvern care se consideră conservator [detalii aici]! 

Încercăm să dibuim cauzele acestei metamorfoze petrecute parcă peste noapte. Doar în 2017 social-democraţii au pierdut alegerile în Marea Britanie, Franţa, Olanda, Germania şi Austria, şi comentatorii occidentali întreabă: ce se întîmplă? Unele comentarii pretind că social-democraţia europeană e cu un picior în groapă şi se dezintegrează. Un editorial din New York Times, din 2 octombrie, era întitulat The Disastruous Decline of the European Center-Left („Declinul dezastruos al centrului stînga european”) şi exprima îngrijorările „progresiştilor” că, dacă ideologia de stînga nu-şi revine, „populismul va înflori şi democraţia se va descompune”. Dimpotrivă, noi întrebăm dacă nu cumva sîntem martori la descompunerea ori dezintegrarea întregii ideologii politice europene? Observăm, pretindem cu acurateţe, că de fapt conservatorii de azi sînt socialiştii de acum 25 de ani. Par să fi fost infectaţi de un sens fals al progresivismului. Tocmai asta afirma Alexander Gauland, co-fondatorul din 2013 a lui AfD (Alternativa pentru Germania). Într-un interviu pentru Spiegel Internaţional, publicat pe 2 octombrie, el remarca faptul că mişcarea şi partidul lui, care au capturat aproape 13% din Bundestag în alegerile de luna trecută, sînt exact ceea ce Uniunea Creştin-Democrată a lui Merkel a fost acum 20 de ani. Conservatorismul german s-a diluat mult în ultima generaţie, şi mai ales sub direcţia lui Merkel, iar AfD pretinde să fie o alternativă viabilă pentru conservatorii Germaniei. 

Trei mutaţii masive

Unde şi cînd s-a petrecut re-directionarea conservatorismului? La finele sSecolului XX? Adică acum 20 de ani ori aproximativ cu o generaţie în urmă? Întrebarea e relevantă pentru că atunci a avut loc colapsul totalitarismului în Europa şi au început să se înfiripe primele manifestări populiste, prin care se înţelege lipsa de interes ori chiar aversiunea oamenilor de rînd faţă de partidele politice, față de ideologie şi politică în general, şi, mai ales, față de elita eurpeană. În ultimii 25 de ani am fost martori la trei mutaţii imense: familia (ca fundament social al civilizaţiei şi existenţei sociale); religia (ca fundament al spiritualităţii fiinţei umane şi a intelectului); spaţiul public (care ne implică pe noi toţi în direcţionarea vieţii civice şi politice a cetăţii). 

Pînă nu demult, conservatorii erau apărătorii primordiali ai familiei şi căsătoriei. Au protejat familia şi căsătoria naturală, le-au înţeles corect menirea, se poziţionau împotriva divorţului şi se împotriveau avortului tocmai pentru că el submina stabilitatea şi valoarea intinsecă a căsătoriei şi familiei naturale. Cu timpul, însă, au cedat. Privind familia şi căsătoria, mutaţiile sînt bine cunoscute, mai ales celor care citesc cu regularitate buletinele noastre informative şi comentariile săptămînale. În ultima generaţie s-a produs o bulversare fără precedent, radicală şi enormă, în viaţa socială a europenilor şi nord-americanilor.  Ascensiunea revoluţiei sexuale, a ateismului, a hedonismului, a feminismului, doctrina emancipării sexuale, a libertăţii sexuale, accentul pe o autonomie personală extremă, ieftinirea vieţii prin eutanasie şi suicid asistat, avortul, pornografia, o perspectivă anarhistă a libertăţii fără responsabilităţi, inflaţia drepturilor omului şi alte fenomene şi ideologii ca acestea au subminat familia şi căsătoria. 

Toate aceste aspecte au fost la început asociate cu social-democraţia şi parte din platforma politică şi ideologia social-democrată. Cu timpul, conservatorii au adoptat aceste ideologii şi manifestări sociale, adoptînd de fapt ceea ce politologii numesc identity politics, adică „politica identitară”. Politica identitară identifică strategia partidelor politice pentru a ajunge la putere. Instituţii de sondaje de opinie fac studii vaste privind priorităţile votanţilor care îi motivează să meargă la vot, cît şi dimensiunile şi influenţa fiecărui grup social care doreşte implementarea agendei lui la nivel politic. Strategii partidelor politice folosesc aceste studii vaste, îşi angajează pollsters (firme de consultanţă care calibrează influența socială a fiecărui grup) şi desemnează o strategie electorală pentru a tenta şi capta cît mai multe grupuri sociale spre a atinge majoritatea în parlament.

  

Exemplul Germaniei

  

Conservatorii au fost tentaţi de politica identitară la fel de mult ca social-democraţii şi, pe parcursul a doar cîtorva perioade electorale, au adoptat agenda socială a social-democraţiei, inclusiv distrugerea familiei şi a căsătoriei. Notam acum două luni că majoritatea ţărilor occidentale care au legalizat căsătoriile homosexuale au fost sub guvernare conservatoare atunci cînd au făcut-o. Ultimul exemplu, deja discutat, sînt conservatorii Germaniei. Nu e de mirare că anul acesta au obţinut cu 8% mai puţine locuri în parlament decît la alegerile precedente. De fapt, cazul Germaniei e deosebit de relevant, pentru că miracolul german din anii ‘50 şi ‘60 s-a datorat, în primul rînd, creşterii demografice a Germaniei de după război. Populaţia Germaniei a crescut cu 10 milioane de locuitori doar într-o generaţie. Conform unui articol detaliat şi bine închegat, publicat pe 18 septembrie în Le Monde, Germania îmbătrîneşte rapid, în ciuda imigraţiei masive [articol aici]. 

