SUMARUL BLOGULUI
DECLARAȚIA DE LA PARIS
(7 octombrie 2017)
În urma unei întîlniri
comune avute la Paris, un grup de intelectuali de orientare conservatoare a
publicat pe data de 7 octombrie 2017 un manifest intitulat „O Europă în care putem să credem“. Izvorît dintr-o
profundă îngrijorare şi deziluzie faţă de actualul mers al lucrurilor, textul
îşi propune, pe lîngă tragerea unui semnal de alarmă asupra risipirii
moştenirii civilizaţiei europene prin autoamăgire şi deformare ideologică, şi
transmiterea unui mesaj cu caracter afirmativ. El exprimă un ataşament ferm
faţă de valorile adevăratei Europe, a căror perenitate le situează dincolo de
abstracţiunile aflate la modă în zilele noastre. Semnatarii documentului
publicat în mai multe limbi (din păcate nu şi în română) la https://thetrueeurope.eu sînt: Phillipe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol
(Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia).
Prezentăm mai
jos un rezumat al amplului document, însoţit de cîteva fragmente relevante.
„Europa ne aparţine, iar
noi aparţinem Europei“: astfel
debutează documentul împărţit în total în 36 de puncte. De la bun început este
scoasă în evidenţă noţiunea de patrie, indisolubil legată de geografie,
moştenire istorică, dar şi de sentiment, de o adeziune sufletească la tot ce
presupune acest termen. Şi totuşi, această Europă este actualmente ameninţată
de o falsă înţelegere de sine: „Această falsă Europă se
închipuie pe sine drept o împlinire a civilizaţiei noastre, dar în realitate ne
confiscă patria. Ea denunţă exagerările şi distorsionările adevăratelor virtuţi
europene, rămînînd totodată oarbă faţă de propriile vicii. Complăcîndu-se
într-o caricatură unilaterală a istoriei noastre, această falsă Europă este
marcată de prejudecăţi insurmontabile la adresa trecutului. Susţinătorii ei sînt
orfani prin proprie alegere, iar ei consideră faptul de a fi orfan, de a fi
lipsit de o patrie, drept o realizare nobilă. În felul acesta, falsa Europă se
autoproclamă drept model al unei comunităţi universale, care în realitate nu
este nici universală şi nici o comunitate. Patronii acestei false Europe sînt
vrăjiţi de superstiţia unui progres inevitabil. Ei cred că au istoria de partea
lor, iar această credinţă îi face trufaşi şi dispreţuitori. Sînt incapabili să
recunoască defectele lumii post-naţionale şi post-culturale pe care o
construiesc. Mai mult, ei sînt ignoranţi în privinţa veritabilelor surse ale
demnităţii umane pe care – asemenea nouă – o preţuiesc atît de mult. Ei ignoră –
sau chiar repudiază – rădăcinile creştine ale Europei. În acelaşi timp ei se
străduiesc să nu-i jignească pe musulmani, despre care îşi imaginează că vor
adopta cu entuziasm viziunea lor secularistă, multiculturală. Cufundaţi în
prejudecăţi, superstiţii şi ignoranţă, orbiţi de vanitate, de viziunea
autosuficientă a unui viitor utopic, falsa Europă reprimă în mod reflex orice
opoziţie. Aceasta se face, desigur, în numele libertăţii şi al toleranţei”.
Această
concepţie utopică şi totodată tiranică asupra Europei este privită drept cel
mai nociv factor, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la actuala stare
de lucruri. De vină nu sînt atît ameninţările exterioare, cît această disoluţie
internă, lipsa de aderenţă la ceea ce a reprezentat dintotdeauna
autenticitatea.
„Am ajuns într-o
fundătură. Cea mai mare ameninţare la adresa viitorului Europei nu este nici
aventurismul rusesc, nici imigraţia islamică. Adevărata Europă este în pericol
din pricina strînsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra ideilor
şi reprezentărilor noastre. Naţiunile noastre, cultura noastră comună sînt
subminate de iluziile şi autoamăgirea asupra a ce este şi ce ar trebui să fie
Europa. Promitem că ne vom opune acestei ameninţări la adresa viitorului
nostru. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, cea căreia în realitate
îi aparţinem”.
