AFR: SUPRAVIEȚUIREA CREȘTINISMULUI

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

   

  

SUPRAVIEȚUIREA CREȘTINISMULUI  

DEPINDE (ȘI) DE NOI – 

ROLUL PĂRINȚILOR  

ÎN PERPETUAREA CREDINȚEI 

Conform studiilor din ultimii ani, în Norvegia sînt mai mulţi atei decît creştini, pînă în 2057 numărul anglicanilor în Marea Britanie va deveni irelevant din punct de vedere statistic (statistically irrelevant), în Occident numărul şi influenţa creştinilor e în scădere, iar în Europa de Est creştinismul continuă să rămînă relevant şi vibrant. În Canada creştinii sînt preocupaţi de o creştere fără precedent a discriminării din partea autorităţilor (detalii aici), iar în Statele Unite se simte un declin al creştinismului şi al influenţei lui. Conform sondajelor de opinie, sub 80% dintre americani se identifică drept creştini, iar restul doar ca „spirituali”, ceea ce pe larg înseamnă persoane religioase, dar fără o identitate religioasă specifică. Cum am ajuns aici? Cauza, spun sociologii, este în mare măsură absenţa părinţilor din viaţa spirituală a copiilor lor. În ultimele luni au fost publicate mai multe studii, sondaje de opinie şi comentarii care confirmă această concluzie (şi care se aplică şi României: dacă creştinismul va supravieţui în România depinde nu doar de Dumnezeu, dar şi de noi). 

Un studiu american 

În toamnă, organizaţia American Culture & Faith Institute (ACFI) a publicat un studiu vast (vezi aici) privind subiectul, care a implicat 9273 de respondenţi şi a fost făcut între februarie şi octombrie anul trecut. Titlul studiului este realist şi îngrijorător: Christians are not Spreading the Gospel („Creştinii nu împărtăşesc Evanghelia”). Acesta nu e primul studiu făcut de ACFI privind transmiterea credinţei de la părinţi la copii ori de la adulţi la adulţi. Studii identice au fost făcute periodic de ACFI încă din 1991, iar studiul din toamnă face comparaţii utile cu datele statistice obţinute în deceniile şi anii trecuţi. Conform studiului, între 1991 şi 2005 40% dintre adulţii americani se considerau creştini autentici. Prin „creştini autentici” autorii îi înțeleg pe creştinii care se consideră realmente determinaţi în viaţa şi gîndirea lor de Evanghelie şi de Sfintele Scripturi în general. Între 2006 şi 2010 procentul acesta a crescut la 44%, dar pînă în 2017 a scăzut drastic, la doar 31%. Este posibilă stoparea ori inversarea acestei traiectorii? Răspunsul, conform studiului, este negativ, cauza principală fiind îmbătrînirea rapidă a populaţiei creştine americane şi lipsa de interes a generaţiei tinere pentru religie, credinţă şi creştinism. Doar o treime dintre creştinii de peste 65 de ani se consideră creştini autentici, 37% dintre creştinii între 50 şi 64 de ani, 31% dintre creştinii în anii 30 şi 40 ai vieţii, şi doar 23% din adulţii sub 30 de ani. Pe categorii rasiale, 33% dintre albi se consideră creştini autentici, 24% din populaţia hispanică şi doar 17% din populaţia de origine asiatică.  

Un alt aspect important al studiului este că 68% dintre persoanele care se consideră creştini autentici au simţit această convertire interioară înainte de 18 ani, iar procentul acesta scade vertiginos cu cît adulţii înaintează în vîrstă, astfel că doar 9% din adulţii de peste 40 de ani care se consideră creştini autentici  simt convertirea interioară de la 40 de ani în sus.  

Studiul discută și influența părinţilor în inculcarea credinţei creştine copiilor lor. Pentru 29% dintre persoanele care se consideră creştini autentici, părinţii au avut rolul primordial în deciziile lor privind viaţa creștină şi convertirea interioară. Pe următoarele locuri se află rudele (16%), prietenii (5%), evenimentele organizate de biserici (20%), participarea la studii biblice (13%), păstorii şi preoţii (8%) etc. Cu alte cuvinte, conform studiului, familia e responsabilă pentru transmiterea credinţei creştine la 50% dintre copiii Americii care, ca adulţi, se identică drept creştini autentici.  

Un alt rezultat al studiului este că doar 21% dintre adulţii americani consideră important să împărtășească credinţa creştină cu alţii. De asemena, doar 30% dintre ei deţin o perspectivă creştină asupra societăţii (worldview). Un exemplu ar fi căsătoriile unisex, unde doar 30% dintre americanii adulţi sînt în dezacord cu ele pentru că aşa impune Biblia.  

Îngrijorătoare sînt afirmaţiile autorului studiului mai ales în ceea ce-i privește pe părinţi: Parents, who have more influence on the spiritual choices and development of their children than anyone else, are ill prepared these days to lead their children to a genuine, life changing experience with Jesus. Worse yet, most American parents are not interested or engaged în helping their kids to know Jesus personally. We are essentially abandoning both the future of the Church în the US and the best interests of our young people through our whosale dismissal of evangelism ... („Părinţii, care au cea mai mare influenţă asupra copiilor, nu sînt bine pregătiţi pentru a-şi călăuzi copiii spre o viaţă autentic creştină ...”).

  

Un studiu elveţian

  

Nu doar studiile făcute în America dovedesc importanta părinţilor în călăuzirea copiilor spre creştinism. Date statistice ale recensămintelor din Elveţia duc la aceeași concluzie. În 1994 Elveţia a făcut un sondaj de opinie oficial anume pentru a afla dacă identitatea religioasă a părinţilor s-a transmis copiilor lor, iar dacă da, de ce, ori dacă nu, de ce nu. Conform unui comentariu asupra studiului elvețian făcut de un prelat anglican din Marea Britanie, it is the religious practice of the father of the family that, above all, determines the future attendance at or absence from church of the children („Practica religioasă a tatălui din familie este factorul care determină cel mai mult participarea ori absenţa copiilor de la biserică”) (detalii aici).

Conform studiului elveţian, dacă tatăl şi mama merg în mod regulat la biserică, 33% din copiii lor vor frecventa şi ei biserica în mod normal, 41% mai puţin frecvent, iar 25% nu vor frecventa biserica defel. Dacă tatăl nu merge la biserică în mod regulat, dar mama merge, doar 3% din copii vor merge la biserică în mod regulat, 59% în mod neregulat, şi 38% se vor pierde pe drum. Dacă tatăl nu merge deloc la biserică, ci doar mama, doar 2% din copii vor frecventa biserica în mod normal, 37% din cînd în cînd, iar peste 60% dintre ei se vor pierde. Cu alte cuvinte, dacă tatăl nu merge la biserică, doar doi copii din 100 vor merge la biserică.  