Pînă în 1965 natalitatea Germaniei a fost în creştere de la an la an, în 1964 excedența populaţiei, definită că diferenţa dintre numărul de persoane născute şi decedate într-un an, fiind cea mai ridicată, de 417.000 de persoane. După 1965 Germania nu a mai înregistrat un excedent al populaţiei, iar de atunci numărul persoanelor decedate întrece în fiecare an numărul persoanelor născute. Decalajul cel mai ridicat a fost înregistrat în 1975, cu 207.000 de persoane, iar în 2015 cu 187.000 de persoane. Creşterea populaţiei Germaniei după 1975 s-a datorat exclusiv imigraţiei masive, în marea ei majoritate musulmane. Conform predicţiilor publicate de Eurostat, în 2060 32,8% din populaţia Germaniei va fi de peste 60 de ani. Cine îi va înlocui? Cine le va plăti pensiile? 

Care a fost răspunsul conservatorilor germani la această provocare? Au importat străini, fără însă a putea să-i integreze ori să rezolve problema fundamentală a natalităţii. Şi, dînd dovadă de o negîndire crasă, în loc să fortifice familia şi căsătoria naturală, au subminat-o şi mai mult anul acesta, legalizînd căsătoriile homosexuale. Singurul partid care în mod oficial s-a împotrivit a fost AfD, din motive de natalitate. 

Meditaţi puţin la punctul unde am ajuns. Statul conservator european a confiscat căsătoria, familia şi copiii. (Notăm, în treacăt, că şi în România partidele care se consideră conservatoare se opun definirii căsătoriei şi familiei naturale în Constituţie.) De acum, statul, nu noi, cetăţenii, decide cine se poate căsători, în ce condiţii poate întemeia o familie, cum se defineşte căsătoria, cum se defineşte familia, cum se defineşte bărbatul, cum se defineşte femeia, cine sînt mama ori tatăl copiilor. Statul conservator răpeşte copiii de la părinţii naturali (cum am văzut bine din cazul Bodnariu în Norvegia, sub un regim pretins conservator) şi îi dă cuplurilor homosexuale (cum am văzut bine în cazul copiilor familiei Barbu din Marea Britanie). Am ajuns la punctul unde Occidentul nu mai presupune că familia, căsătoria şi copiii sînt aspecte definitorii ori indispensabile vieţii de adult. Ba mai mult, vedem cazuri tot mai dese cînd oameni întregi la minte, care se răzvrătesc împotriva statului conservator şi nu agreează cu confiscarea familiei şi căsătoriei, sînt pasibili de închisoare. A devenit o crimă în Occident să dezagreezi căsătoriile homosexuale ori să spui generaţiei tinere că adevărata căsătorie e cea dintre un bărbat şi o femeie. Ironic, a devenit o crimă în Europa conservatoare a anului 2017 să gîndești, dar mai ales să afirmi, gîndirea conservatoare a secolului XX. 

Drepturile noastre individuale şi libertatea au devenit irelevante pentru conservatori. Un articol din The Spectator, cu titlul The Conservatives have lost the ability to defend freedom, („Conservatorii şi-au pierdut abilitatea de a apăra libertatea”), deplînge tocmai lucrul acesta.  Autorul, David Green, insistă că the conservatives need to go back to their philosophical roots and remind themselves that historically they stood for a high ideal of freedom, adică „conservatorii trebuie să se întoarcă la rădăcinile lor istorice şi să-şi amintească că în mod istoric ei au promovat un ideal înalt al libertăţii”. Astăzi, însă, ei adoptă fiecare moft care apare pe piaţă, fiecare nouă modă socială, ori, în cuvintele autorului every popular impression of the day („fiecare impresie populară a zilei”). De fapt, vedem acest mod de gîndire la lucru şi în deciziile Curţii Europene ale Drepturilor Omului, unde apărarea libertăţii a devenit o preocupare secundară, în prim-plan fiind promovarea prin diktat judiciar a normelor sociale anti-creștine ale zilele noastre.

Lupta cu religia şi valorile tradiţionale

   

Asaltul statului conservator împotriva conservatorimului clasic se manifestă şi în privinţa religiei şi a valorilor tradiţionale. Cu aproximativ o generaţie înainte de sfîrşitul secolului XX, nişte gînditori vizionari catolici din America, printre care și Richard John Neuhaus, au început să atenţioneze asupra unei manifestări încă în faşă pe atunci – eliminarea treptată a religiei şi a credinţei, în numele separării Bisericii de Stat, din spaţiul public. Şi-au clădit ideile pe observaţiile extrem de lucid enunţate de unul dintre gînditorii cei mai proeminenţi ai conservatorismului secolului XX, protestantul William Buckley, în cartea lui publicată în 1951 și intitulată God and Man at Yale („Dumnezeu şi omul la Universitatea Yale”). Buckley observă mutaţiile ideologice din campusurile universitare din vremea lui, care aveau în vedere excluderea credinţei şi a religiei din spaţiul public. Universităţile, de ambele părţi ale Atlanticului, au îndoctrinat generaţii de tineri să gîndească la unison că moștenirea noastră creştină nu are nici o relevanţă pentru viaţa civică ori politică a cetăţii. 

