sâmbătă, ianuarie 28, 2017

AFR: ALIANȚA SECULARISMULUI CU TERORISMUL

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
   
Am primit și dau mai departe...
  

În 2016 au fost ucişi în întreaga lume peste 90.000 de creştini, cu 10.000 mai puțini decît în 2015. Majoritatea covîrşitoare au fost ucişi din pricina credinţei lor creştine, cu precădere de islamişti. Putem anticipa, deci, cu durere şi îngrijorare, că masacrul creştinilor va continua şi în 2017. În ultimele 14 luni terorismul islamist a făcut ravagii cu precădere în Europa, dar şi în Statele Unite. Din nefericire, atacurile teroriste sînt tot mai frecvente şi se extind în părţi noi ale lumii. Pe 19 decembrie a avut loc ultimul atac terorist islamic în inima Europei. În acea zi, în Elveţia, 3 persoane au fost împuşcate într-un centru islamic din Zürich, ambasadorul Rusiei a fost asasinat în Ankara şi 12 oameni au fost ucişi, iar alţi 48 răniţi, cînd un camion, condus de un terorist islamist tunisian, a trecut peste un grup de persoane inocente, în inima Berlinului, unde cumpărau cadouri de Crăciun pentru cei dragi. Tot în 2016 au fost înregistrate cel puţin alte 10 atacuri islamiste împotriva creştinilor din Europa. În iulie, doi islamişti au ucis un preot într-o biserică din Normandia. Tot în iulie, de Ziua Bastiliei, un terorist islamist a ucis 84 de persoane la Nisa, trecînd cu camionul peste ele. În martie au fost ucise 34 de persoane și 190 au fost rănite în atacuri islamiste coordonate în Bruxelles, iar în noiembrie 2015 peste 130 de persoane au fost ucise de terorişti islamici în inima Parisului.
La aceste atacuri sîngeroase se adăugă zecile de mii de creştini ucişi în 2016 din cauza credinţei lor de către islamişti în Orientul Mijlociu, Egipt, Libia, Nigeria, Mali, Niger, Somalia, Kenya. Lista este lungă şi, practic vorbind, interminabilă. Îngrijorătoare sînt şi ştirile frecvente care parvin din centrele de refugiaţi din Germania şi Franţa, unde migranţii musulmani ameninţă, persecută şi chiar ucid refugiaţi creştini refugiați din Orientul Mijlociu ca să-şi scape viaţa, fără ca autorităţile germane ori franceze să intervină semnificativ.

I

Mutilarea simbolurilor creştine
   
Toleranţa şi naivitatea autorităţilor occidentale faţă de islamişti se manifestă însă şi la alte nivele. Radicalii islamişti mutilează, decapitează ori distrug în întregime statui şi simboluri religioase creştine în cimitirele germane, fără ca autorităţilor să le pese. Un articol publicat în decembrie reflectă dimensiunile enorme ale acestei probleme. Peste tot unde ajung, islamiştii distrug simbolurile religioase, din Afganistan, unde au dobîndit notorietate distrugînd statuia lui Buddha, veche de mai bine de 1000 de ani, pînă la Tombuctu, în Mali, unde cu cîţiva ani în urmă au distrus simbolurile religioase vechi de dinaintea convertirii localnicilor la Islam. Din nefericire, Europa nu face excepţie de la aceste acţiuni deosebit de agresive şi intolerante. În 2016, de exemplu, doar în Germania, islamiştii au mutilat, decapitat ori distrus în întregime 50 de statui ale lui Hristos ori alte statui creştine. În 2015, 40 de sculpturi creştine au fost distruse, tot în Germania. Poliţia germană a interogat cîţiva suspecţi islamişti, dar anchetele au fost sistate după ce suspecţii au fugit în Siria [detalii aici].
Mutilarea sculpturilor creştine nu se face la voia întîmplării. Ea denotă ura islamiştilor ajunşi în Europa împotriva creştinilor, cît şi obiectivul lor de agresare expresă a creştinismului. Mutilarea simbolurilor religioase exprimă intenţia de anihilare a celor pentru care aceste simboluri religioase sînt importante şi relevante.
Secularismul face exact la fel şi urmăreşte acelaşi obiectiv, dar nu prin violenţă, ci prin constrîngeri de multiple feluri. Multe – chiar foarte multe – sînt incidentele în care creştinii occidentali au fost concediaţi, trimiși în instanţă ori găsiţi vinovaţi de prozelitism pentru că arborează simboluri religioase în public ori la locul de muncă.