Nu e de mirare, deci, că secularismul şi educaţia seculară încearcă – cu mult succes, din nefericire – să submineze familia, părinţii şi rolul părinţilor în educarea şi creşterea copiilor. Acum înţelegem de ce ţările occidentale subminează drepturile parentale, un fenomen pe care-l observăm tot mai pronunţat şi în România, atît în şcoli și în deciziile Curţii Constituţionale, cît şi în proiectele propuse în Parlament, primatul deținîndu-l Avocatul Copilului (echivalentul în România al Barnevernetului norvegian). Acelaşi lucru se petrece şi în Coreea de Nord, aşa cum de fapt a fost şi pe vremea comunismului peste tot în lumea comunistă. Coreenilor nu li se permite nici măcar să pronunţe în familie cuvinte de genul „creştinism”, „Dumnezeu”, „Iisus” şi alte cuvinte care sugerează credinţa creştină. În şcoli, copiii lor sînt învăţaţi că de fapt creştinii sînt spioni străini care fură copii nord-coreeni, îi torturează, îi ucid şi le vînd sîngele şi organele (articol aici)!   

Diminuarea prin politici antifamilie a rolului părinţilor în creşterea şi educarea copiilor are consecinţe tangibile, inclusiv scăderea ori dispariţia simţămintelor religioase ale copiilor şi transmiterea credinţei creştine de la o generaţie la alta. Acest rol este de o importanţă imensă, a aparţinut părinţilor de mii de ani şi a fost, de fapt, consfințit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Citiţi, de exemplu, ce le spunea Moise israeliţilor acum mai bine de 3000 de ani în Deuteronom 5, 6-9, cînd taţii aveau obligaţia să-i înveţe pe fiii lor „legea Domnului”.  

Dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi a le transmite credinţa creştină izvorăște, deci, dintr-o obligaţie pozitivă impusă de Divinitate. Statul secular vrea să ni-l confişte. Şi dreptul acesta de a le transmite copiilor noştri moştenirea spirituală primită de la părinţii noştri este extrem de important şi relevant mai ales în zilele noastre. Trăim zile în care societatea şi cultura îi învaţă pe copii relaţii nesănătoase – și din punct de vedere fizic, dar mai ales spiritual. Familia se destramă. Divorţul e în ascensiune. Tot mai puţini tați sînt un model de trăire spirituală pentru copiii lor. Tot mai puţini tați îşi afirmă în familie rolul din vechime al lui Iosua, cel cunoscut şi pentru mișcătoarea sa declaraţie: „Cît despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24,15). Taţii lipsesc din familie. Tot mai mulţi copii cresc fără taţi în viaţa lor. Taţii sînt figuri tranzitorii. Copiii părinţilor divorţaţi îşi petrec duminica cu părinţii divorţaţi, cînd cu unul, cînd cu altul, mergînd la film, pescuit ori distracţii, fără a fi expuşi credinţei creştine. 

  

Realităţi britanice

  

Îngrijorător, mai ales pentru copiii din ţările occidentale, este „feminizarea” Bisericii. În 1992 Biserica Anglicană a inaugurat hirotonirea femeilor în funcţii preoţeşti. În loc ca băieţii şi fetele să vadă în altar un bărbat care să propovăduiască Evanghelia, văd o femeie care propovăduieşte o versiune seculară şi feministă a Scripturii, nu una autentică. În loc ca băieţii şi adolescenţii să vadă bărbăție în altar ori biserică, văd feminizare şi aud învăţături feministe care condamnă masculinitatea ca fiind o trăsătură toxică a bărbaţilor (toxic masculinity). Nu e de mirare că bărbaţii occidentali au încetat ori încetează să mai meargă la biserică. Cărui bărbat i-ar plăcea astfel de mesaje bizare?  

Iar dacă Biserica pierde bărbaţi, ea pierde, conform studiului elveţian, şi copii. Îşi pierde viitorul. Datele statistice din Biserica Anglicană sînt lămuritoare în sensul acesta. Înainte de anii ‘90, 45% dintre persoanele care participau la slujbele religioase erau bărbaţi şi 55% femei. În 2017 procentual bărbaţilor a scăzut la 37%, iar al femeilor a crescut la 63%, astfel încît cam la două femei prezente în biserică e prezent doar un bărbat. În aceeași perioadă, numărul copiilor britanici care frecventează biserica a scăzut la jumătate. Conform autorului, a fatherless society, or significant rejection of tradiţional fatherhood, has produced rapid and dreadful results („o societate fără taţi, şi o respingere semnificativă a rolului taţilor în familie, a produs rezultate rapide şi drastice”). Unul dintre rezultate a fost sălbăticirea băieţilor şi a adolescenţilor, care nu ştiu cum să se comporte cu fetele ori femeile în alte domenii decît sexualitatea. Bărbaţi tineri care nu înţeleg rostul căsătoriei, al familiei, al responsabilităţii şi a relevantei credinţei creştine. Nu e surprinzător, deci, că numărul persoanelor din Marea Britanie care se identifică drept creştine scade de la săptămînă la săptămînă, fiind aproape de doar 50% din cele 66 de milioane de britanici. De fapt, în 1996 Biserica Anglicană a încetat să mai publice date statistice privind descreşterea severă a numărului enoriaşilor anglicani...  

Îngrijorează concluzia comentatorului britanic: No father – no family – no faith. Winning and keeping men is essential to the community of faith and vital to the work of all mothers and the future salvation of our children („Fără tată, fără familie, fără credinţă. Aducerea şi păstrarea bărbaţilor în comunitatea de credinţă e esenţială şi vitală în eforturile mamelor şi taţilor pentru mîntuirea copiilor noştri”). 

Discipolii sînt formaţi în familie 

Încheiem recomandîndu-le cititorilor noştri o carte publicată toamna trecută de George Howley: Demography, Culture and the Decline of America's Christian Denominations („Demografia, cultura şi declinul denominaţiilor creştine din America”). În cele 238 de pagini ale cărţii, autorul explică pertinent cauzele majore ale declinului numeric al creştinismului în America. Secularizarea nu e cauza cea mai importantă. Cauza principală e faptul că părinţii nu mai iau în serios educaţia creştină a copiilor lor, la care se adaugă declinul demografic al catolicilor şi neoprotestanţilor. Se observă un declin al familiei şi al căsătoriei şi la creştinii americani. Conform unor studii examinate de Howley, catolicii Americii au un spor demografic de 1,6 ori mai mare decît sporul demografic al persoanelor nereligioase, baptiştii de 2 ori mai mare, iar penticostalii de 3 ori mai mare. Cu alte cuvinte, tot la o familie nereligioasă cu trei copii, 1,6 din familiile catolice au 3 copii sau mai mulţi, la fel două familii baptiste şi trei familii penticostale. Dacă familiile nereligioase rar au peste 2 ori 3 copii de familie, catolicii şi neoprotestanții trec acest barem, dar sporul lor demografic nu se reflectă în transformarea copiilor lor în creştini autentici atunci cînd ajung adulţi. Copiii se pierd pe drum, o dată ce intră ori ies din universitate. De aceea, insistă Howey, părinţii creştini au obligaţia nu doar să aducă copii pe lume, dar şi să îi călăuzească spre creştinism de-a lungul anilor. Cu alte cuvinte, zice el, disciples are made în the home („viitorii creştini se formează în familie”). 

Aceeași concluzie ni se aplică şi nouă: dacă creştinismul va supravieţui în România depinde şi de noi.