E uşor de înţeles că deja am ajuns la punctul acesta în Occident. Valorile europene s-au transformat în întregime în valori seculare şi sînt complet rupte de valorile creştine. Pînă acum o generaţie valorile conservatoare erau echivalente cu valorile creştine, iar valorile seculare cu valorile social-democraţiei. Primele au cedat, în timp, celor din urmă, conservatorii la rîndul lor adoptînd „valorile europene”, adică valorile anti-creștine. De cealaltă parte a Atlanticului, însă, lucrurile par să stea puţin mai bine în rîndul democraţilor, dar nu se ştie exact pînă cînd. Printre ei încă mai sînt creştini autentici, care resping valorile seculare extreme. De exemplu, într-un articol publicat în The Atlantic pe 18 iunie, un senator american, democratul Chris Coons, le amintea colegilor de partid că „valorile progresiste nu pot fi doar valorile seculare” şi că valorile creştine şi moştenirea spirituală creştină a Americii trebuie luate în considerare în fasonarea valorilor din spaţiul public american. Din nefericire, aceste sentimente şi poziţii sînt aproape cu totul absente din ideologia social-democrată, dar şi conservatoare, a Europei Occidentale. Singura mişcare autentic conservatoare din Occident (aproape identică cu cea creştin-democrată din Europa de imediat după Al Doilea Război Mondial) este cea din SUA, care l-a catapultat pe Trump în Casa Albă. 

Conservatorii americani demontează secularismul construit de Administraţia Obama. Încep să numească în funcţii judecătoreşti cruciale judecători conservatori, un exemplu din luna asta fiind o profesoară catolică conservatoare de la Notre-Dame University numită în funcţia de judecător la Curtea de Apel din Chicago. Judecători la fel de conservatori şi influenţi au fost deja nominalizaţi pentru tribunalele de recurs, la fel de influenţe, din Washington DC şi Texas, care sînt pro-viață şi pentru căsătoria şi familia naturală. Simultan, în domeniul educaţiei se produce o detoxificare a învăţămîntului public de influenţa agendei sexuale a Administraţiei Obama, iar în armata americană se iau măsuri împotriva extinderii influenţei transgenderismului. Încurajator, peste 20 de senatori americani participă în fiecare săptămînă la o oră de rugăciune şi studiul Scripturii chiar în Senatul american. 

Noi şi revoluţiile din minţile noastre 

O mare responsabilitate pentru declinul conservatorismului în Europa şi America de Nord o purtăm noi, cetăţenii. În minţile noastre – şi ale occidentalilor în general – se produc revoluţii în gîndire care în timp se transformă în revoluţii politice şi sociale. Virturea cardinală a conservatorismului a fost, dintotdeauna, prudența. Conservatorii nu au fost împotriva progresului, ci împotriva celor care au dat buluc înainte fără a gîndi. Prudenţa a dispărut din practica şi minţile noastre. Progresivismul a devenit ideologia care ne domină gîndirea. Presa de pe ambele maluri ale Atlanticului e infectată de noţiunea „dreptăţii sociale” (social justice), care a devenit grundnorm pentru oricare acţiune judecătorească, politică şi de stat. Noţiunea acesta ne-a infectat viața şi gîndirea. Ne este ruşine să dezbatem ce crede şi ce declară elita europeană. Ne este ruşine să fim conservatori, să ne pronunţăm împotriva curentului. Progresivismul a devenit o modă pentru social-democraţi şi conservatori deopotrivă. Încetăm să mai vedem în Dumnezeu providenţa de care avem nevoie în confruntarea cu dificultăţile vieţii. Statul a devenit noua noastră Divinitate. El ne poartă de grijă. Am dat statului drepturile noastre individuale, autonomia personală, şi în loc să ne punem soarta în mîna lui Dumnezeu, ne-o punem în mîna Statului.

Asociația Familiilor din România

ÎNTRE FESTIVISM ȘI NOBLEȚE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Sărbătorii Sfîntului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor și al Catedralei Patriarhale, i-a fost asociată în acest an comemorarea apărătorilor Ortodoxiei din timpul comunismului. Cîteva momente solemne s-au desfășurat în cadrul Sfintei Liturghii din 27 octombrie 2017. 

Tematica anului comemorativ 2017 a fost evidențiată în cadrul evenimentelor din aceste zile mai ales prin participarea mai multor ierarhi din fostele țări comuniste, între care primații PF Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii, PF Anastasie al Albaniei și PF Rastislav al Cehiei și Slovaciei. 

În cadrul omiliei rostite în altarul de vară de pe Colina Bucuriei, Patriarhul Kiril a subliniat faptul că martirii din perioada comunistă se roagă pentru noi: Sîngele martirilor este sămînţa creştinismului; martirii şi mărturisitorii care au suferit în secolul al XX-lea în ţările noastre cu siguranţă se roagă pentru noi. Noi simţim rugăciunea lor. 

După omilia Preafericirii Sale, PS Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, a citit Actul solemn comemorativ semnat de membrii Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Documentul reflectă recunoștința față de Patriarhul Justinian și față de toți apărătorii Ortodoxiei din timpul comunismului exprimată în contextul Anului comemorativ 2017: Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor credinţă puternică, dragoste faţă de Biserică şi popor, dar mai ales să învăţăm, din pilda mărturisitorilor din perioada comunistă, că iubirea izvorîtă din credinţa în Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat este mai puternică decît teama de moarte, pentru că Hristos Însuşi dăruieşte martirilor cununi cereşti de biruinţă, potrivit făgăduinţei „Fii credincios pînă la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). 

După acest moment, în cadrul ceremonialului liturgic, a fost rostită o ectenie specială pentru mărturisitorii și martirii din toate țările comuniste trecuți la Domnul și s-a intonat Veșnica pomenire în limbile română, slavonă și albaneză. 

