SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Dante și Beatrice urcă în al șaptelea cer (al lui Saturn), unde poetului i
se vădesc, urcînd și coborînd pe o scară minunată, mai strălucitoare ca aurul,
sufletele contemplative, dintre care ajunge să-i vorbească duhul lui Petru
Damian (Pier Damiano, sfînt catolic trăitor în secolul al XI-lea), ce,
citindu-i gîndul prin puterea harului, se referă la taina predestinării (una
dintre obsesiile lui Dante), la povestea vieții lui (cioban, călugăr, iar în
urmă cardinal) și la decăderea înalților prelați (al căror lux deșănțat este
prezentat în antiteză cu austeritatea apostolică a lui Petru/Simon Chefa și a
lui Pavel, „vasul ales al Duhului Sfînt”). Cîntul se încheie cu această
diatribă foarte dură împotriva „popilor moderni” (moderni pastori), care stîrnește o indignare fără precedent a
duhurilor cerești, culminînd cu strigătul final, ce-l copleșește pe poet (mi vinse il tuono – „învins de tunet
fui”).
1 Mi-erau
de-acum privirile-ațintite
spre-al doamnei mele chip, și-n duhul meu
nu încăpeau spre altceva ispite.
4 Ea nu rîdea, ci „Dac-aș rîde eu
acum”, grăi, „te-ai mistui sub pară,
precum Semele cînd privi spre zeu;
7 căci frumusețea mea, eterna scară
suind-o, prinde-n sine-a străluci,
cum ai văzut și tu, din cale-afară,
10 iar de lucoarea nu și-ar domoli,
sărmana ta putere muritoare
s-ar frînge ca o creangă sub stihii.
13 Suit-am la a șaptea-n cer splendoare,
ce pe sub pieptul Leului aprins
unește-n jos ce-i propriu-n fiecare.
16 Urmeze-ți mintea ce cu ochii-ai prins
și fă-ți oglinditoare-a ta privire
oglinzii ce-ți vădește-al ei cuprins!”.
19 Cine-ar pricepe-adînca mea simțire
la văzu-acelui chip ceresc, pe cînd
fui îndemnat spre altă ispitire,
22 ar ști de ce, atîta drag avînd
de călăuza mea, o ascultai,
una și alta-n cumpănă punînd.
25 În cel cristal ce ține-al lumii trai
și e numit după stăpînu-i care
domni pe-o lume fără rău, ca-n rai,
28 zării, lucind ca aurul de tare,
o scară care-n sus se întindea,
mai mult decît eram să văd în stare.
31 Și mai zării cum scoborau pe ea
atîtea străluciri de parcă toate
luminile cerești le cuprindea.
34 Și-așa cum sînt prin firea lor lăsate
ciorile-n zori, spre-a se-ncălzi mai bine,
să-și miște-n zbor arípile-nghețate,
37 și-o parte, luîndu-și zborul, nu revine,
alta se-ntoarce de-unde-a fost plecat,
iar alta-n loc rotindu-se se ține,
40 la fel și-n acel licăr minunat,
ce se-mbulzea, atît cît fiecare
părea de-o treaptă-anume să fi dat.
43
Și-atîta-n ochi ne
străluci de tare
cea mai de-aproape, că zisei în gînd:
„Eu bine-ți văd iubirea arzătoare”.
46 Dar cea ce-mi da-ndrumare cum și cînd
să tac sau să vorbesc, sta mută-n loc,
încît și eu tăcui, deși nevrînd.
49 De-aceea ea, văzînd ce gînduri coc
prin văzul cui e văzător a toate,
grăi: „Întreabă ce-ți dorești cu foc!”.
52 Și eu
atunci: „Nu meritu-mi mă poate
îndreptăți să-ți cer răspuns eu ție;
dar pentru cea ce voie-a-mi da socoate,
55 ferice viață care-n bucurie
ascunsă stai, zi-mi pricina din care
îmi ești acum atît de-aproape mie;
58 și zi-mi de ce în roata-aceasta oare
tace-acel cînt simfonic ce desfată
în alte sfere-a raiului splendoare!”.