    

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro

 

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

REEDITARE LA CHRISTIANA

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

PÎNĂ LA SFÎRȘITUL LUNII FEBRUARIE

  

  

POSTFAȚĂ EDITORIALĂ 

Răspunzînd provocărilor tot mai perverse ale lumii de azi și mobilizînd lămuritor întreaga tradiție și sensibilitate morală și duhovnicească a Or­todoxiei, Editura Christiana a publicat un triptic teologic privitor la temeiurile și menirea sexuali­tății, abordînd complexa ei problematică din trei per­­spective conjugate: cea a unui ortodox laic (Răz­van Codrescu, Teologia sexelor și Taina Nunții. O in­troducere ortodoxă în antropologia conjugală, 2002), cea a unui preot de mir (Marc-Antoine Costa de Beau­­regard, Teologia sexualității. Heterosexualitatea și homosexualitatea din perspectivă creștină, 2004) și cea a unui călugăr (Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, 2004). Ne-am propus reeditarea lor, începînd cu contribuția vrednicului de pome­ni­re monah Daniel de la Tarcău (1972-2017), la o ju­mătate de an de la prea timpuria sa săvîrșire din viața aceasta. 

Dumnezeu a hotărît să ușureze crucea mo­na­hului Daniel Cornea, chemîndu-l la cele veșnice la numai 45 de ani (născut 8 martie 1972). În ultimul an s-a luptat din greu cu cancerul. L-am văzut ulti­ma oară în pragul lunii august 2017, la Mănăstirea Christiana din Bucu­rești, la parastasul de 4 ani al Mai­cii Hristofora (Gabriela Mol­­doveanu), cea care-i înlesnise cînd­va de­­butul editorial. L-am felicitat în­că o dată pen­­­tru excelenta carte – Cinema-ul: o lec­tu­ră îmbise­ricită – încredințată spre publicare Editurii Christi­ana. N-a mai apucat s-o vadă tipărită, stin­gîndu-se pe 5 septembrie 2017. Cartea a fost să ia­să la parastasul de 40 de zile, dar deja se poate spune că a fost pasul lui cu dreptul într-o binemeritată poste­ritate. 

A fost înmormîntat la Mănăstirea Tarcău, un­de, încă din prima tinerețe, și-a împlinit darul de iconar, dar și de scriitor, și s-a nevoit ani buni, cu dis­cretă vrednicie, purtînd, de la o vreme, chiar cru­cea sihăstriei.  

Din fototeca mănăstirii (căreia îi rămînem în­da­torați) provin cele două fotografii care ilustrează copertele ediției de față: pe coperta I este o fotografie pe care a făcut-o chiar autorul, surprinzîndu-și – cu voie sau fără – propria umbră pe o plajă pustie (cu doar cî­te­va zile înaintea morții, dus de niște prieteni să mai vadă o dată marea), iar pe coperta IV este surprins, ceva mai devreme, chiar în cimitirul Mănăstirii Tarcău, nu departe de locul unde avea să fie el însuși înmormîntat. 

Dumnezeu să-l odihnească și să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Răzvan Codrescu

CUPRINS

Ceea ce nu este asumat nu este vindecat 

Duhul şi trupul sau la ce bun să ne batem capul? 

De la prozaic la taină 

Atracţia între sexe 

Plăcerea 

Actul trupesc 

Judecăţi de valoare care se fac în mod curent 

Iubirea 

Dorinţa 

Persoană şi individ – parametrii extazului erotic 

A iubi şi a dori – ipostaze ale dorinţei 

Sexualitatea în cîmpul iubirii 

În Hristos şi în Biserică 

Taina Cununiei
Dorinţa după partenerul conjugal versus dorinţa după Dumnezeu?
Sfinţirea relaţiei conjugale
Misterul calităţii – asceza conjugală
Deconstrucţia poftei trupeşti
Tandreţea
Despătimirea
În afara Bisericii (1)
Păcatul lui Onan
În afara Bisericii (2)
Monahismul – alternativă sau perspectivă?

Postfață editorială

DE LA RADU PREDA CITIRE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

 

DELAȚIUNEA DIGITALĂ

  

Cunoaştem fenomenul: sub virila protecţie a anonimatului, tot felul de comentatori îşi permit injuria, calomnia şi alte asemenea în subsolul articolului postat pe net. Autorul nu are practic nici un mijloc de apărare, neputînd să le răspundă la toţi. 

Un nou curent ia în ultima vreme amploare: blocarea conturilor de pe reţelele de socializare. Este ca şi cum, drept pedeapsă, ai rămîne fără gaze sau curent. Dată fiind dependenţa unora faţă de această manieră de comunicare, blocarea accesului reprezintă echivalentul unui prizonierat. Eşti închis în casă, cu geamurile bătute în cuie.  

Mesajul pe care îl primeşti invocă „valorile comunităţii“ de care, prin postările tale, te-ai fi îndepărtat. Ca în republica ideală (scil. totalitară) a lui Platon, alteritatea este profund periculoasă şi de aceea trebuie combătută aspru. 

Să ne înţelegem: nu este vorba despre obscenitatea unora sau despre apelul la crimă şi teroare al altora. Nu despre asemenea derapaje regretabile vorbim, cu toate că neutralitatea principială a internetului nu este compatibilă cu nici o formă de limitare, fapt confirmat de o recentă decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii. În aşa-numitul „internet negru“ se comit infracţiuni pe urmele cărora organele în drept au obligaţia să meargă, ştiut fiind că limita dintre virtual şi real, dintre vorbă şi faptă, este foarte subţire şi poate costa vieţile unor oameni concreţi.  

Aşadar, nu partea penală a utilizării internetului este avută aici în vedere, ci dreptul la opinii şi convingeri care pot deranja. Din punct de vedere politic, cultural, ideologic etc. Or, în plină societate comunicaţională, constaţi că nu ai voie să te exprimi, decît cu riscul de a fi arestat, precum în Turcia, sau de a nu mai avea temporar acces la reţelele de socializare. 

Corectitudinea politică atinge noi cote, alarmante, pentru că ea nu previne nimic, dar în schimb incită şi alimentează reacţii deloc prietenoase. Controlul este manifest provocator, devenind el însuşi abuziv. La baza deciziei de suspendare din „comunitate“ a unei voci considerate inadecvate stă noua categorie a delaţiunii digitale. Cineva, fără argumente, raportează pur şi simplu că eşti extremist. Etichetele sînt suficiente pentru a se lua o decizie aparent automată, rezultat al unor filtre tehnice, al unor softuri. Nimic mai fals. Aşa cum avem glorioasa meserie a comentatorilor, persoane cu nume şi prenume, iată că se profilează în brava lume nouă ocupaţii profitabile inedite: extremist al normalităţii, gardian al uniformităţii, paznic al talentelor şi caraliu al ideilor. Enter.

  

Radu PREDA

  

(Sursa: http://adevarul.ro/tech/retele-sociale/delatiunea-digitala-1_5a8d7694df52022f75cf92c4/index.html)

 

BLOCAT 7 ZILE PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

După nici o lună de la „pedeapsa” anterioară (blocat pentru 3 zile), inchizitorii de serviciu ai Facebook-ului, probabil pe baza unei noi delațiuni (care nu-i greu de ghicit dincotro vine), au hotărît să mă „pedepsească” din nou, de data aceasta pentru o săptămînă:  

„Această blocare temporară va dura 7 zile și nu vei putea posta pe Facebook până la expirarea ei. 

Dacă mai creezi postări care încalcă standardele noastre, contul tău va fi blocat timp de 30 de zile. Dacă vor exista și alte încălcări după această perioadă, contul tău va fi blocat pentru un timp și mai îndelungat. 