Unii critici au
crezut a descoperi o contradicţie între formularea de mai sus şi ale puncte ale
manifestului. Pe de-o parte, aici ni s-ar sugera că imigraţia islamică nu
constituie o ameninţare, iar ceva mai încolo se susţine că imigraţia masivă,
lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare. Lectura aceasta e însă
una greşită. Autorii nu neagă pericolele externe (rusesc sau islamic), dar spun
că acestea constituie o ameninţare reală doar pe fondul unei mentalităţi
eronate, a unei reprezentări iluzorii a lumii în care trăim, care este privită
exclusiv prin lentilele unei ideologii pernicioase, fără aderenţă la realităţi
şi tradiţii.
După ce evocă
necesitatea solidaritatăţii, a spiritului comunitar şi a participării active,
documentul continuă prin accentuarea ideii că ADEVĂRATA EUROPĂ ESTE O
COMUNITATE DE NAȚIUNI, singura care întruchipează mult dorita unitate în
diversitate. STATUL-NAȚIUNE, prin caracterul său suveran dobîndit după
emanciparea de sub tutela imperiilor, a constituit marca definitorie a Europei.
Chiar dacă între naţiuni au avut loc de-a lungul timpului şi conflicte, ele nu
au compromis unitatea noastră culturală. „Acest fapt stă mărturie pentru profunzimea şi
forţa Europei ca o civilizaţie cosmopolită în autenticul înţeles al termenului.
Noi nu urmărim unitatea impusă, forţată, a unui imperiu. În schimb,
cosmopolitismul european (în sensul de mai sus) consideră că iubirea de patrie
şi loialitatea civică deschid un orizont mai larg”.
Un alt element
esenţial care a modelat adevărata Europă este CREȘTINISMUL. Evanghelia nu
impune cu stringenţă o anumită ordine seculară, ca atare aceasta a căpătat
forme diverse, care nu au afectat unitatea culturală a ţărilor europene. „Nu este o întîmplare că
declinul credinţei creştine în Europa a fost acompaniat de noi tentative de
realizare a unei unităţi politice, un imperiu al banilor şi al reglementărilor,
infuzat de sentimentul unui universalism pseudo-religios, aşa cum se întîmplă
în cadrul Uniunii Europene”. Rădăcinile
creştine ale civilizaţiei noastre sînt indelebile. Demnitatea egală a tuturor
fiinţelor umane, dreptatea, mila, compasiunea, iertarea, caritatea, dorinţa de
pace, toate aceste virtuţi aparţin moştenirii creştine.
Adevărata Europă
se revendică în acelaşi timp şi de la CLASICISMUL ANTICHITĂȚII GRECO-ROMANE. „Toţi europenii tind către
măreţie, care este cununa virtuţilor clasice. Chiar dacă adesea am asistat din
acest motiv la lupte violente pentru supremaţie, aspiraţia spre excelenţă a
inspirat omul european în realizarea unor creaţii artistice sau descoperiri
ştiinţifice de excepţie. Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă, de
aceea suporterii falsei Europe nu se înşeală atunci cînd vorbesc de progres şi
de reforme. Apreciem multe din realizările obţinute după 1945 sau 1989. Dar
viitorul Europei rezidă în fidelitatea reînnoită faţă de cele mai bune dintre
tradiţiile noastre, iar nu în falsul universalism care impune uitarea şi
respingerea de sine. Europa nu a început o dată cu iluminismul. Adevărata
Europă este şi va fi mereu o comunitate de naţiuni care, chiar dacă pe alocuri
manifestă o atitudine insulară, este unită printr-o moştenire spirituală pe
care împreună o dezbat, o dezvoltă, o împartăşesc şi o iubesc”.