Biserica noastră și-a exprimat recunoștința și față de cei care sînt în viață, dar au suferit pentru credința lor în timpul comunismului. Părintele Patriarh Daniel a oferit distincția CRUCEA PATRIARHALĂ, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, următoarelor persoane: 

- Demostene Andronescu; 

- Octav Bjoza; 

- Nicolae Bordașiu; 

- Radu Ciuceanu; 

- Micaela Ghițescu; 

- Mircea Gorețchi; 

- Alexandru Zub. 

Am onorat pe o parte din cei care sînt în viaţă şi au pătimit în închisorile comuniste. În mod simbolic, fiecare persoană a primit „Crucea patriarhală” pentru că a purtat crucea lui Hristos în închisoare. Ei reprezintă o categorie de mărturisitori ai credinţei în timpuri foarte grele, cînd mulţi au mărturisit credinţa cu preţul vieţii lor, a spus Părintele Patriarh Daniel. 

Sîmbătă, 28 octombrie 2017, va avea loc, în Catedrala Patriarhală, slujba Te Deum la 10 ani de la întronizarea Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa ierarhilor români şi străini, a clerului şi credincioșilor. La ora 10:00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, se va desfăşura şedinţa solemnă a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dedicată Anului omagial şi comemorativ 2017. (Sorin Ionițe) 

  

(Sursa: basilica.ro)

Înregistrarea video a momentului: AICI.

CENZURA IDEOLOGICĂ PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Se înmulțesc îngrijorător cazurile de imixtiune cenzorială pe Facebook, de la intervenții punctuale (eliminarea unor imagini sau texte, cum mi s-a întîmplat și mie) pînă la blocarea unor conturi (cu explicații sau fără, ca în cazul recent al jurnalistului Bogdan Calehari). Dacă uneori poate fi vorba de neînțelegeri sau accidente tehnice (ca în cazul prietenului Mircea Morar), urmate de redeschiderea conturilor respective, cel mai adesea este evidentă – și chiar comunicată ca atare – cenzura ideologică, în numele unor așa-numite „standarde” ale „comunității”. Cert este că nu tot mai numeroasele fake-news, nici radicalismele, vulgaritățile sau perversiunile de stînga sînt vizate, ci invariabil ideile sau atitudinile care contravin – de pe poziții politice de dreapta sau de pe poziții religioase creștine – neomarxismului „corectitudinii politice”, adică dogmatismului ideologic la zi. Pe lîngă „pîrîșii” conjuncturali (balast etern și universal al umanului), sînt tot mai multe semne că există și o monitorizare ideologică oficială, pentru care „delictul de opinie” pare să treacă drept... un apanaj al democrației! În aceste condiții, se iscă tot mai des și mai legitim întrebarea: cît vom mai fi lăsați – nu doar în spațiul real, ci și în cel virtual – „să ne jucăm de-a libertatea”? Funcția inchizitorială tinde să (re)devină o dimensiune curentă a vieții publice. Sîntem pregătiți și dispuși să o înfruntăm, sau mai degrabă sîntem înclinați „să-i facem jocul” printr-o atitudine timorată, din speța „strategiilor de adaptare”? Pentru că cel mai grav ar fi ca noua CENZURĂ să se transforme treptat într-o nouă AUTOCENZURĂ. Adică să ne întoarcem la o realitate „camuflată” de tip totalitar sau dictatorial, asemenea „cîinelui la propria vărsătură” sau „porcului la nămolul scaldei sale”... 

Răzvan CODRESCU

  

DIN CICLUL „CU OCHII ALTORA”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Am primit și dau mai departe...

„MĂI ROMÂNILOR,  

SÎNTEȚI ZDRAVENI LA CAP ???” 

Am citit una dintre cele mai tranșante și dure replici din partea unui străin transmise poporului nostru. Și acesta nu este orice străin, ci chiar ambasadorul Norvegiei în România. Ceea ce spune el poate ne va ajuta pe toți să ne trezim la realitate...

   

Omul acesta, diplomat venit dintr-o țară în care nu prea crește nici grîul, nici floarea-soarelui, nici leușteanul, nu pricepe cum o țară cu un asemenea pămînt, toată traversată de izvoare și izvorașe, capabilă să hrănească fără probleme, cu îndestulare, 90 de milioane de oameni, nu-i în stare să hrănească o populație de cinci ori mai mică! 

E un uriaș paradox, zice ambasadorul, exprimîndu-și astfel perplexitatea. E, citesc eu pe dedesubtul răcnetului dojenitor, o idioțenie.  

Cum să imporți tu, România, cireșe din Africa de Sud, usturoi din China, fasole din Etiopia, praz din Egipt, mere din Polonia, lăptuci din Brazilia?! Cum să cumperi struguri cînd ai podgorii care produc cele mai diverse soiuri de masă și de vin, încît să umpli toate mesele princiare ale lumii?! 

Cum să cumperi, măi România, nu ți-e rușine, struguri de masă din soiul Italia, veniți chiar din Italia, cînd și nesăpată o vie de la Drăgășani sau Pietroasele sau Valea Călugărească sau Odobești îți poate da struguri de masă la fel de buni, dacă nu mai buni decît cei cumpărați din Cizmă și stropiți abundent cu pesticide? 

Se miră ambasadorul Norvegiei, într-o conferință publică, și o sută de politicieni, de oameni de afaceri și de gură-cască prezenți în sală îi dau tîmp dreptate și apoi pleacă acasă liniștiți. Alo, domnule Guvern, ai vreo soluție să nu mai cumpărăm praz din Egipt, fiindcă se ridică Nea Mărin din mormînt, fiindcă-i insulți nu doar Băileștii, ci și opera umoristică?! 