Reține că este posibil să ștergem permanent conturile persoanelor care postează în mod repetat elemente ce nu sunt permise pe Facebook”. 

Cenzura este strict ideologică. Oligofrenia bate abjecția: postarea incriminată (și, desigur, ștearsă abuziv) era de acum un an și nici dracul n-ar mai fi „scurmat” pînă la ea!  Am postat-o și pe acest blog prin ianuarie 2017 – și o repostez mai jos, pentru cei curioși să vadă cam ce „încalcă standardele” așa-zisei  „comunități” FB. (R. C.)

  

WIKIPEDIA – O SCURTĂ PRECIZARE

  

Am tot fost întrebat de ce accept fără nici o reacție, de ani întregi, ca în articolul de pe Wikipedia în care sînt prezentat sumar – „Răzvan Codrescu (numele real: Adolf Marian Vasile, n. 7 mai 1959, București) este un eseist, poet și traducător român...” ș.a.m.d. – să fiu catalogat, cu insinuare stigmatizantă, drept unul dintre „promotorii autentici ai extremismului de dreapta” (pe baza următorului citat, inserat ulterior: „Semnificativă este primirea care se face acestor atitudini de către promotorii autentici ai extremismului de dreapta, care «recunosc» în ideile noilor vedete culturale propriile lor ideologii. Unul dintre ei, Răzvan Codrescu, întîmpina entuziast noua carte a lui Patapievici, descoperind că...” etc. – Andreescu, Gabriel [2003]. „Ideologii, discursuri, asocieri extremiste” [pdf]. „Extremismul de dreapta în România”, Cluj: Centrul pentru Diversitate Etnoculturală, pp. 26-27)? Îmi îngădui să răspund cu o scurtă precizare (prevenind și alte eventuale nedumeriri). Mai întîi trebuie să spun că eu habar n-am (și nici nu m-a preocupat să investighez) cine mi-a întocmit și publicat acolo articolul de prezentare, nici de unde va fi preluat informațiile (în general, corecte), nici cine va fi făcut în urmă unele adaosuri (mai mult sau mai puțin binevoitoare). Tot ce m-am simțit eu dator să fac, în mod discret, a fost să repar o eroare inițială privitoare la numele meu oficial și să adaug la bibliografie fiecare titlu nou apărut (cu datele editoriale standard). Nu mă preocupă autogestionarea „imaginii” mele pe internet, unde lucrurile sînt, oricum, destul de incontrolabile. Cum – și de ce – să te mai „aperi” cînd ești, în același timp. „evreu” (mai exact: „jidan”), „țigan cu buze groase”, „mason”, „securist”, „nepot al lui Mircea Malița” (?), „homosexual” (mi-o trag cu Andrei Pleșu!), „detractor al lui Eminescu” (dar și al legionarilor care cică se trag din el), „soroșist” (la rînd cu Monica Macovei), sau, dimpotrivă, „antisemit”, „spiritualist” (în sens persiflant, desigur), „sexist”, „legionar” (sau măcar „legionaroid”), în orice caz „promotor autentic al extremismului de dreapta”, dacă nu cumva și potențial... terorist?! În ce privește catalogarea de pe Wikipedia, mi s-a părut din capul locului o aberație amuzantă. Că sînt un promotor (autentic, îmi place să cred) al ideilor de dreapta nu-i un neadevăr. În discuție rămîne doar eticheta de „extremism”, care face parte din recuzita unui anumit discurs ideologic ieftinit demult, pe care dacă mai există cineva să-l ia în serios, atunci cu acel cineva chiar nu merită să-ți mai pierzi timpul (pentru că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere). În ce fel să fiu eu „extremist”?! Am agresat pe cineva? Am instigat la violență? Am fost prins a avea legături cu grupări subversive, teroriste sau paramilitare? Orice om de bun-simț știe sau își dă seama că nu. Dar unii iau drept „extremism” simplul fapt de a gîndi altfel decît ei (adică în afara „corectitudinii politice” de sorginte neo-marxistă). Altminteri, nici vorbă de „extremiști” (fie ei de dreapta sau de stînga) în România secolului XXI. Realitatea de fiecare zi vădește ea însăși falsitatea propagandistică a unei astfel de „sperietori”. Dar dacă extremiști nu prea sînt, există, în schimb, destui proști și ticăloși, iar d-l Gabriel Andreescu se străduiește din răsputeri să fie reprezentativ pentru ambele categorii. E o libertate a domniei sale, pe care nu-mi trece prin gînd să i-o pun în discuție. În fine, e de observat că măruntul politruc al stîngii cu aere democratice nu are treabă atît cu mine, cît cu o pradă mult mai mare: d-l Horia-Roman Patapievici, căruia „extremistul” de mine i-aș fi „întîmpinat [prea] entuziast”, prin 2002, cartea despre „Omul recent”, astfel că s-ar putea concluziona – în logica abruptă a autorului – că dacă un „extremist” te vorbește de bine, atunci n-ai cum să nu fii și tu „extremist”! Eu, care altădată am polemizat în termeni destul de duri cu d-l Patapievici, de data aceasta mă simt mai degrabă onorat să-i împărtășesc modest „extremismul”, spre panica de serviciu a stîngii neo-marxiste (căreia nu-i doresc să ajungă a avea de-a face vreodată cu extremismul pe care l-ar merita). 

  

Răzvan CODRESCU

  

P. S. Îi rog pe prietenii care accesează blogul și au și pagini de Facebook să semnaleze pe scurt situația, ca să se știe de ce nu mai pot posta acolo și nici răspunde mesajelor sau comentariilor! Mulțumesc anticipat.

 

AFR: „DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI...”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

   

„DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI”:  

MĂRTURIA UNEI FOSTE MUSULMANE

   

Presa occidentală acordă atenţie occidentalilor care se convertesc la Islam, dar tinde să ignore convertirea musulmanilor la creştinism. Cu ani în urmă presa britanică a publicat pe larg despre convertirea la Islam a fostului ambasador britanic în Arabia Saudită, iar spre sfîrșitul anului trecut şi începutul acestui an presa germană a făcut la fel în privința convertirii la Islam a unui  lider al Alternativei pentru Germania, care a demisionat din partid. Trecută cu vederea este însă convertirea musulmanilor la creştinism, un subiect pe care îl începem aici şi sperăm să-l continuăm cu alte ocazii. Iar un alt subiect, îngrijorător, este persecuţia continuă şi de durată a creştinilor de către musulmani în centrele de refugiaţi din Europa, în special din Germania (detalii aici).

Cu ani în urmă se zicea că pînă în 2075 islamismul va deveni religia cea mai numeroasă a planetei, iar creştinismul va fi pe locul doi. Dar sondaje de opinie făcute în ultimii ani încep să pună la îndoială acest pronostic. Sub Administraţia Obama numărul musulmanilor în Statele Unite a crescut mult, în special datorită imigraţiei şi politicii pro-refugiați musulmani duse de ea. Conform unui studiu publicat pe 26 ianuarie de Pew Research Center, numărul musulmanilor în Statele Unite s-a plafonat însă şi pare să nu mai crească. Dacă anual numărul musulmanilor în Statele Unite creşte cu 100.000, simultan comunitatea musulmană pierde un număr aproximativ egal de credincioşi. Creşterea lor numerică e atribuită imigraţiei, sporului natural demografic şi convertirii la Islam a unor creştini, buddhişti, hinduşi etc. Conform studiului Pew, 100.000 de musulmani îşi părăsesc credinţa anual în SUA. Dintre aceştia, 55% devin atei sau agnostici, 22% se convertesc la creştinism, 21% nu se identifică cu nici o religie, iar 3% afirmă că... nu ştiu ce cred.  22% dintre cei care părăsesc Islamul sînt musulmani imigraţi din Iran, motivul principal pe care ei îl invocă fiind excesele teocraţiei islamiste şi terorismul islamic (detalii aici).