Alianţa seculariștilor  
şi a jihadiștilor terorişti 

Incidentele enunţate mai sus sînt bine cunoscute şi publicului din România. Dar comentariul de azi atenţionează asupra unui fapt ori nuanţe mai puţin cunoscute, pe care încă nu le-am analizat. Ori, am putea mai bine spune, al unui curent pe care l-am depistat de cîţiva ani încoace şi încă nu l-am comentat. Există o alianţă tacită între secularismul euro-american şi terorismul islamic. Poate vi se pare bizară această afirmaţie, dar e corectă. Secularismul vede în Islamul radical un aliat de bază în bătălia secularismului împotriva creştinismului, iar musulmanii văd în secularism un aliat de bază în campania lor de anihilare a creştinilor. Scopul ultim al secularismului este anihilarea religiei, a influenţei acesteia în societate, ba chiar eliminarea ei din spaţiul public. Şi, în primul rînd, marginalizarea şi eliminarea creştinismului. Scopul islamismului terorist este identic: eliminarea creştinismului.
Care este baza acestor afirmaţii? Este foarte greu să dai peste un articol critic la adresa religiei musulmane în mass-media din Occident, dar și din România. În contrast, zilnic sînt publicate o sumedenie de articole care atacă creştinismul, îl trivializează, îi atacă teologia, îi ridiculizează preoţii și ierarhii, promovează ateismul şi îi îndoctrinează pe tineri cu idei și sentimente de ură faţă de ordinea creștină. Practic vorbind, mai nimic pozitiv nu se scrie despre creştini ori creştinism în mass-media „noii Europe”.
Pe de altă parte, însă, depistam tot mai multe materiale care tind să pună într-o lumină pozitivă religia musulmană şi să atribuie, subtil, o oarecare inocență exceselor de violenţă islamiste ori tensiunilor dintre israeliţi şi palestinieni. Un motiv ar fi şomajul ridicat în rîndul tinerilor musulmani. În Tunisia, de exemplu, şomajul e de 15%, iar în rîndul tinerilor de 30%. Ba unele comentarii occidentale afirmă chiar că Islamul este o religie a păcii, o afirmaţie cu totul bizară şi ilogică, luînd în considerare evidența masivă că Islamul este, fundamental vorbind, o religie cu un trecut violent, ba chiar fundamentată pe o teologie a violenţei.

Un exemplu grăitor 

Un recent exemplu al naivităţii intelectualilor occidentali privind Islamul este un Raport publicat în octombrie de Southern Poverty Law Center (SPLC), un think-tank american. Titlul Raportului dă uşor de înţeles că această organizaţie este anti-creștină şi pro-islamică: Field Guide to Anti-Muslim Extremism („Ghidul extremismului anti-musulman”). Raportul poate fi accesat aici.
SPLC nu este o fundație chiar necunoscută românilor. Cu ani în urmă, această organizaţie extremistă, anti-creștină şi pro-homosexuală, a căutat să-şi extindă activităţile şi în România. A fost fondată iniţial să promoveze integrarea şi egalitatea rasială în America, cu zeci de ani în urmă. De mai bine de 50 de ani, însă, SPLC a devenit irelevant şi a trebuit să se reprofileze pentru a-și păstra o anume relevanță şi a ţine pasul cu vremea. Aşa a devenit, în ultimele decenii, un bastion al drepturilor homosexualilor şi... musulmanilor.
Afirmaţiile Raportului SPLC sînt cu totul extreme. După 11 septembrie 2001, afirmă Raportul, musulmanii Americii au fost constant atacaţi şi etichetaţi, pe nedrept, ca fiind ucigaşi, terorişti, misogini. Şi asta cu toate că – după unui studiu a lui Peter Berger, expert în terorism – numărul musulmanilor înrolaţi în grupuri teroriste este între 85.000 şi 106.000. 3000 dintre ei provin din Tunisia. SPLC extrapolează că abia la 15.000 de musulmani există un terorist înrolat într-un grup terorist. Un număr nesemnificativ, care nu trebuie să îngrijoreze, afirmă Raportul. Un număr care nu înseamnă nimic. SPLC s-a angajat, deci, să rectifice imaginea negativă a musulmanilor, denunţînd intelectualii, scriitorii şi jurnaliştii occidentali pe care SPLC îi considera că fiind anti-musulmani şi extremişti. Raportul SPLC identifică nu mai puţin de 15 astfel de „extremişti anti-musulmani”. Cine sînt ei?
Prima e Ann Corcoran din New Jersey, care atenţionează din 2007 asupra pericolului jihadist. Steven Emerson, tot un american, e ridiculizat pentru că atenţionează Europa privind influxul masiv de musulmani. Brigitte Gabriel e denunţată pentru că în opinia ei musulmanii nu pot fi cetăţeni loiali. Frank Gaffney jr e numit paranoid, iar Pamela Geller e incriminată pentru motto-ul ei Stop islamization of America! („Stopaţi islamizarea Americii!”). John Guandolo e criticat pentru afirmaţiile lui că 80% din moscheile Americii se află sub influenţa lui Muslim Brotherhood. David Horowitz – aspru amendat – e un fost marxist care, dîndu-şi seama de erorile secularismului, a devenit un suporter al creştinismului, pe care îl promovează ca stăvilar împotriva secularismului şi jihadismului. Ryan Mauro e şi el american, cunoscut pentru filmele lui în care expune terorismul jihadist. Raportul SPLC îl atacă şi pe el.
Deosebit de virulente sînt atacurile SPLC împotriva intelectualilor musulmani occidentali care se pronunță şi militează împotriva terorismului islamic. Ayaan Harsi Ali e probabil cea mai cunoscută femeie musulmană din Occident care scrie prolific şi conferenţiază masiv împotriva Islamului radical. Născută în Somalia, Harsi Ali a scăpat în Europa, unde s-a stabilit în Olanda şi a fost aleasă după o vreme în Parlamentul Olandei. Urmare a divorţului ei în Olanda, Harsi Ali a ajuns în America, unde a devenit cetăţean american. SPLC o atacă pentru afirmaţiile ei că islamismul este „noul fascism”, care promovează „un cult destructiv şi nihilist al morţii”.
În aceeași categorie e plasat şi Maajid Nawaz, cetăţean britanic născut în Pakistan, dar care locuieşte în Londra. (Despre Nawaz am scris deja: vezi aici.)