Alo, nea ministrule agricol, ai vreo idee cum să nu mai cumpărăm vagoane de usturoi din China, fertilizat cu căcat uman, fiindcă chinezii nu aruncă nimic și găsesc utilitate și produsului ieșit din găoază, și să folosim usturoiul nostru, îngrășat cu gunoi de grajd, fiindcă la noi crește un usturoi mai bun și mai usturoi decît usturoiul lor, cu condiția să-l pui în pămînt?! 

Ne spune uluit (din iubire pentru noi, fiindcă altă motivație n-ar avea), nu un neica nimeni, ci un diplomat care nu-și pierde cumpătul cu una, cu două, că sîntem, ca să nu zică idioți, paradoxali. Da, nea norvegianule! Sîntem un paradox european. Și dacă mai cauți nițel, mai găsești și alte paradoxuri. Îți mai zic eu unul. Acum un sfert de veac exportam mobilă în toată lumea. Pădurile noastre erau vîndute ca viori și paturi și scrinuri sculptate. Nemții cumpărau, era singura șmecherie îngăduită, în lădițe de lemn, musai în lădițe de lemn, legume și fructe românești. Îi interesau în primul rînd... lădițele. Azi vindem, în lumea arabă mai întîi, apoi în lumea europeană și-n toate lumile, exclusiv bușteni. Lemn brut. Cumpărăm de-ale gurii. 

Cumpărăm grîu pentru țara grînelor și cumpărăm cireșe. Cînd, mă întreb, vom cumpăra și dude? Din Guinea Bissau sau din Tanganica? Și zarzăre. Încă nu importăm zarzăre. Să cumpărăm și zarzăre!  

Da, domnule norvegian, ai slobozit un strigăt pe care-l recepționez ca pe o dovadă de dragoste. Transmite dragostea asta care să ne trezească, chiar dacă te ferești să ne numești idioți, ci doar paradoxali...

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

„O EUROPĂ ÎN CARE PUTEM SĂ CREDEM”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

DECLARAȚIA DE LA PARIS  

(7 octombrie 2017)

   

În urma unei întîlniri comune avute la Paris, un grup de intelectuali de orientare conservatoare a publicat pe data de 7 octombrie 2017 un manifest intitulat „O Europă în care putem să credem“. Izvorît dintr-o profundă îngrijorare şi deziluzie faţă de actualul mers al lucrurilor, textul îşi propune, pe lîngă tragerea unui semnal de alarmă asupra risipirii moştenirii civilizaţiei europene prin autoamăgire şi deformare ideologică, şi transmiterea unui mesaj cu caracter afirmativ. El exprimă un ataşament ferm faţă de valorile adevăratei Europe, a căror perenitate le situează dincolo de abstracţiunile aflate la modă în zilele noastre. Semnatarii documentului publicat în mai multe limbi (din păcate nu şi în română) la https://thetrueeurope.eu sînt: Phillipe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol (Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia). 

Prezentăm mai jos un rezumat al amplului document, însoţit de cîteva fragmente relevante. 

„Europa ne aparţine, iar noi aparţinem Europei“: astfel debutează documentul împărţit în total în 36 de puncte. De la bun început este scoasă în evidenţă noţiunea de patrie, indisolubil legată de geografie, moştenire istorică, dar şi de sentiment, de o adeziune sufletească la tot ce presupune acest termen. Şi totuşi, această Europă este actualmente ameninţată de o falsă înţelegere de sine: „Această falsă Europă se închipuie pe sine drept o împlinire a civilizaţiei noastre, dar în realitate ne confiscă patria. Ea denunţă exagerările şi distorsionările adevăratelor virtuţi europene, rămînînd totodată oarbă faţă de propriile vicii. Complăcîndu-se într-o caricatură unilaterală a istoriei noastre, această falsă Europă este marcată de prejudecăţi insurmontabile la adresa trecutului. Susţinătorii ei sînt orfani prin proprie alegere, iar ei consideră faptul de a fi orfan, de a fi lipsit de o patrie, drept o realizare nobilă. În felul acesta, falsa Europă se autoproclamă drept model al unei comunităţi universale, care în realitate nu este nici universală şi nici o comunitate. Patronii acestei false Europe sînt vrăjiţi de superstiţia unui progres inevitabil. Ei cred că au istoria de partea lor, iar această credinţă îi face trufaşi şi dispreţuitori. Sînt incapabili să recunoască defectele lumii post-naţionale şi post-culturale pe care o construiesc. Mai mult, ei sînt ignoranţi în privinţa veritabilelor surse ale demnităţii umane pe care – asemenea nouă – o preţuiesc atît de mult. Ei ignoră – sau chiar repudiază – rădăcinile creştine ale Europei. În acelaşi timp ei se străduiesc să nu-i jignească pe musulmani, despre care îşi imaginează că vor adopta cu entuziasm viziunea lor secularistă, multiculturală. Cufundaţi în prejudecăţi, superstiţii şi ignoranţă, orbiţi de vanitate, de viziunea autosuficientă a unui viitor utopic, falsa Europă reprimă în mod reflex orice opoziţie. Aceasta se face, desigur, în numele libertăţii şi al toleranţei”.  

Această concepţie utopică şi totodată tiranică asupra Europei este privită drept cel mai nociv factor, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la actuala stare de lucruri. De vină nu sînt atît ameninţările exterioare, cît această disoluţie internă, lipsa de aderenţă la ceea ce a reprezentat dintotdeauna autenticitatea. 