O carte fascinantă 

Musulmanii Europei, în special iranienii, se convertesc şi ei la creştinism, în număr modest, dar constant. O carte a fost publicată la sfîrşitul anului despre convertirea la creştinism a unei tinere iraniene, născută în Iran, dar care prin mila lui Dumnezeu a ajuns în Europa, s-a stabiliţi în Suedia şi acolo s-a convertit la creştinism împreună cu familia ei. Iar apoi a convertit pe alţii. 

E greu de spus cînd autorea, Annahita Parsan, s-a născut. Cartea descrie evenimente dar nu prezintă o cronologie a vieţii ei. Numele ei e fictiv, dar în spatele lui se afla o persoană reală, cu o poveste de viaţă tragică, plină de abuzuri din partea familiei, a soţului, a autorităţilor şi a prietenilor. Singurele persoane care s-au purtat frumos cu ea, i-au zîmbit, nu au abuzat-o şi au tratat-o cu compasiune, demnitate şi respect, zice ea, au fost creştinii. Titlul cărţii, parcă inspirat din una dintre epistolele Apostolului Pavel, e Stranger no More, care ar putea fi tradus în româneşte în mai multe feluri, dar cel mai potrivit: Nu mai sînt străină. Subtitlul cărţii e A Muslim Refugee’s Story of Harrowing Escape, Miraculous Rescue, and the Quiet Call of Jesus („Istoria unei refugiate musulmane despre o evadare spectaculoasă, o salvare miraculoasă şi chemarea blîndă a lui Iisus”). 

Se poate deduce din evenimentele politice discutate în cartea lui Parsan că autoarea s-a născut în 1960 ori pe la începutul anilor ‘60, într-un sătuc din munţii Iranului, de pe lîngă Isfahan. S-a născut într-o familie musulmană devotată Islamului şi lui Mohammed. S-a căsătorit devreme, imediat după izbucnirea Revoluţiei Islamice din Iran, în 1978. Pe atunci avea deja un copil, al cărui nume apare în carte ca Daniel. Îşi iubea soţul, căsătoria lor fiind una fericită şi plină de bucurii. Pînă într-o zi cînd soţul ei, militar şi funcţionar în armată iraniană, a fost trimis pe front să lupte împotriva Iraqului şi a trupelor lui Saddam Hussein, unde a fost ucis. Annahita a rămas văduvă pe la 20 de ani, cu micuţul Daniel în braţe. A fost prima mare tragedie din viaţa ei.  

Conform obiceiurilor musulmane, trebuia să se recăsătorească. I-au făcut curte verişorii soţului mort, dar i-a respins. I-au făcut curte bărbaţi în vîrstă, care aveau mai multe soţii şi copii, unii dintre ei mai de vîrsta ei, dar i-a refuzat şi pe ei. Pînă într-o zi cînd vecinul familiei a cerut-o în căsătorie. Annahita a acceptat. Nu i-a plăcut de al doilea soţ, al cărui nume în carte e Asghar. I-a spus dinainte că nu doreşte relaţii sexuale cu el. Asghar fusese şi el căsătorit, soţia i-a murit, şi avea o fiică mică, al cărei nume în carte e Cherrie. La scurtă vreme după căsătoria cu Asghar, Annahita a rămas însărcinată, iar Asghar a început să o bată. Era deosebit de violent, suspicios, gelos şi crud. Multe dintre cele 269 de pagini ale cărţii descriu violenta din familie şi batăile pe care ea le-a primit de la el. Mai că nu era zi cînd să nu o bată, să-i vorbească urît, să o înjure ori să o numească prostituată sau adulteră. Conform legii musulmane, Annahita putea să divorţeze înainte de împlinirea unui an de căsnicie. I-a spus că divorţează, zi în care a primit cea mai cruntă bătaie din partea lui. Timidă şi influenţată de familie, însă, Annahita s-a răzgîndit, sperînd că bătăile şi violența vor înceta.  

Asghar era şi el angajat în armata iraniană. Petrecea cîteva săptămîni pe front şi cîteva acasă. După cîţiva ani, Annahita a rămas însărcinată din nou şi a născut o fetiţă, al cărei nume în carte e Roksana. În timp, Asghar a devenit un opozant al regimului islamist şi a decis să evadeze din Iran, să ajungă în Occident şi acolo să se alăture rezistenţei anti-islamice, al cărei obiectiv era restabilirea monarhiei în Iran şi reîntronarea Șahului. De la o vreme a început să fie suspectat de autorităţi, au urmat chiar şi cîteva interogatorii, iar într-o seară Asghar i-a spus Annahitei că trebuie să plece cît mai curînd din Iran în Turcia, iar de acolo în Occident.

  

Turcia anilor ‘80 

Asghar s-a înţeles cu un traficant de persoane să-l treacă pe el, pe Annahita, pe Roksana şi pe un nepot de-al lui în Turcia. Traficantul a refuzat să-l ducă şi pe Daniel, care a rămas în urmă. Cartea dă detalii interesante privind evadarea, drumul din Isfahan spre Turcia şi traversarea munţilor înalţi care despart Iranul de Turcia. Înainte de a începe traversarea, au stat într-o casă la poalele munţilor, pînă cînd vremea le-a fost prielnică pentru drum. Începuse să se facă rece, iar Annahita nu avea haine groase. Nici Roksana. Annahita nu mai putea alăpta şi pe Roksana o hrăneau cu lapte cumpărat. Dificultăţile i-au tentat să se întoarcă acasă, dar drum înapoi nu mai era. Plătiseră bani grei traficantului să-i treacă în Turcia.  

S-au apucat de drum într-o dimineaţă. Pe Roksana au pus-o într-o sacoşă. Drumul era anevoios. Cu fiecare metru devenea tot mai abrupt. Uneori plouă, iar de la cîtăva vreme a început să ningă. Zilele erau pe drum, iar nopţile se adăposteau în peşteri ori stăteau ascunşi sub stînci. Pe alocuri dădeau peste stîne de oi, de unde cumpărau lapte şi altel de-ale gurii. De la o vreme temperatura nu mai trecea de 0 grade. Era tot mai greu să o ţină pe Roksana în viaţă. Nu puteau să facă foc, să se încălzească, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi.  

După aproape o săptămînă de mers prin munţi, traficantul le-a zis că au ajuns la graniţa cu Turcia. Le-a arătat o potecă, spunîndu-le că, dacă se vor ţine de ea, vor ajunge curînd în Turcia. Apoi a dispărut. Împreună cu nepotul lui Asghar şi cu o sacoşă în care Annahita şi Asghar aveau bani şi lucruri preţioase. Ningea, se întunecase, iar cei doi pierduseră poteca. S-au oprit lîngă o stîncă uriaşă şi au făcut foc, să se încălzească. Annahita deschide sacoşa unde o pusese pe Roksana, dar fetiţa nu mai dădea semne de viaţă. Era rece, vînătă şi nu mai respira. Dintr-o dată văd în întunecimea nopţii o mulţime de ochi sclipitori. Era o haită de lupi. Annahita şi Asghar au făcut focul şi mai mare, iar de la o vreme lupii au fugit. S-a făcut lumină, dar încă ningea. Au pornit din nou la drum şi, miracol, după cîteva ore au dat peste un drum de ţară. Au coborît şi au mers pe drumul acela înainte.  