Autorii manifestului
trag un semnal de alarmă: ADEVĂRATA EUROPĂ ESTE ÎN PERICOL! Cauza acestei
dezrădăcinări este „falsul creştinism” al „drepturilor universale ale omului”
promovat de arhitecţii falsei Europe. Aceasta se laudă cu angajamentul ei în
numele libertăţii umane. „Totuşi, acest tip de libertate este unul unilateral. Se pretinde a fi
o eliberare de toate restricţiile: libertatea sexuală, libertatea
autorealizării, de a fi tu însuţi. Generaţia ’68 priveşte aceste libertăţi
drept victorii preţioase împotriva unui regim cultural opresiv, cîndva
atotputernic. Ei se consideră drept mari eliberatori, iar toate aceste
încălcări ale vechilor norme sînt aclamate drept realizări morale nobile,
pentru care lumea întreagă ar trebui să le fie recunoscătoare”. Şi
totuşi, generaţia ’68 a distrus mai mult decît a construit. Libertinajul şi
hedonismul au dus invariabil la o lipsă de repere şi de sens. Instituţia
familiei a fost slăbită. Individualismul exacerbat duce în mod fatal la
izolare.
În acelaşi timp
în care ni se tot vorbeşte de o libertate fără precedent, viaţa europenilor
tinde să fie supusă unei reglementări exhaustive. Tehnocraţi anonimi în alianţă
cu puternice grupuri de interese ne impun reguli peste reguli în domeniile
afacerilor, relaţiilor de muncă, educaţiei, mediilor de informare şi de
divertisment. Dar cea mai gravă restricţie este cea asupra libertăţii de
exprimare ca întrupare nemijlocită a unei libertăţi originare, fundamentale
pentru spiritul european: cea a conştiinţei. „Ţinta acestor restricţii nu o constituie
obscenităţile sau alte atacuri publice la adresa decenţei. În schimb, clasa
conducătoare a Europei vrea să limiteze libertatea cuvîntului. Acei politicieni
care dau glas unor adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sînt traduşi în
justiţie. Corectitudinea politică impune tabuuri care fac ca orice contestare a
statu-quo-ului să devină inacceptabilă. Falsa Europă nu încurajează o cultură a
libertăţii, ci promovează o cultură a unei omogenităţi dirijate de pieţe şi un
conformism impus politic”.
Ca formă de
manifestare a principiului egalitarist, falsa Europă a promovat decenii la rînd
ideologia multiculturalismului. Aceasta nu reprezintă altceva decît o deviere
utopică de la realitate. Cerinţa ca noii veniţi, mai ales din spaţiul
extra-european, să se adapteze principiilor şi valorilor noastre a fost considerată
în permanenţă o nedreptate. „Ni s-a spus că acest angajament în numele egalităţii ne impune să
renunţăm la ideea superiorităţii culturii noastre. În mod paradoxal, proiectul
multicultural european, care neagă rădăcinile creştine ale Europei, extinde în
mod nepermis idealul creştin al carităţii universale. El solicită din partea
popoarelor europene un grad de lepădare de sine care poate fi întîlnit doar la
sfinţi. Ne silesc să pretindem că decăderea culturii noastre şi colonizarea
patriilor noastre sînt marea glorie a Europei secolului 21, adică un gest
colectiv de autosacrificiu în numele unei noi comunităţi globale de pace,
progres şi prosperitate”.
Un alt aspect
luat sub lupă îl constituie tehnocraţia. „Tirania tehnocratică se manifestă şi la alte
niveluri. Elitele politice îşi văd interesul în fenomenul globalizării, ca
atare au creat o serie de organizaţii supranaţionale pe care le controlează şi
care se sustrag imixtiunilor incomode din partea suveranităţilor naţionale.
Deficitul democratic al Uniunii Europene nu este aşadar o simplă problemă
tehnică, a cărei soluţie poate fi găsită la acest nivel. El îşi are originile
mai degrabă într-o convingere fundamentală care este urmărită cu un zel orb.
Mandarinii supranaţionali ai instituţiilor europene tind să confişte întreaga
viaţă politică a Europei, susţinînd că «nu există alternativă». Aceasta este
tirania soft, dar din ce în ce mai reală, cu care sîntem confruntaţi”.
În continuare,
autorii manifestului scot în evidenţă hybris-ul
găunos care caracterizează această falsă Europă. Una lipsită de idealuri
înalte, în care coeziunea socială s-ar dori bazată pe o retorică inclusivă şi
pe un sistem economic dominat de marile corporaţii. Cu toate acestea, asistăm
la simptome ale unei nevoi mai adînci de solidaritate şi de sentimentul
apartenenţei la o entitate colectivă. Fenomenul galeriilor echipelor de fotbal,
cu toată pasiunea pe care o implică, e un semn evident al nevoii disperate de
solidaritate umană, care în falsa Europă nu poate fi satisfăcută în alte forme.