„Am ajuns într-o fundătură. Cea mai mare ameninţare la adresa viitorului Europei nu este nici aventurismul rusesc, nici imigraţia islamică. Adevărata Europă este în pericol din pricina strînsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra ideilor şi reprezentărilor noastre. Naţiunile noastre, cultura noastră comună sînt subminate de iluziile şi autoamăgirea asupra a ce este şi ce ar trebui să fie Europa. Promitem că ne vom opune acestei ameninţări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, cea căreia în realitate îi aparţinem”. 

Unii critici au crezut a descoperi o contradicţie între formularea de mai sus şi ale puncte ale manifestului. Pe de-o parte, aici ni s-ar sugera că imigraţia islamică nu constituie o ameninţare, iar ceva mai încolo se susţine că imigraţia masivă, lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare. Lectura aceasta e însă una greşită. Autorii nu neagă pericolele externe (rusesc sau islamic), dar spun că acestea constituie o ameninţare reală doar pe fondul unei mentalităţi eronate, a unei reprezentări iluzorii a lumii în care trăim, care este privită exclusiv prin lentilele unei ideologii pernicioase, fără aderenţă la realităţi şi tradiţii. 

După ce evocă necesitatea solidaritatăţii, a spiritului comunitar şi a participării active, documentul continuă prin accentuarea ideii că ADEVĂRATA EUROPĂ ESTE O COMUNITATE DE NAȚIUNI, singura care întruchipează mult dorita unitate în diversitate. STATUL-NAȚIUNE, prin caracterul său suveran dobîndit după emanciparea de sub tutela imperiilor, a constituit marca definitorie a Europei. Chiar dacă între naţiuni au avut loc de-a lungul timpului şi conflicte, ele nu au compromis unitatea noastră culturală. „Acest fapt stă mărturie pentru profunzimea şi forţa Europei ca o civilizaţie cosmopolită în autenticul înţeles al termenului. Noi nu urmărim unitatea impusă, forţată, a unui imperiu. În schimb, cosmopolitismul european (în sensul de mai sus) consideră că iubirea de patrie şi loialitatea civică deschid un orizont mai larg”. 

Un alt element esenţial care a modelat adevărata Europă este CREȘTINISMUL. Evanghelia nu impune cu stringenţă o anumită ordine seculară, ca atare aceasta a căpătat forme diverse, care nu au afectat unitatea culturală a ţărilor europene. „Nu este o întîmplare că declinul credinţei creştine în Europa a fost acompaniat de noi tentative de realizare a unei unităţi politice, un imperiu al banilor şi al reglementărilor, infuzat de sentimentul unui universalism pseudo-religios, aşa cum se întîmplă în cadrul Uniunii Europene”. Rădăcinile creştine ale civilizaţiei noastre sînt indelebile. Demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, dreptatea, mila, compasiunea, iertarea, caritatea, dorinţa de pace, toate aceste virtuţi aparţin moştenirii creştine.  

Adevărata Europă se revendică în acelaşi timp şi de la CLASICISMUL ANTICHITĂȚII GRECO-ROMANE. „Toţi europenii tind către măreţie, care este cununa virtuţilor clasice. Chiar dacă adesea am asistat din acest motiv la lupte violente pentru supremaţie, aspiraţia spre excelenţă a inspirat omul european în realizarea unor creaţii artistice sau descoperiri ştiinţifice de excepţie. Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă, de aceea suporterii falsei Europe nu se înşeală atunci cînd vorbesc de progres şi de reforme. Apreciem multe din realizările obţinute după 1945 sau 1989. Dar viitorul Europei rezidă în fidelitatea reînnoită faţă de cele mai bune dintre tradiţiile noastre, iar nu în falsul universalism care impune uitarea şi respingerea de sine. Europa nu a început o dată cu iluminismul. Adevărata Europă este şi va fi mereu o comunitate de naţiuni care, chiar dacă pe alocuri manifestă o atitudine insulară, este unită printr-o moştenire spirituală pe care împreună o dezbat, o dezvoltă, o împartăşesc şi o iubesc”. 

Autorii manifestului trag un semnal de alarmă: ADEVĂRATA EUROPĂ ESTE ÎN PERICOL! Cauza acestei dezrădăcinări este „falsul creştinism” al „drepturilor universale ale omului” promovat de arhitecţii falsei Europe. Aceasta se laudă cu angajamentul ei în numele libertăţii umane. „Totuşi, acest tip de libertate este unul unilateral. Se pretinde a fi o eliberare de toate restricţiile: libertatea sexuală, libertatea autorealizării, de a fi tu însuţi. Generaţia ’68 priveşte aceste libertăţi drept victorii preţioase împotriva unui regim cultural opresiv, cîndva atotputernic. Ei se consideră drept mari eliberatori, iar toate aceste încălcări ale vechilor norme sînt aclamate drept realizări morale nobile, pentru care lumea întreagă ar trebui să le fie recunoscătoare”. Şi totuşi, generaţia ’68 a distrus mai mult decît a construit. Libertinajul şi hedonismul au dus invariabil la o lipsă de repere şi de sens. Instituţia familiei a fost slăbită. Individualismul exacerbat duce în mod fatal la izolare. 