Drumul urca din nou în munţi şi au ajuns la o stînă, unde au dat peste oier şi nevasta lui. Aceștia i-au primit în casa lor, dar ei vorbeau o limbă diferită. Annahita şi Asghar şi-au dat seama că nu mai sînt în Iran, dar nu ştiau dacă au ajuns în Turcia ori Armenia. După puţin timp au înţeles că sînt în Turcia. Femeia le-a dat să mănînce şi a apucat sacoşa în care era trupul Roksanei, crezînd că acolo erau rufe murdare, care trebuiau spălate. Annahita s-a crispat, femeia a tras fermoarul şi a exclamat, în turceşte, „Bebeluş, bebeluş!”. Toată familia s-a strîns în jurul Roksanei. Fetiţa respira, avea gura deschisă şi dădea din mîini. Soţia oierului i-a adus lapte şi o troacă de apă caldă, în care Annahita a spălat-o. Annahita plîngea şi mulţumea în inima ei lui Allah pentru că i-a scăpat fetiţa de la moarte.  

Annahita s-a dus în baie, s-a privit în oglindă şi s-a îngrozit. Fața îi era îngheţată, la fel pielea de pe mîini şi degetele de la picioare. După cîteva zile de odihnă în casa oierului, acesta i-a dus la un drum şi le-a dat de înţeles că mergînd pe drumul acela vor ajunge la o garnizoană de grăniceri. Aşa au făcut şi la scurt timp au ajuns la garnizoană. Au fost arestaţi pentru intrare ilegală în Turcia. În centrul de detenţie au dat peste alţi refugiaţi iranieni, unii aflîndu-se acolo de aproape un an. Annahita şi Asghar şi-au văzut visurile spulberate. Au urmat interogatoriile, numeroase şi tot mai agresive. După vreo şase luni de detenţie, în camera Annahitei şi a lui Ashgar a fost pus un alt iranian, un om de afaceri care ducea marfă din Germania în Iran. Cunoştea bine filiera traficului de persoane din Iran în Germania şi, după ce a ascultat povestea Annahitei, a promis că după eliberarea lui îi va ajuta să ajungă în Istanbul. S-a ţinut de cuvînt. După cîteva săptămîni Annahita şi Asghar au fost puşi pe un autobuz cu destinaţia Istanbul. După două zile au ajuns în Istanbul, unde li s-a spus să se prezinte la poliţie. Au făcut întocmai şi poliţia le-a eliberat acte, spunîndu-le că sînt liberi.  

Dar unde să meargă? Unde să doarmă? Unde să se spele? Li s-a dat adresa unui centru pentru refugiaţi. Au stat acolo cîteva luni, neştiind unde vor ajunge şi cînd. Roksana începuse să crească. Una dintre persoanele de care Annahita îşi aminteşte că s-a purtat frumos cu ea în centrul de refugiaţi a fost o țigancă, ce-i aducea mîncare şi îi spunea care țări primeau refugiaţi iranieni. Annahita şi Asghar au ales Danemarca, au făcut cerere de imigrare, iar după aproape un an au aterizat în Copenhaga. 

  

Danemarca 

Viaţa în Danemarca nu a fost uşoară. Familia primea asistență socială de la stat, Annahita mergea la colegiu să înveţe daneză, iar Roksana la grădiniţă. Asghar s-a apucat de politică. Nu muncea, nu învăţa daneză şi îşi petrecea timpul complotînd împotriva regimului islamist iranian. Se legase de alţi tineri iranieni care îi împărtășeau ideologia şi obiectivele şi care stăteau la el în apartament, la discuţii, pînă dimineaţa. De la o vreme Asghar devenise tot mai gelos şi bătăile au început din nou. Annahita a încetat să mai meargă la şcoală şi viaţa ei a devenit un iad. Asghar s-a apucat de băut raki împreună cu prietenii iranieni şi a devenit tot mai violent. Familia nu avea prieteni în afara comunităţii de refugiaţi iranieni.  

Într-o dimineaţă, după ce fusese făcută zob de Asghar, cineva bate la uşa apartamentului în care Annahita şi Asghar locuiau. Annahita se uită pe vizor şi vede un domn şi o doamnă în faţa uşii, ambii mai în vîrstă şi îmbrăcaţi frumos. De teamă, nu a deschis uşa. După două săptămîni domnul şi doamna bat din nou la uşă şi de data asta Annahita deschide şi îi invită înăuntru. Dar nu pot comunica. Invitaţii vorbeau engleza dar Annahita nu. Invitaţii nu vorbeau daneză. S-au privit unii pe alţii şi singurele cuvinte pe care Annahita şi le aminteşte din acea primă vizită au fost Christians... Jesus („creştini... Iisus”). Invitaţii au plecat şi Annahita s-a gîndit că nu îi va mai vedea. Dar s-a înşelat. După cîtva timp cei doi revin, Annahita deschide uşa şi primeşte din partea lor o Biblie. Cu timpul, Annahita începe să citească Biblia, nu o înţelege şi o pune pe raftul de sus al bibliotecii familiei.  

Anii trec şi Annahita şi Asghar reuşesc să aducă în Danemarca copiii lăsaţi în urmă în Iran, pe Daniel şi Cherrie. Copiii merg la şcoală şi se integrează rapid şi uşor în societatea daneză. Bătăile, însă, continuă, iar într-o zi Annahita e dusă la administraţia colegiului şi întrebată de ce are mereu vînătăi pe braţe şi pe faţă. Începe să plîngă şi divulgă violența din familie. Poliţia intervine şi le separă pe Annahita şi pe Roksana de Asghar. Asghar devine şi mai violent, iar poliţia îi sugerează Annahitei să-şi schimbe identitatea şi să plece în Suedia, împreună cu copiii. Annahita cade de acord şi la scurt timp, împreună cu Roksana şi Daniel, pleacă în Suedia. Cherrie rămîne în urmă cu tatăl ei, Asghar. 

De acum sîntem creştini! 

Primul contact al Annahitei şi al copiilor ei în Suedia a fost cu o mănăstire de măicuţe de lîngă Stockholm. A fost primită acolo pentru zece zile, pînă cînd îşi va putea găsi un loc pentru ea şi copii. Annahita e copleşită de ce vede şi aude, de rugăciunile măicuţelor, de cîntările şi de devotamentul lor faţă de „Iisus”. Discuţiile ei cu măicuţele inevitabil duc la acelaşi subiect – „Iisus”. Ceva o face pe Annahita să se întrebe de ce e atît de norocoasă. Priveşte înapoi la dificultăţile vieţii şi începe să-şi dea seama că cineva ori ceva a fost în spatele ei, a păzit-o şi o ajută. Curioasă, începe din nou să citească Biblia. Iubeşte scoarţele negre, paginile albe, marginile aurii şi mai ales mirosul tipăriturii proaspete. Continuă să mediteze. Ani la rînd. Intră în contact cu misionari americani, dar și cu creştini iranieni, care deja se convertiseră de la Islam, şi începe să meargă la biserică.  