From the Womb to the Tomb
  
De ce mass-media din Occident tace şi nu refuză să critice islamismul, în pofida tuturor evidențelor? Din teamă şi laşitate. O explicaţie deosebit de plastică în sensul acesta a fost dată de un imam american pe postul de televiziune american Fox News, în prima săptămînă a anului. Imamul a fost invitat să dezbată, împreună cu un comentator creştin, atacurile lansate de Hollywood împotriva unei cîntărețe creştine americane de culoare, care a declarat recent, într-o biserică din Houston, că homosexualii sînt posedaţi de un duh demonic (detalii aici).
Imamul afirmă că Islamul condamnă sodomia la fel ca şi creştinismul. Întrebat fiind de ce Hollywoodul nu-i atacă și pe musulmanii care fac afirmaţii similare la adresa homosexualilor, imamul a dat o explicaţie care ar trebui să îngrijoreze şi să ne dea tuturor de gîndit. Spre deosebire de creştini, zice el, dacă musulmanii sînt atacaţi, ei nu întorc obrazul, ci răspund cu violenţă (We will go after you from the womb to the tomb, adică „Vă vom vîna din pîntece și pînă la mormînt”).
Aceeași laşitate e dovedită şi de mass-media din Europa occidentală, și de liderii politici occidentali, şi de fosta Administraţie SUA. Iar aceasta se reliefează în slăbiciunea şi lipsa de eficacitate a Administraţiei Obama în combaterea terorismului islamic. După 8 ani de preşedinţie obamiană, pericolul jihadist e mai extins, mai divers şi mai incisiv decît înainte, jihadiștii au cîştigat mai mult teritoriu, au mai mulţi terorişti înrolaţi în acţiunile lor, mai multă muniţie, sînt mai bine organizaţi, mai sofisticaţi şi mai bogaţi. Pot finanţa acţiuni mai variate, mai multe şi mai letale decît în urmă cu 8 ani. Cu atît mai mult e vremea ca Europa şi America să se trezească din somnolență şi să-şi asigure securitatea civilă și religioasă.

II

New York Times şi anti-creștinismul

E incontestabil că New York Times e cel mai prestigios şi influent ziar din lume, cu cel mai mare tiraj şi cea mai largă audienţă. Comentariile editorilor ziarului sînt adeseori luate ca literă de evanghelie de către cititori, influenţînd atît viața politică, cît şi – mai ales – viaţă intelectuală. Ediţiile cotidiene ale ziarului ajung și la 100 de pagini, iar cele din week-end-uri chiar la mai mult. Subiectele sînt diverse, iar ediţia de sfîrşit de săptămînă acoperă subiecte variate (politică, economie, artă, educaţie, cultură, istorie) şi oferă numeroase recenzii de cărţi. Opiniile săptămînale sînt scrise de intelectualii, politicienii, sociologii şi legiuitorii de vîrf ai Americii (dar și din alte ţări occidentale). A scrie pentru New York Times e apogeul meseriei de jurnalist. New York Times scoate la Paris şi o ediţie internaţională, numită International New York Times (cunoscută pînă acum cîțiva ani ca International Herald Tribune).
Cu adevărat impresionat. Dar atunci, care e critica? În marea lor majoritate materialele publicate de New York Times sînt părtinitoare, de la formularea titlurilor și pînă la conţinutul materialelor; adică ce se scrie şi ce nu se scrie, cine scrie şi cui nu i se permite să scrie, ce subiecte se tratează şi ce subiecte nu se tratează. Se scrie dintr-o perspectivă liberală (anti-tradiție, anti-religie, anti-valori) şi, în special, anti-creștină. Ziarul a fost şi încă este vîrful de lance al revoluţiei sexuale din America. E promotorul avortului, ateismului, al anti-creștinismului militant şi, în esenţă, al secularismului. Autorilor atei li se acordă spaţii largi, iar revoluţia sexuală e mereu prezentă în paginile ziarului (şi mai ales ale unei publicaţii de sfîrşit de săptămînă, cunoscute ca New York Times Magazine). Practic, nu există o ediţie de week-end care să nu publice materiale extinse în favoarea perversiunii sexuale, avortului ori ateismului.
Dar ținta primă a ziarului rămîne religia, în principal cea creştină. Iar cînd e vorba de creştinismul american, ținta prioritară a atacurilor sînt catolicii şi neo-protestanții, cele două grupuri creştine care alcătuiesc jumătate din electoratul american şi care în noiembrie i-au dobîndit lui Trump Casa Albă. De zeci de ani New York Times îi portretizează pe neo-protestanți ca pe cei mai diabolici, needucaţi, intoleranţi şi înguşti la minte dintre creştini, atît în America, cît şi în restul lumii. Nu găseşti niciodată un articol pozitiv despre ei, iar titlurile articolelor despre aceste grupări creştine sînt de-a dreptul josnice. Periodic, New York Times anunţă „moartea” neo-protestanților. Anticipînd greșit alegerea lui Hillary Clinton la Casa Albă, anul trecut articolele negative la adresa neo-protestanților (ce alcătuiesc baza demografică a republicanilor americani) au fost mai numeroase ca oricînd. Articole cu titluri de genul The Collapse of White Evangelicals („Colapsul evanghelicilor albi”) au fost nu doar numeroase, ci și scrise adeseori de intelectuali care au abandonat credinţa tradiţională, trecînd de la creştinism la islamism, buddhism etc., ori au devenit atei. Ba mai mult, dacă creştinii americani vor să facă anunţuri publicitare în paginile ziarelor dintr-o perspectivă pro-valori, ei sînt respinşi. Ziarului nu îi scapă nici un scandal care se iveşte din cînd în cînd în bisericile americane, rezervîndu-i mereu prima pagină a ziarului. Cam aşa cum începe să se întîmple şi în România...