În acelaşi timp în care ni se tot vorbeşte de o libertate fără precedent, viaţa europenilor tinde să fie supusă unei reglementări exhaustive. Tehnocraţi anonimi în alianţă cu puternice grupuri de interese ne impun reguli peste reguli în domeniile afacerilor, relaţiilor de muncă, educaţiei, mediilor de informare şi de divertisment. Dar cea mai gravă restricţie este cea asupra libertăţii de exprimare ca întrupare nemijlocită a unei libertăţi originare, fundamentale pentru spiritul european: cea a conştiinţei. „Ţinta acestor restricţii nu o constituie obscenităţile sau alte atacuri publice la adresa decenţei. În schimb, clasa conducătoare a Europei vrea să limiteze libertatea cuvîntului. Acei politicieni care dau glas unor adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sînt traduşi în justiţie. Corectitudinea politică impune tabuuri care fac ca orice contestare a statu-quo-ului să devină inacceptabilă. Falsa Europă nu încurajează o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a unei omogenităţi dirijate de pieţe şi un conformism impus politic”. 

Ca formă de manifestare a principiului egalitarist, falsa Europă a promovat decenii la rînd ideologia multiculturalismului. Aceasta nu reprezintă altceva decît o deviere utopică de la realitate. Cerinţa ca noii veniţi, mai ales din spaţiul extra-european, să se adapteze principiilor şi valorilor noastre a fost considerată în permanenţă o nedreptate. „Ni s-a spus că acest angajament în numele egalităţii ne impune să renunţăm la ideea superiorităţii culturii noastre. În mod paradoxal, proiectul multicultural european, care neagă rădăcinile creştine ale Europei, extinde în mod nepermis idealul creştin al carităţii universale. El solicită din partea popoarelor europene un grad de lepădare de sine care poate fi întîlnit doar la sfinţi. Ne silesc să pretindem că decăderea culturii noastre şi colonizarea patriilor noastre sînt marea glorie a Europei secolului 21, adică un gest colectiv de autosacrificiu în numele unei noi comunităţi globale de pace, progres şi prosperitate”.  

Un alt aspect luat sub lupă îl constituie tehnocraţia. „Tirania tehnocratică se manifestă şi la alte niveluri. Elitele politice îşi văd interesul în fenomenul globalizării, ca atare au creat o serie de organizaţii supranaţionale pe care le controlează şi care se sustrag imixtiunilor incomode din partea suveranităţilor naţionale. Deficitul democratic al Uniunii Europene nu este aşadar o simplă problemă tehnică, a cărei soluţie poate fi găsită la acest nivel. El îşi are originile mai degrabă într-o convingere fundamentală care este urmărită cu un zel orb. Mandarinii supranaţionali ai instituţiilor europene tind să confişte întreaga viaţă politică a Europei, susţinînd că «nu există alternativă». Aceasta este tirania soft, dar din ce în ce mai reală, cu care sîntem confruntaţi”. 

În continuare, autorii manifestului scot în evidenţă hybris-ul găunos care caracterizează această falsă Europă. Una lipsită de idealuri înalte, în care coeziunea socială s-ar dori bazată pe o retorică inclusivă şi pe un sistem economic dominat de marile corporaţii. Cu toate acestea, asistăm la simptome ale unei nevoi mai adînci de solidaritate şi de sentimentul apartenenţei la o entitate colectivă. Fenomenul galeriilor echipelor de fotbal, cu toată pasiunea pe care o implică, e un semn evident al nevoii disperate de solidaritate umană, care în falsa Europă nu poate fi satisfăcută în alte forme. De asemenea, elitele intelectuale dau dovadă în marea lor majoritate de un partizanat ideologic. Spiritul autentic al universităţilor ca spaţiu de formare culturală şi spirituală a fost denaturat, acestea devenind între timp agenţi ai procesului de distrugere a culturii noastre. 

Instantaneul care descrie starea de fapt din prezent sună astfel: „Europa actuală este dominată de materialism şi e incapabilă să îşi motiveze bărbaţii şi femeile să întemeieze familii şi să dea naştere la copii. O cultură a repudierii privează generaţiile viitoare de un sentiment al identităţii. Unele dintre ţările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală faţă de legislaţia locală, părînd mai degrabă nişte colonişti decît cetăţeni ai naţiunilor noastre. Individualismul ne izolează unii de alţii. Globalizarea modifică perspectivele de viaţă a milioane de oameni. Cînd sînt contestate, clasele conducătoare ne spun că nu fac altceva decît să se acomodeze cu inevitabilul, adaptîndu-se unei necesităţi implacabile. Alt curs nu este posibil, iar a te opune este iraţional. Lucrurile nu pot, nu trebuie să fie altfel. Celor care obiectează li se reproşează că sînt nostalgici, fapt pentru care merită o condamnare morală prin etichetarea lor drept rasişti sau fascişti. Pe măsură ce diviziunile sociale şi lipsa de încredere civică devin tot mai evidente, viaţa publică europeană devine din ce în ce mai agitată şi mai resentimentară şi nimeni nu poate spune unde se va opri acest fenomen. Nu trebuie să continuăm pe această cale. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă”. 