Într-o zi îşi ia copiii şi merg împreună la o biserică luterană. Biserica era goală. Copiii se uită la mama lor. Annahita se roagă. Îngenunchează şi continuă să se roage. De la o vreme îi simte pe Daniel şi pe Roksana îngenuncheaţi lîngă ea, rostind şi ei rugăciuni. După vreo jumătate de oră, Annahita se ridică, îşi sărută copiii şi le spune: „De acum sîntem creştini” (p. 230).  

Urmează alte evenimente în viaţa Annahitei, familia ei din Iran se converteşte la creştinism, iar de la o vreme o mulţime de iranieni din comunitatea iraniană din Suedia se convertesc şi ei. Annahita îşi transformă casa într-o mică bisericuţă, în care ani la rînd a ţinut studii din Biblie cu emigranţii iranieni, în special femeile. Uneori avea în casa ei pînă la 30 de persoane. Au început să primească botezul creştin, iar iranienii din Occident au început să se convertească la creştinism cu miile. Se spune că în cinci ani Annahita a convertit la creştinism 1500 de musulmani.

   

Convertirea mamei Annahitei 

Încheiem cu istoria convertirii mamei Annahitei. Mama ei a refuzat să se convertească, relaţiile ei cu Annahita fiind dificile din această pricină. Într-o seară mama îi spune că se converteşte la creştinism dacă în noaptea aceea Îl vede pe Iisus în vis. Annahita s-a rugat în camera ei mai toată noaptea. Dimineaţa a pregătit micul dejun pentru familie şi mama ei era tăcută, dar vizibil mînioasă şi crispată. Annahita a lăsat lucrurile să se liniştească şi, după cîteva zile, a întrebat-o dacă a visat visul pe care şi-l dorise. Mama a început să lăcrimeze. A visat, zice ea, un bărbat care avea deasupra capului o lumină intensă. El săpa cu o lopată şi semăna. Mama Annahitei l-a întrebat: „Ce faci?”, iar El a răspuns: „Şaman. Ajută-mă!”. Femeia s-a apropiat de bărbat şi i-a luat sapa din mînă. Cînd a luat-o, a văzut o gaură în fiecare mînă a bărbatului. Bărbatul i-a zîmbit. Femeia s-a trezit din somn şi a început să plîngă (p. 243). A primit de sus visul pe care-l ceruse, iar la scurt timp după aceea a devenit şi ea creştină. 

  

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 

www.alianta-familiilor.ro 

office@alianta-familiilor.ro

Autoarea cărții

 

DREPTUL DE A GÎNDI

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Iată că astăzi partizani ai valorilor europene se simt ofensați și îi atacă pe toți cei care nu îmbrățișează orbește tot ceea ce vine din Vest. Dacă îți pui cumva vreo întrebare legată de adopțiile valorilor și culturii vestice, imediat ești catalogat de poliția gîndirii drept retrograd, primitiv, sectar, antieuropean, mistic. Nu mai ai voie să gîndești... Gîndirea liberă este arestată! În mod ciudat toate aceste etichete seamănă cu cele aplicate de bolșevici: criminal, bandit mistic, dușman al poporului etc. Înainte se afirma neîndoielnic faptul că lumina vine de la Răsărit, de la est, adică de la Moscova... Acum se pare că înlocuim această lumină tenebroasă cu lumina care vine de la vest, adică de la Bruxelles și Washington. Este oare această lumină la fel de tenebroasă? 

  

Nu este dreptul meu – acela specificat în Carta Drepturilor Omului – de a încerca să disting, să judec dacă ceea ce adopt este o valoare sau o non-valoare, dacă valorile sau pseudo-valorile care mi se propun sînt adecvate sau nu sistemului de valori, zestrei culturale a acestui popor? Pseudo-valorile sînt niște idei și concepte care au pretenția de a fi valori, dar sînt departe de a putea fi definite ca atare, deși acum se încearcă, prin tot felul de mijloace, înscrierea lor în rîndul valorilor reale, perene ale omenirii. Problema cu care ne confruntăm astăzi o reprezintă limitarea accesului la istoria și cultura poporului din care facem parte, prin tot felul de mijloace mai mult sau mai puțin coercitive. Unul dintre cele mai importante mijloace îl reprezintă instituțiile chiar statului; de exemplu, acestea impun anumite programe de învățămînt sau anumite manifestări „culturale”. Astfel, mi se rupe cordonul ombilical cu Dumnezeu, cu zestrea mea culturală, și în schimb, prin toate mijloacele, coercitive și mai puțin coercitive, mi se impune un nou sistem de valori, o nouă cultură, adică mi se smulg rădăcinile din suflet, mi se amputează o parte din suflet și mi se impune în loc un suflet și un fond care-mi sînt străine. De exemplu, imaginea vampirului transilvan în care a fost transfromat Vlad Tepeș în Occident se potrivește mult mai bine walkiriilor occidentale decît specificului, adevărului istoric și credinței acestui popor.  

De ce spun mijloace coercitive sau mai puțin coercitive? Cînd vorbesc despre mijloace coerctive, nu mă refer la cele de tip militar, ci la șantaj economic, așa cum s-a petrecut în cazul Greciei. Nu adopți setul de legi care ți se cere, se închide robinetul. Elitele noastre au lăsat locul unei clase politice caracterizate de oportunism și lichelism, care, în schimbul susținerii externe, este deseori gata să adopte anumite măsuri favorabile culturii și intereselor străine, de pildă acordarea anumitor privilegii firmelor multinaționale occidentale în dauna firmelor autohtone. Îmi veți spune: ce este rău în asta? Aceste firme sînt de fapt niște cai troieni care vin cu propria lor cultură, pe care o promovează atît în interiorul firmei, în rîndul angajaților, cît și în exterior, în rîndul populației care consumă produsele firmei respective, fie că este vorba de un consum alimentar, ca in cazul Mc Donald’s sau Coca Cola, fie de programe sau jocuri pe computer.  

Cînd vorbesc despre măsuri mai puțin coercitive mă refer simplu la soft power, puterea de a seduce mințile și inimile. Acest soft power pătrunde atît prin cultura firmelor multinaționale, pe care acestea o promovează peste tot în lume, cît mai ales prin mass-media, prin filmele, cărțile, jocurile video propuse. Această stare de fapt este posibilă deoarece majoritatea canalelor mass-media sînt fie deținute de trusturi occidentale, fie de simpatizanți ai acestora. Putem evalua singuri, de pildă, cum o firmă precum Coca Cola a impus o anumită imagine a lui Moș Crăciun peste tot în lume. Să privim numai cum s-a impus la noi în ultimii ani sărbătoarea St. Valentine’s Day din 14 februarie, bietul mucenic al Bisericii primare, a cărui viață o ignorăm cu toții și pe care cultura sau incultura occidentală a transformat-o într-o sărbătoare a dragostei prea adeseori lascive. Sfîntul Valentin a fost martirizat pentru că a cununat creștinește o pereche de tineri, deci nu i-a încurajat să trăiască în desfrînare. Cum putem face din sărbătoarea lui o sărbătoare a desfrîului? Să nu uităm iarăși felul în care s-a impus în ultimii ani Halloween-ul chiar și în grădinițe! În Occident, pe 1 noiembrie catolicii sărbătoresc Ziua Tuturor Sfinților, iar noi la inceputul lui noiembrie sărbătorim Ziua Morților și facem pomenire pentru morții noștri. Ce legătură au acestea cu vrăjitoria?!  