61 „Și văz, și-auz drept muritor te-arată”,
răspuns primii;„de ce și Beatrice
nu rîse, tot de-aceea cîntul gată.
64 Cobor atît pe scara cea ferice
doar ca să-ți fiu prilej de sărbătoare
prin cîte am în strai de slavă-a-ți zice;
67 mai iute nu-s din dragoste mai mare,
c-așa-i iubirea-aici, ba și mai și,
cum poți vedea din multa-nflăcărare.
70 Înalta milă, ce ne face-aci
să fim în slujba sfatului divin,
un rost, cum vezi, la toți ne rîndui”.
73 „Văd bine, faclă sfîntă”, -am zis senin,
„cum nesilită dragostea lucrează
aici cereasca voie pe deplin;
76 dar mai puțin pricepe mintea-mi trează
de ce ai fost doar tu predestinată
să m-agrăiești, din cîte-n jur viază”.
79 Pînă să-mi fie vorba terminată,
făcîndu-și facla parcă ax din sine,
prinse ca moara să se-nvîrtă-ndată;
82 apoi răspunse-al ei lăuntric bine:
„Lumina sfîntă-asupra mea pogoară,
peste aceea ce-o port strai pe mine,
85 și forța ei
privirea mi-nconjoară,
asupra-mi prisosind, de văd prin ea
esența ei dumnezeiesc de clară.
88 De-aicea vine strălucirea mea;
căci văzul care limpede-mi sclipește
din focul sfînt măsura lui și-o ia.
91 dar nici chiar duhul ce mai mult lucește
sau serafimul care-n Domnul vede
nu-ți pot răspunde la ce-ntrebi lumește;
94 pecetluit în miezul tainei șede
pe veci ce tu ai vrea să afli și
nu-i văz creat la el să poată-accede.
97 Iar lumii muritoare, cînd va fi
să te întorci, să-i spui că nu e bine
să-ncerce-asemeni taine-a iscodi.
100 Ce-i foc aici, pe lume fum devine;
nu poate mintea-acolo jos să știe,
cînd nici în ceruri lesne-a ști nu-i vine”.
103 La așa vorbe, nu-mi mai arse mie
să mai insist, ci-l întrebai, smerit,
cine a fost cîndva, în lumea vie.
106 „Italiei între țărmuri hărăzit,
de locul tău de-obîrșie nu departe,
îi e un lanț stîncos, din nori ieșit;
109 e-un dîmb pe
nume Catria-n acea parte
și-un schit a fost acolo ridicat,
ca rugăciunea către cer s-o poarte”.
112 Așa a treia oară-a cuvîntat
și-urmă zicînd: „Cu zel acolo eu
pe Domnul să-l slujesc m-am îndemnat,
115 doar cu ulei mîncînd de post mereu,
și ger sau arșiți lesne îndurînd,
ferice veghetor cu duhul meu.
118 Da roadă multă schitul oarecînd
celor cerești; ci-acum e loc pustiu
și în vileag se cade dat curînd.
121 Fu-acolo Petru Damian să fiu
și Petru Păcătosul Maicii Sfinte
pe țărmul adriatic, mai tîrziu.
124 Puțin din viață mai aveam ‘nainte
cînd fui împins să port o pălărie
ce răul și mai rău îl face-altminte.
127 Slabi și desculți au fost cîndva să vie
Chefa și vasul Duhului Preasfînt,
cu cei sărmani mîncînd din sărăcie.
130 Azi popii cei moderni, de grei ce sînt,
pe brațe duși și sprijiniți se vor,
și trena să le-o salți de la pămînt.
133 Și-ascund și caii-n mantiile lor,
de-s ca-ntr-o piele două dobitoace:
o, Doamne, cît mai ești de răbdător!”.
136 La vocea-aceasta-au prins în cer să joace,
din treaptă-n treaptă, valuri de scîntei,
tot mai frumoase,-ncolo și încoace.
139 Ciopor se adunară-n jurul ei
și scoaseră un strigăt care nu-i
de-nchipuit pe lume: nici eu ce-i
142 nu deslușii, ci-nvins de tunet fui.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