Cărţi pro-islamice

În timp ce New York Times face un efort intenţionat şi masiv de subminare a creştinismului în America, în ce-i privește pe musulmani ziarul face exact ce a făcut de zeci de ani cu alte grupuri problematice: le normalizează, le prezintă „faţa umană” şi se erijează ca protector al lor împotriva „majorităţii tiranice” creştine, în special neo-protestante. Un exemplu grăitor este cel din 11 ianuarie a. c., cînd New York Times a publicat, în secţiunea Book Review („Recenzie de carte”), două comentarii foarte simpatetice despre islamism şi credincioșii lui (vezi aici).
Primul articol este o recenzie a cărţii Letters to a Young Muslim („Scrisori către un tînăr musulman”), recent publicată de Omar Saif Ghobash, iar al doilea este o recenzie a cărţii The Atheist Muslim („Ateul musulman”) a lui Ali A. Rizvi. Primul comentariu ne aminteşte că în 1786, în Tratatul de la Tripoli dintre Statele Unite şi Maroc, s-a menţionat că America nu e o ţară fondată pe creştinism şi că prima ţară din lume care a recunoscut independența Americii a fost Marocul musulman. Comentariile vor să le amintească americanilor că la începutul istoriei ţării lor 20% dintre sclavii care au ajuns în America au fost musulmani şi că atunci americanilor nu le-a fost teamă de musulmani. De ce, atunci, întreabă New York Times, să le fie teamă astăzi? Ba mai mult, recentele alegeri din America i-au înfricoşat, se zice, pe musulmanii Americii şi îi îndreptăţeşte să fie îngrijoraţi de presupusele sentimente „anti-musulmane” ale americanilor de rînd. Musulmanii se plîng de incitare la ură şi crime motivate de religia lor. Asta i-a făcut pe peste 300 de lideri musulmani din America să-i adreseze lui Trump o scrisoare în care îşi exprimă îngrijorarea. Panica lui New York Times, exprimată în articol, este că Trump nu ia seama. Ba mai mult, se zvoneşte că Administraţia Trump a scos din Casa Albă toate simbolurile religioase puse acolo de Administraţia Obama, inclusiv covoarele musulmane pentru rugăciune. Singurul simbol religios păstrat a fost crucea creştină.
„De ce ne urăsc ei?”, întreabă autorul comentariului, el însuşi musulman, cu privire la americani. Islamul, zice acesta, e o religie „a compasiunii şi a umilinţei”. Terorismul islamist nu e menţionat defel, dar indirect cititorii sînt informaţi că Islamul este, fundamental vorbind, o religie a păcii. „Extremiştii” musulmani, cum îi numeşte comentariul, sînt a „minoritate mică” (small minority), care nu trebuie să îngrijoreze. O oarecare simpatie subtilă le este acordată acestor „extremişti” de către autor, amintind că 70% dintre musulmani sînt analfabeţi şi că 28% dintre cei 100 de milioane de arabi între 15 şi 29 de ani sînt şomeri. În consecinţă, spune autorul, vina pentru extremismul lor nu e de fapt a lor, ci a lipsei lor de educaţie sau de locuri de muncă! Pentru aceşti tineri Statul Islamic e un refugiu, pentru că acolo primesc locuri de muncă, adică o plată, mîncare şi... ceva de făcut.

Ateismul musulman

Pînă la urmă, „scrisorile către un tînăr musulman” sînt sfaturi de „înţelepciune” musulmană transmisă tinerilor musulmani, iar cartea despre „ateul musulman” e apogeul satisfacţiei celor care publică în New York Times. În sfîrşit, par ei să exclame cu satisfacţie, o carte scrisă de un fost musulman care neagă existenţa lui Allah! Rar dai peste un ateu musulman, dar şi mai rar peste unul care are curajul să-şi publice sentimentele negative faţă de religia părinţilor lui. Dacă creştinii au fost subiecţii criticii autorilor atei începînd cu Spinoza şi pînă astăzi, ateismul musulman, aşternut pe hîrtie, e într-adevar o noutate.
Cartea ateului Ali A. Rizvi e etichetată ca thoughtful, articulate, well documented, logical and made accessible by many personal anecdotes and pop culture references („meditativă, bine închegată, bine documentată, logică şi accesibilă prin descrierea unor experienţe personale ale autorului şi referinţe la cultura socială”). Nu am dat niciodată peste astfel de calificative lăudabile la adresa vreunei cărţi care promovează creştinismul. Rizvi e descris ca un erou, un Prometeu arab care vrea „să mîntuiască lumea de ravagiile gîndirii iraţionale care justifică violența şi distrugerea” (Rizvi clearly wants to save the world from the ravages of irrational thinking that excuses all sorts of violence and destruction). În entuaziasmul lui, autorul îl vede pe Rizvi că pe un stîlp al ateismului de început de secol, care ar putea influenţa decisiv gîndirea tinerilor. Îl pune în aceasi categorie cu apostolii ateismului de început de mileniu, britanicii Dawkins şi Hitchens. (This book is so compelling that Rizvi may well become the Dawkins or Hitchens for the millennial generation).