Cine nu își amintește astăzi de filmul serial Dallas, care a avut drept scop să introducă cultura și valorile americane în casele noastre... Filmele care fac propagandă LGBT au exact același rol, de a ne reseta creierele și a ne schimba modul de a gîndi și de a privi lucrurile, urmărind în final schimbarea paradigmei sociale, redefinirea normalității. Cercetătorii au demonstrat că imaginile sînt printre cele mai convingătoare modalități de a ne inocula o nevoie pentru un anumit produs sau patimă și reprezintă cel mai bun canal de promovare a ideilor, pentru că ele acționează atît la nivel conștient, cat și subconștient. În timp ce urmărește imaginile de la televizor, creierul devine pasiv, nu mai gîndește, ci primește ceea ce vede. În acest scop s-a inventat televiziunea. Există un nivel de informație comunicată și preluată în mod conștient, dar și un alt nivel în care este comunicată subconștientului. Să nu uităm că se spune că imaginea rămîne pe retină și se stochează undeva în memorie, astfel că, vrînd-nevrînd, ne influențează. Există chiar studii făcute de către criminaliști cum ar putea descoperi criminalii în funcție de imaginile rămase pe retina victimei. Copiii noștri sînt expuși la imagini încă de la vîrste foarte fragede, ei avînd acces la i-pod-uri și i-phone-uri, precum și la console de jocuri. De cele mai multe ori, jocurile respective conțin scene violente. Nici chiar desenele animate din zilele noastre nu mai sînt atît de inocente precum erau în anii 1990, ci multe dintre ele sînt folosite în același scop, de a promova valorile și cultura occidentală și a le inculca copiilor noștri încă de la vîrste fragede. 

Astfel, televiziunea si internetul au permis sistemului de valori occidental să pătrundă mai adînc pe plan internațional decît era posibil înainte. Gary Dean atrăgea atenția ca site-urile de pe internet sînt ca niște cai troieni, încărcate de concepte și valori. Aceste canale au permis răspîndirea valorilor occidentale în toată lumea, beneficiind de impunerea doctrinei circulației libere a informației.  

În perioada comunistă, dacă emiteai vreo judecată, erai ridicat de Securitate și declarat opozant al sistemului, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale”. Acum mai avem puțin și inventăm și un aparat care să ne citească gîndurile! Mă întreb: oare vor fi arestați toți cei care gîndesc altfel? Aici se duce de fapt lupta, la nivelul controlului gîndurilor... Dacă nu te mai gîndești la Dumnezeu, se rupe legătura cu Creatorul și implicit cu harul divin. Dacă ți se șterge memoria culturii din care faci parte, ți se poate implanta în loc orice alt sistem de valori. 

Nu este oare dreptul nostru să judecăm dacă valorile respective ni se potrivesc sau nu, sau dacă sînt doar niște forme fără fond în raport cu sufletul, cu zestrea culturală a acestui popor? Nu este oare dreptul nostru să discernem între o valoare și o non-valoare? Să avem o grilă sănătoasă în funcție de care evaluăm valorile și le separăm de non-valori și de forme fără fond neadecvate culturii și istoriei noastre? 

În același timp, oare acest transfer de valori nu ar trebui să funcționeze în ambele sensuri? Adică dacă alții au dreptul să ne impună valorile lor, oare noi nu avem dreptul să le impunem pe ale noastre? Avem o diasporă suficient de mare, care ar putea să o facă... Deși chiar acest sistem de muncă pendulară care s-a dezvoltat și perfecționat în ultimele decenii poate funcționa ca un cal troian, adică oamenii expuși la un sistem de valori în exterior să îl adopte și să îl absoarbă, introducîndu-l puțin cîte puțin în țară. Și aici din nou se pune problema culturii, a rădăcinilor, a discernămîntului. Dacă încontinuu ești batjocorit pentru faptul că ești român, așa cum s-a încercat timp de cîteva decenii printr-o amplă campanie de presă occidentală, ajungi să te delimitezi de zestrea ta spirituală și culturală, de credința ta și de trecutul tău istoric, ajungi să îți renegi rădăcinile. Se lovește la ora actuală în Biserică pentru că este singura instituție care mai vorbește de suflet, amintindu-ne că omul are și partea aceasta spirituală, și care mai promovează anumite valori morale. Biserica este singura care ne mai amintește de cultura și istoria noastră, singura în care nu îți este rușine că ești român... 

Se pare însă că sistemul nu are nevoie de oameni care să se gîndească la altceva decît la imaginile pornografice, să se exprime cît mai lapidar folosind un limbaj cît mai lasciv și să acționeze cît mai violent și impulsiv... Omul redus la statutul de dobitoc este omul cel mai ușor de controlat și manipulat. Devii ceea ce privești, ceea ce citești. Hrana pe care i-o dăm sufletului nostru este cea care ne zidește în interior. 

Efortul nostru trebuie să fie acela de a construi o Europă bazată pe valori perene... Nu cred că Europa poate fi reprezentată de invazia musulmană, nici de ultimele vrăjitoare vînate în Germania pentru că au fiert o tînără într-un cazan, nici de lobby-urile LGBT care încearcă să își promoveze punctul de vedere și patima în întreaga lume, pentru a transforma o minoritate anormlă în majoritate normală...  

Oamenii au dreptul să aleagă, drept pe care trebuie să îl respectăm cu toții, dar nu au dreptul să impună valorile lor celorlalți. Înțeleg ca minoritățile să aibă drepturi, dar, de exemplu, dacă creștinii își proiectează un film sau au o manifestare proprie, imediat sînt acuzați de fanatism religios, sectarism, prozelitism, propagandă religioasă, așa cum s-a întîmplat cînd niște prieteni ortodocși și catolici au mers în Franța să cînte colinde la un azil de bătrîni. Au fost dați afară chiar de directoarea azilului, pe motiv de propagandă religioasă! La ultimul meu loc de muncă din Franța, în cadrul unei universități, era o rușine să fii creștin. Creștinii erau batjocoriți și se făceau glume pe seama lor, în schimb era apreciat în mod deosebit un transsexual care cîștiga mulți bani din spectacole.

Caii troieni pătrund în casele noastre în mod subtil: printr-un film la televizor, printr-o muzică, printr-o băutură precum Coca Cola, printr-o pereche de jeans sau printr-un pachet de chipsuri... De ce credeți că actorii și cîntăreții cîștigă atît de bine? Pentru că sînt ambasadorii care promovează cel mai eficient sistemul de valori și, în același timp, de non-valori occidental. Toate acestea ne schimbă în timp, pe nesimțite, modul de a gîndi și de a acționa, ne schimbă cultura… Noi putem juca un rol pasiv sau activ, depinde de alegerea noastră. În 2001, scriitorul Mario Vargas Llosa publica un eseu intitulat Cultura libertății, în care argumenta faptul că fiecare dintre noi sîntem liberi să ne formăm o identitate culturală, deci numai de noi depinde cum ne construim cultura, ce fel de valori acceptăm şi ce moștenire lăsăm generațiilor viitoare.

Raluca PRELIPCEANU