De asemenea, elitele intelectuale dau dovadă în marea lor majoritate de un
partizanat ideologic. Spiritul autentic al universităţilor ca spaţiu de formare
culturală şi spirituală a fost denaturat, acestea devenind între timp agenţi ai
procesului de distrugere a culturii noastre.
Instantaneul
care descrie starea de fapt din prezent sună astfel: „Europa actuală este
dominată de materialism şi e incapabilă să îşi motiveze bărbaţii şi femeile
să întemeieze familii şi să dea naştere la copii. O cultură a repudierii
privează generaţiile viitoare de un sentiment al identităţii. Unele dintre
ţările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală
faţă de legislaţia locală, părînd mai degrabă nişte colonişti decît cetăţeni ai
naţiunilor noastre. Individualismul ne izolează unii de alţii. Globalizarea
modifică perspectivele de viaţă a milioane de oameni. Cînd sînt contestate,
clasele conducătoare ne spun că nu fac altceva decît să se acomodeze cu
inevitabilul, adaptîndu-se unei necesităţi implacabile. Alt curs nu este
posibil, iar a te opune este iraţional. Lucrurile nu pot, nu trebuie să fie
altfel. Celor care obiectează li se reproşează că sînt nostalgici, fapt pentru
care merită o condamnare morală prin etichetarea lor drept rasişti sau fascişti.
Pe măsură ce diviziunile sociale şi lipsa de încredere civică devin tot mai
evidente, viaţa publică europeană devine din ce în ce mai agitată şi mai
resentimentară şi nimeni nu poate spune unde se va opri acest fenomen. Nu
trebuie să continuăm pe această cale. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei
Europe. Există o alternativă”.
După acest
diagnostic amar, documentul încearcă, aşadar, să ne propună şi un remediu. Iar
primul pas spre o posibilă vindecare ar trebui să îl constituie AUTOCUNOAȘTEREA TEOLOGICĂ.
„Pretenţiile
universaliste ale falsei Europe se dovedesc a fi un surogat de tip religios,
incluzînd profesiunea de credinţă şi anatemele aferente. Acesta este puternicul
opium care paralizează unitatea politică a Europei. Ne vedem nevoiţi să insistăm
asupra faptului că aspiraţiile religioase trebuie să rămînă în sfera religiei
şi nu au ce căuta în politică, şi cu atît mai puţin în birocraţia
administrativă. Pentru a ne putea recîştiga autonomia politică şi istorică,
este imperios necesar să re-secularizăm viaţa
publică a Europei. Pentru aceasta trebuie să
respingem retorica ipocrită care evită asumarea răspunderii şi promovează
manipularea ideologică. Vorbăria despre diversitate, incluziune şi
multiculturalism este lipsită de conţinut. Acest limbaj este folosit adesea
doar pentru a reinterpreta propriile erori drept realizări. Destrămarea
solidarităţii sociale nu ar fi astfel «în realitate» decît un semn al
ospitalităţii, al toleranţei şi al incluziunii. E vorba de un limbaj de
marketing, un limbaj care mai mult obscurizează decît clarifică. Trebuie să
redobîndim un respect statornic faţă de realităţi. Limba este un instrument
sensibil, care se degradează atunci cînd e folosit pe post de măciucă”.
Următorul pas ar
fi profilul ideal al omului politic european: acesta ar trebui să fie dedicat
binelui comun, cu respect faţă de tradiţii, pe care nu le scoate la mezat în
numele unor vise utopice. El trebuie să se manifeste demn de sarcinile cu care
a fost investit de către cetăţeni şi să nu caute aplauze din partea aşa-zisei „comunităţi
internaţionale”, care în realitate nu este decît departamentul de PR al unei
oligarhii.