American Apostoles

Nu doar ziarele americane promovează „faţa umană” şi „înţelepciunea” musulmană. Cărţile care sînt scrise în ultimii ani privind relaţiile istorice dintre creştinii americani şi musulmani îi prezintă pe musulmani ca victime şi pe creştini ca agresori. Un exemplu grăitor este cea a Christinei Leigh Heyrman, American Apostles – When Evangelicals Entered the World of Islam („Apostoli americani – Cînd evanghelicii pătrund în lumea islamică”), publicată în 2015. Recomandăm cartea, cu rezerve, dar numai celor care au răbdarea şi tenacitatea să înveţe din ea nu doar date istorice despre activităţile misionare ale neo-protestantilor americani în Orientul Mijlociu acum 200 de ani, dar să şi poată tolera tonul extrem de sarcastic şi chiar agresiv al autoarei la adresa misionarilor. După doar două capitole, eşti tentat să pui cartea jos, fiind confruntat cu un ton dispreţuitor la adresa acestor creştini care au dorit să-i convertească pe musulmani la creştinism.
Subiectul cărţii e, fără îndoială, interesant. Autoarea a făcut eforturi mari, studiind asiduu în arhivele neo-protestanților americani munca lor misionară în lumea musulmană de acum 200 de ani, în special în Imperiul Otoman. E suprinzător să descoperi imensitatea acestui subiect, autoarea focalizîndu-se doar pe o perioadă scurtă de timp, cam 20 de ani, de la începutul secolului XIX. Motivaţi de răspîndirea evangheliei între musulmani, aceşti misionari au trăit vreme de decenii în diferite părţi ale Imperiului Otoman. Periodic au trimis în America rapoarte minuţioase privind evenimentele istorice şi religioase cărora le-au fost martori, evenimentele cotidiene, relaţiile şi prieteniile pe care şi le-au făcut, obiceiurile şi modul de viață ale băştinaşilor, ca şi aspectele politice şi sociale din Imperiul Otoman de atunci. Rapoartele lor se aflăa astăzi în arhivele bisericeşti.
Pentru români sînt interesante paginile 140 şi 141 ale cărţii, care discută activităţile lui Pliny Fisk, misionar neo-protestant din Boston în Imperiul Otoman. Fisk scrie despre „rebeliunea” Provinciilor Danubiene Moldova şi Valahia împotriva Imperiul Otoman în 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. La vremea evenimentelor din Muntenia, Fisk se afla în Smirna şi menţionează că „rebeliunea” valahilor şi moldovenilor a dat, realmante, curaj şi nădejde grecilor şi creştinilor din Imperiul Otoman că revolta românilor va contribui la prăbuşirea Imperiului Otoman şi că îşi vor redobîndi libertatea.
Etichetele puse de autoare pe misionarii creştini din lumea musulmană de acum 200 de ani sînt cu totul ofensatoare: „aventurieri, idealişti, bigoţi, plini de prejudecăți” etc. (pp. 250-256). Sînt acuzaţi de imperialism cultural şi prozelitism. Iar „imperialislul” lor, zice ea, continuă şi azi. Natural, autoarea trece cu vederea munca caritabilă a acestor „apostoli”, care, pe lîngă propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, au finanţat şi construit clinici, spitale, orfelinate, şcoli şi universităţi. Dar aceste acţiuni sînt şi ele etichetate de autoare ca evidență a „imperialismului” neo-protestanților americani (pp. 255-256). Faptele grăiesc, însă, mai mult că vorbele. Fără misionarii americani ai veacului XIX astăzi nu ar exista, de exemplu, nici American University of Beirut, nici American University in Cairo ori alte universităţi şi colegii fondate de ei în mai multe ţări arabe din Orientul Mijlociu. Contribuţia lor la emanciparea musulmanilor din obscurantism e ignorată ori văzută ca o formă de reprobabil „imperialism” cultural.

Ştire de ultimă oră

Tocmai ne-a parvenit ştirea că în unele sate din Mali islamiştii au dobîndit puterea, au impus legea Sharia şi au interzis botezul copiilor creştini şi căsătoriile creştine. Sîntem îngrijoraţi. Cu doar cîţiva ani în urmă francezii i-au expulzat pe jihadiștii islamişti din Mali, facilitînd reîntoarcerea creştinilor la casele lor. Sîntem curioşi să vedem cum ori dacă New York Times şi presa occidentală vor reacţiona (detalii aici).

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro

publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   2 comentarii

marți, ianuarie 24, 2017

ÎNTRE STÎNGA ȘI DREAPTA

SUMARUL BLOGULUI 


De ce fac stînga  
unii oameni „de dreapta”
  