După acest diagnostic amar, documentul încearcă, aşadar, să ne propună şi un remediu. Iar primul pas spre o posibilă vindecare ar trebui să îl constituie AUTOCUNOAȘTEREA TEOLOGICĂ. „Pretenţiile universaliste ale falsei Europe se dovedesc a fi un surogat de tip religios, incluzînd profesiunea de credinţă şi anatemele aferente. Acesta este puternicul opium care paralizează unitatea politică a Europei. Ne vedem nevoiţi să insistăm asupra faptului că aspiraţiile religioase trebuie să rămînă în sfera religiei şi nu au ce căuta în politică, şi cu atît mai puţin în birocraţia administrativă. Pentru a ne putea recîştiga autonomia politică şi istorică, este imperios necesar să re-secularizăm viaţa publică a Europei. Pentru aceasta trebuie să respingem retorica ipocrită care evită asumarea răspunderii şi promovează manipularea ideologică. Vorbăria despre diversitate, incluziune şi multiculturalism este lipsită de conţinut. Acest limbaj este folosit adesea doar pentru a reinterpreta propriile erori drept realizări. Destrămarea solidarităţii sociale nu ar fi astfel «în realitate» decît un semn al ospitalităţii, al toleranţei şi al incluziunii. E vorba de un limbaj de marketing, un limbaj care mai mult obscurizează decît clarifică. Trebuie să redobîndim un respect statornic faţă de realităţi. Limba este un instrument sensibil, care se degradează atunci cînd e folosit pe post de măciucă”. 

Următorul pas ar fi profilul ideal al omului politic european: acesta ar trebui să fie dedicat binelui comun, cu respect faţă de tradiţii, pe care nu le scoate la mezat în numele unor vise utopice. El trebuie să se manifeste demn de sarcinile cu care a fost investit de către cetăţeni şi să nu caute aplauze din partea aşa-zisei „comunităţi internaţionale”, care în realitate nu este decît departamentul de PR al unei oligarhii. 

Mai departe: „Recunoscînd caracterul specific al naţiunilor europene şi moştenirea lor creştină, nu trebuie să ne mai mirăm în faţa falselor afirmaţii ale multiculturaliştilor. Imigraţia lipsită de asimilare înseamnă colonizare şi trebuie respinsă. Avem dreptul să pretindem ca cei care imigrează în ţările noastre să se integreze în naţiunile noastre şi să le adopte obiceiurile. Aceste aşteptări trebuie sprijinite printr-o politică solidă. (…) Doar imperiile pot fi multiculturale, iar Europa va deveni un imperiu dacă nu vom reuşi să facem din solidaritatea socială şi unitatea civică criterii ale politicii privind imigraţia şi asimilarea”. 

Problema Europei nu poate fi redusă însă doar la fenomenul imigraţiei. Un alt simptom al destrămării societăţii – un proces care trebuie neapărat inversat – îl constituie lipsa ierarhiilor sociale. Trebuie să ne opunem aşa-zisei „expertocraţii” care se instituie pe seama înţelepciunii, a tactului şi a năzuinţei către o viaţă cultivată. Europa nu poate fi înnoită dacă nu respingem egalitarismul exagerat şi reducerea „înţelepciunii” la un simplu bagaj de cunoştinţe de natură tehnică. Fără a pune în discuţie principiul egalităţii sociale, trebuie pusă în evidenţă şi nevoia unei ierarhii, să ne redescoperim simţul pentru măreţie spirituală. E nevoie şi de o altă concepţie asupra moralei. Falsa interpretare a libertăţii nu trebuie să ne împiedice să tindem către respect, demnitate şi măreție de caracter. Trebuie să ieşim din logica mercantilă, a primatului economicului, conform căreia totul este de vînzare. Statul de drept trebuie supraordonat şi nu subordonat acestor principii. Trebuie promovată cultura autentică, trebuie întărită instituţia familiei (fireşte, cea în sens „tradiţional”) ca element de bază al societăţii, ca loc unde se naşte şi creşte viitorul acesteia. 

În partea finală a documentului, autorii discută problema fenomenului „populismului”, căruia, deşi îi constată o serie de insuficienţe, îi conced totuşi statutul de reacţie îndreptăţită, motivată de actuala stare de lucruri. Alternativa ieşirii din criză o constituie, desigur, adevărata Europă, o comunitate de naţiuni bazată pe tradiţii şi valori comune. Iată traducerea integrală a părţii care încheie manifestul: 

„Ascensiunea aşa-numitului «populism» stîrneşte actualmente îngrijorare în Europa, deşi semnificaţia termenului nu a fost niciodată explicată cu adevărat, el fiind folosit mai mult în sens peiorativ. Aici avem rezervele noastre. Europa trebuie să se revendice mai degrabă de la profunda înţelepciune istorică a tradiţiilor sale decît de la sloganuri simpliste şi apeluri emoţionale care dezbină. Cu toate acestea, recunoaştem că multe aspecte ale acestui nou fenomen politic reprezintă o revoltă sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care califică drept «antidemocratic» orice atac la adresa monopolului ei asupra legitimităţii morale. Aşa-zisul «populism» este o provocare la adresa dictaturii status-quo-ului şi a «fanatismului de centru», una asumată cu îndreptăţire. El este un semn că pînă şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită poate renaşte o conştiinţă istorică a popoarelor europene. 

Respingem afirmaţia după care nu există nici o alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet, a unei pieţe comune, la birocraţia transnaţională şi la divertismentul superficial. Pîinea şi circul nu sînt de ajuns. Această alternativă responsabilă este ADEVĂRATA EUROPĂ. 

În acest moment îi solicităm pe toţi europenii să ne sprijine în respingerea acestei fantezii utopice a unei lumi multiculturale fără graniţe. Ne iubim pe drept cuvînt patriile şi dorim să transmitem copiilor noştri toate lucrurile nobile pe care le-am primit în patrimoniul nostru naţional. Ca europeni, împărtăşim o moştenire comună, iar aceasta ne solicită să trăim împreună în pace într-o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranităţile noastre naţionale şi să regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei”. 

Se înţelege că semnalarea acestui text şi prezentarea lui în cadrul de faţă înseamnă totodată şi o asumare a mesajului pe care el îl transmite. 

Bogdan MUNTEANU