Mai departe: „Recunoscînd caracterul
specific al naţiunilor europene şi moştenirea lor creştină, nu trebuie să ne
mai mirăm în faţa falselor afirmaţii ale multiculturaliştilor. Imigraţia
lipsită de asimilare înseamnă colonizare şi trebuie respinsă. Avem dreptul să
pretindem ca cei care imigrează în ţările noastre să se integreze în naţiunile
noastre şi să le adopte obiceiurile. Aceste aşteptări trebuie sprijinite
printr-o politică solidă. (…) Doar imperiile pot fi multiculturale, iar Europa
va deveni un imperiu dacă nu vom reuşi să facem din solidaritatea socială şi
unitatea civică criterii ale politicii privind imigraţia şi asimilarea”.
Problema Europei
nu poate fi redusă însă doar la fenomenul imigraţiei. Un alt simptom al
destrămării societăţii – un proces care trebuie neapărat inversat – îl
constituie lipsa ierarhiilor sociale. Trebuie să ne opunem aşa-zisei „expertocraţii”
care se instituie pe seama înţelepciunii, a tactului şi a năzuinţei către o
viaţă cultivată. Europa nu poate fi înnoită dacă nu respingem egalitarismul
exagerat şi reducerea „înţelepciunii” la un simplu bagaj de cunoştinţe de
natură tehnică. Fără a pune în discuţie principiul egalităţii sociale, trebuie
pusă în evidenţă şi nevoia unei ierarhii, să ne redescoperim simţul pentru
măreţie spirituală. E nevoie şi de o altă concepţie asupra moralei. Falsa
interpretare a libertăţii nu trebuie să ne împiedice să tindem către respect,
demnitate şi măreție de caracter. Trebuie să ieşim din logica mercantilă, a
primatului economicului, conform căreia totul este de vînzare. Statul de drept
trebuie supraordonat şi nu subordonat acestor principii. Trebuie promovată
cultura autentică, trebuie întărită instituţia familiei (fireşte, cea în sens „tradiţional”)
ca element de bază al societăţii, ca loc unde se naşte şi creşte viitorul
acesteia.
În partea finală
a documentului, autorii discută problema fenomenului „populismului”, căruia,
deşi îi constată o serie de insuficienţe, îi conced totuşi statutul de reacţie
îndreptăţită, motivată de actuala stare de lucruri. Alternativa ieşirii din
criză o constituie, desigur, adevărata Europă, o comunitate de naţiuni bazată
pe tradiţii şi valori comune. Iată traducerea integrală a părţii care încheie
manifestul:
„Ascensiunea aşa-numitului
«populism» stîrneşte actualmente îngrijorare în Europa, deşi semnificaţia
termenului nu a fost niciodată explicată cu adevărat, el fiind folosit mai mult
în sens peiorativ. Aici avem rezervele noastre. Europa trebuie să se revendice
mai degrabă de la profunda înţelepciune istorică a tradiţiilor sale decît de la
sloganuri simpliste şi apeluri emoţionale care dezbină. Cu toate acestea,
recunoaştem că multe aspecte ale acestui nou fenomen politic reprezintă o
revoltă sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care califică drept «antidemocratic»
orice atac la adresa monopolului ei asupra legitimităţii morale. Aşa-zisul «populism»
este o provocare la adresa dictaturii status-quo-ului şi a «fanatismului
de centru», una asumată cu îndreptăţire. El este un semn că pînă şi în cultura
noastră politică degradată şi sărăcită poate renaşte o conştiinţă istorică a
popoarelor europene.
Respingem afirmaţia după
care nu există nici o alternativă responsabilă la solidaritatea artificială,
lipsită de suflet, a unei pieţe comune, la birocraţia transnaţională şi la
divertismentul superficial. Pîinea şi circul nu sînt de ajuns. Această
alternativă responsabilă este ADEVĂRATA EUROPĂ.
În acest moment îi
solicităm pe toţi europenii să ne sprijine în respingerea acestei fantezii
utopice a unei lumi multiculturale fără graniţe. Ne iubim pe drept cuvînt
patriile şi dorim să transmitem copiilor noştri toate lucrurile nobile pe care
le-am primit în patrimoniul nostru naţional. Ca europeni, împărtăşim o
moştenire comună, iar aceasta ne solicită să trăim împreună în pace într-o
Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranităţile noastre naţionale şi să regăsim
demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei”.
Se înţelege că
semnalarea acestui text şi prezentarea lui în cadrul de faţă înseamnă totodată
şi o asumare a mesajului pe care el îl transmite.
Bogdan MUNTEANU