Observ că sînt oameni declarați de dreapta, „naționaliști” și „conservatori”, care aplaudă discursul lui Liviu Dragnea, liderul PSD și aspirantul la funcția de comandant suprem al țării. 
Mă întreb dacă aversiunea justificată față de „corectitudinea politică” – pe care, în opinia multora (și nu fără temei), o reprezintă la noi PNL și Iohannis – le-a anulat discernămîntul. Altfel, cum să-mi explic că văd, deodată cu Dragnea și restul purtătorilor de mesaj PSD (inclusiv din presă), în manifestațiile din 22 ianuarie  o „mineriadă” (care ar necesita o contramanifestație), o tentativă de „lovitură de stat” (nazistă, după cum o califica un lider ALDE!)? 
Cine vorbește despre mineriade, PSD, autorul mineriadelor din anii ‘90, care au ținut România în lumea a treia douăzeci de ani mai mult după căderea regimului Ceaușescu?! Poate onor conducerea de partid și de stat își și amintește cum au fost mineriadele: o categorie de români, minerii, îndreptată împotriva altei categorii, anticomuniștii, cu violență și cu sprijinul autorităților de stat. Asta s-a întîmplat ieri? Vă ia mințile propaganda? 
Cine vorbește de lovitură de stat, PSD, care a dat, prin reprezentanții săi fondatori, în decembrie 1989, una dintre cele mai sîngeroase lovituri de stat și care a schimbat – prin abuzarea legii, cînd nu prin ignorarea ei, în anul 2012 – șefii principalelor instituții de stat, au încercat să-l demită pe președintele statului, au încercat să lichideze libertatea instituțiilor de justiție și să-și impună autoritatea cu forța asupra întregii societăți?! Asta s-a întîmplat ieri? 
Și cînd i se dă PSD-ului credit pentru aceste aiureli manipulatorii? Taman în momentul în care, imediat după ce a revenit la putere, PSD încearcă să-i elibereze din pușcărie sau să-i scoată de sub incidența legii pe unii dintre cei mai corupți reprezentanți sau complici ai săi. Poate accepta așa ceva un om de dreapta, naționalist și conservator? 
Cît de orb să fii ca să susții PSD în aceste momente, indiferent cine i s-ar opune? Ei, la fel de orb ca atunci cînd vezi în Rusia salvarea din fața imperialismului distrugător de suflete și state. Căci aceiași oameni pretins de dreapta, „naționaliști” și „conservatori”, susțin și această din urmă aberație 
Cum pe unii îi cunosc și nu-i bănuiesc de prostie, am alte bănuieli. Mai ales că nu e prima dată cînd se plasează în contra adevărului și a valorilor pe care ar trebui să le nutrească (USL a fost începutul). 

Claudiu TÂRZIU

publicat de Răzvan Codrescu @ 16:00   0 comentarii

luni, ianuarie 23, 2017

CORB LA CORB NU SCOATE OCHII...

SUMARUL BLOGULUI 

Nu mai e o surpriză pentru nimeni că noua putere pesedistă – care nu mai prididește să-și invoce „legitimitatea” conferită „democratic” – se manifestă ca o afacere personală a ciocoiului de Teleorman Liviu Dragnea. Penal el însuși, grija sa de căpătîi, la începutul guvernării personale prin interpuși, este soarta penalilor din România. Filosofia liderului PSD e cît se poate de simplă (la mintea penalului, s-ar zice): nu-i nici o problemă să fii penal în România; problema este ca, penal fiind, să stai la închisoare; sau, penal fiind și totuși liber, să nu fii lăsat să ajungi premier. Așa un tratament al bieților penali nu se mai poate tolera și trebuie ameliorat! E vremea ca penalul să fie liber și în fruntea bucatelor. Iar cine nu înțelege acest imperativ teleormănean este dușmanul personal al lui Liviu Dragnea, al PSD-ului și al întregului popor (care n-o mai fi el muncitor, ca altădată, dar e votangiu de nădejde și n-are nimic mai sfînt decît cultul hoției, care a devenit demult mîndrie identitară). Paradoxul este că proști, dar mulții înțeleg foarte bine despre ce-i vorba; cei care nu înțeleg sînt mai ales intelectualii (înhăitați cu Klaus Iohannis, Werner-ul de la Cotroceni, și cu toți impotenții penalității din partidele decorative, care tocmai de aceea n-au reușit – și nu vor reuși niciodată – să acceadă cu adevărat la putere). Da, neamțul pune de-o nouă mineriadă, dar făcută cu intelectuali (adevărații destabilizatori ai țării, de la Piața Universității și pînă azi, cum a spus-o și a tot repetat-o și tovarășul Iliescu, președintele nostru de onoare, hingherit acum de niște bestii justițiare scăpate de sub control)! Dar le-arătăm noi lor, că la noi e pîinea și cuțitul!  Poporul ni le-a dat!
Cum cruciatul penalității este proaspăt întors din America, autorul textului de mai jos – preluat de pe Platforma ROST – propune o analogie care se impunea de la sine... (R. C.)

Liviu Dragnea văzut de Academia Cațavencu

Domnul Liviu Dragnea   
și subminarea statului de drept 

Coincidența a făcut ca la distanță de doar o zi, sîmbătă 21 ianuarie, respectiv duminică 22 ianuarie, să se desfășoare demonstrații masive de protest atît în Washington, capitala SUA, cît și în București, capitala României. Ambele demonstrații au fost relativ pașnice, fără incidente deosebite. Protestatarii de la ambele demonstrații și-au vărsat năduful și și-au făcut cunoscute punctele de vedere față de problemele pe care le consideră importante. La ambele demonstrații au participat lideri ai partidelor de opoziție. Cam acestea ar fi similaritățile dintre cele două demonstrații de protest.  
Deosebirile țin de modul în care deținătorii puterii din cele două țări au înțeles să trateze protestele. Pînă acum n-am citit sau auzit ca liderii partidului de guvernămînt din SUA să acuze protestatarii că acțiunea lor este de fapt începutul unei lovituri de stat sau că vor să submineze puterea nou instalată la Washington, deși unii vorbitori au avut discursuri incendiare. Să amintim că Madonna, în discursul ținut în fața manifestanților de la Washington, a spus că s-a gîndit extrem de serios să arunce în aer Casa Albă, reședința președintelui american! Nici mulțimea nu s-a dat înapoi de la scandări similare, cerînd suspendarea președintelui Donald Trump. 
În același timp, liderii PSD, partidul de guvernământ de la noi, acuză protestatarii că vor să dea o lovitură de stat. Președintele PSD, domnul Liviu Dragnea, a declarat textual, nici mai mult nici mai puțin, că „Iohannis s-a instalat în fruntea unei noi mineriade” și că protestele sînt, de fapt, „începutul unei lovituri de stat”. Același lucru l-au susținut și cele două televiziuni de casă ale PSD, Antena 3 și România TV.
  
„M-am întors de la instalarea președintelui Americii și l-am găsit pe președintele României în fruntea unei noi mineriade, o manifestație neautorizată, împotriva guvernului României, împotriva ordinii constituționale și împotriva votului popular din 11 decembrie, sabotînd legalitatea care stă la baza statului de drept. 
Președintele țării s-a situat azi în afara legii, vizînd avantaje politice personale și cerînd aberații constituționale: retragerea unor ordonanțe, mai ales a unora care nu au fost date. 
E un început de lovitură de stat. De fapt, președintele Iohannis vrea, așa cum a vrut și fostul președinte Băsescu, să pună în cătușe puterea legitimată prin votul democratic. Vrea ca în continuare România să fie condusă de instituții fără legitimitate democratică, prin teroare, iar românii să rămână prizonierii unor puteri nealese. 
Am spus în campanie că vreau ca românii să trăiască liberi în țara lor, fără teama că sînt ascultați, urmăriți, hăituiți, șantajați și nedreptățiți. Nu-mi iau cuvintele înapoi. Susțin acțiunile împotriva corupției, dar împotriva adevăratei corupții. 
Astă-seară am solicitat Ministrului de Interne să retragă jandarmii din fața sediului PSD, fiindcă eu consider că PSD n-are motive să fie apărat. PSD e apărat de ideile lui politice, de programul de guvernare și de suportul popular. 
Îi asigur pe români că nu-i voi mai permite președintelui Iohannis să răstoarne ordinea constituțională, să uzurpe calități oficiale intrând abuziv în ședințele de guvern sau să incite la dezordine socială și violență. 
Vreau ca programul de guvernare să fie pus în practică în totalitate. Dincolo de jocul politic egoist al președintelui Iohannis, viața românilor are nevoie de bunăstare și siguranță” (Liviu Dragnea, Facebook).
  
Nu știu pe ce lume trăiește domnul Dragnea, dar mie mi s-au părut foarte clare motivele pentru care lumea a ieșit ieri în stradă și aceste motive nu au nimic de a face cu răsturnarea domniei sale de la putere. Lumea a ieșit în stradă să protesteze împotriva tentativei de subminare a puterii statului de drept pusă la cale chiar de domnia sa și acoliții domniei sale. Cum altcumva se poate numi tentativa de eliberare pe șest a profitorilor, devalizatorilor sau jefuitorilor statului pe care domnul Dragnea se face că-l susține? Ce semnal s-ar transmite dacă toți aceștia vor fi eliberați sau faptele lor vor fi dezincriminate? Jefuitori, hoți, profitori din toată lumea, veniți în România cât încă mai e ceva de furat! Nu riscați aproape nimic! Veniți și vă înfruptați, că statul român oricum nu are ce vă face! Am avut noi grijă de asta! 
Pe lîngă asta, nu pot să nu remarc în comunicatul publicat pe Facebook de domnul Dragnea folosirea exclusivă în adresare a persoanei întîi singular. Domnul Dragnea l-a găsit pe domnul Iohannis, domnul Dragnea a spus în campanie că vrea ca românii să trăiască liberi, domnul Dragnea nu-și ia cuvintele înapoi, domnul Dragnea susține lupta împotriva corupției, domnul Dragnea a solicitat Ministrului de Interne, domnul Dragnea îi asigură pe români, domnul Dragnea nu-i va permite președintelui Iohannis, domnul Dragnea vrea ca programul de guvernare să fie pus în aplicare... 
Nici măcar o dată nu a folosit domnul Dragnea o formulare de genul „noi, PSD”, sau „guvernul nostru”, sau măcar ceva de genul „în numele Partidului Social Democrat”. Nu știu dacă domnul Dragnea realizează că stilul său de adresare se potrivește perfect cu stilul de adresare al unei persoane cu înclinații dictatoriale, al unei persoane de care domnul Dragnea, cel putin declarativ, vrea să ferească România. 
Eu zic că n-ar strica să se uite în primul rînd în oglindă. 

Tudor MARINCU


București, 22 ianuarie 2017

publicat de Răzvan Codrescu @ 14:00   3 comentarii

duminică, ianuarie 22, 2017

ÎNGRIJORĂRILE UNOR PREOȚI ORTODOCȘI

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 


O SCRISOARE DESCHISĂ  
CĂTRE SFÂNTUL SINOD  
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 
Preafericirea Voastră, 
Înaltpreasfințiile Voastre, 
Preasfințiile Voastre, 
  
1. Introducere
   
Îngrijorați de faptul că Biserica Ortodoxă Română „a adoptat oficial ecumenismul decretat în Creta” [1], am simțit o adâncă responsabilitate pentru momentele de cumpănă prin care trece Biserica lui Hristos, ceea ce ne îndeamnă să Vă transmitem următoarele noastre gânduri și frământări. 
Modul în care Biserica Ortodoxă Română ia act [2] de „prestația delegației române, înseamnă că Sinodul [acestei Biserici] este de acord cu maniera în care delegația a reprezentat interesele Sfintei Biserici Ortodoxe Române la acel sinod” [3]. Deși, inițial, delegația a plecat la luptă de pe o poziție ortodoxă, în cele din urmă s-a întors înfrântă pe terenul propriu al Ortodoxiei de artizanii ecumenismului.
Sinodul cretan, chiar dacă nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice noi, „a prejudiciat dogme vechi [...] și a adus atingere unor canoane vechi [...], ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi” (și orientări canonice noi). Cu alte cuvinte, „a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine și despre relația  [ei] cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice și schismatice creștine. Nu a fost stabilită nici o linie de demarcație între ortodoxie și erezie, dimpotrivă”, au fost șterse „granițele existente până acum, prin acceptarea denumirii de «biserică» pentru diferite comunități eretice și, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume”, așa cum bine remarcă  un teolog contemporan [4].  
Încercarea unui alt „teolog de serviciu” de a lega istoria redactării „primelor șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381)”, care „conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325)” [5], de sinodul din Creta, sugerând că, prin similitudine cu precedentul creat, ar exista posibilitatea ca unele hotărâri sinodale din Creta să fie precizate, completate și diortosite de un viitor sinod panortodox, rămâne fără succes, ca să nu spun că este o încercare hilară, întrucât autorul precizează, mai departe, că „Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol” nu au schimbat „cu ceva «credința Niceei»” [6]. Teologul a uitat să precizeze că Sfinții Părinți, la acel Sinod Ecumenic (381), au condamnat în primul rând toate ereziile: „Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se-nlăture credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci «credinţa» aceea să rămână tare şi să fie dată anatemei orice erezie, şi cu deosebire cea a eunomienilor, adică cea a eudoxienilor, şi aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor şi a marcelienilor, şi aceea a fotinienilor, şi aceea a apolinariştilor” (canonul 1) și după aceea au diortosit și au aprofundat credința Niceei. 
Recunoaștem stilul lui Caragiale, adică „să se umble la părțile esențiale, însă să nu se schimbe nimica”. Cu alte cuvinte, dacă un „sfânt și mare sinod panortodox”, la fel de ecumenist ca și cel din Creta anului 2016, nu ar schimba cu nimic „credința Cretei”, ci doar ar nuanța-o și ar fundamenta-o și mai explicit, fără să dea anatema ereziile existente (filioque, harul creat, purgatoriul, predestinația, hirotonia femeilor, noile dogme mariologice romano-catolice, primatul papal etc.), atunci, evident, se va „cădea din lac în puț”. 
Această perspectivă o deducem chiar din Comunicatul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române [7], care sugerează posibilitatea că textele ar putea  fi „explicitate, nuanțate și dezvoltate” de către un viitor sinod „mare și sfânt”, pentru o mai bună argumentare și aprofundare a ceea ce s-a stabilit în Creta, iar nicidecum pentru o corectare, îndreptare sau dezicere de învățăturile eretice, în ciuda faptului că delegația română s-a dus cu bună credință și s-a întors cu reaua credință, adică cu erezia ecumenistă votată, în mod paradoxal, cu lipsă de cvorum ecumenic. Se pare că Antihrist și-a făcut bine treaba, a reaprins cu mai multă forță și viclenie epoca serghianistă [8] și a fost mai vigilent și virulent decât toate elitele teologice ortodoxe! 
  
2. Între Biserica lui Iisus Hristos  
și „Biserica Întâistătătorilor”
   
Ne adresăm Preafericirii, Înaltpreasfințiilor și Preasfințiilor Voastre, ca fii duhovnicești pe care ne păstoriți, pentru a Vă anunța pe această cale că noi, împreună cu fiii duhovnicești și cu credincioșii pe care îi păstorim, după o atentă analiză a documentelor emise de „sinodul” din Creta, respingem unele hotărâri ale acestui „sinod”, considerându-le de neacceptat, întrucât sunt neconforme cu învățătura Bisericii Ortodoxe, motiv pentru care nu pot fi receptate de poporul dreptcredincios. 
De aceea, rugăm pe membrii Sinodului Sfintei noastre Biserici să facă același lucru, iar pe cei care au semnat, în mod paradoxal, hotărârile sinodale din Creta, dacă se are în vedere faptul că nu au fost de acord întru totul cu anumite formulări teologice, venind cu argumente solide împotriva acestora, îi rugăm, de asemenea, să ia aminte la soluția pastorală de a-și retrage semnătura de pe documentele în discuție, la momentul potrivit, pentru a nu fi condamnați mai târziu ca eretici de „sistemul sinodal” al Ortodoxiei universale sau al vreunui sinod local. 
Foarte mulți teologi, ierarhi și duhovnici de renume, precum și Sinoadele celor patru Biserici autocefale neparticipante la sinodul din Creta, consideră că acest sinod nu îndeplinește condițiile unui sinod canonic al Bisericii Ortodoxe, care este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci, cel mult, un sinod al elitelor eclesiale, respectiv al Întâistătătorilor, care imită comportamentul papilor și sunt avizi de „puterea acestora”.  
Unii teologi compară chiar acel sinod cretan cu un „teatru eclesial gratuit”, întrucât multe dintre deciziile acestuia nu sunt în conformitate cu învățătura Sfinților Părinți de la cele șapte Sinoade Ecumenice, ci după modelul enciclicei papale Dominus Jesus [9], în care papa Ioan Paul al II-lea spune răspicat că recunoaște ca biserici și acele comunități creștine, însă deplinătatea adevărului și a harului există doar în „Biserica” Romano-Catolică: „... the Church of Christ, despite the divisions which exist among Christians, continues to exist fully only in the Catholic Church, and on the other hand, that outside of her structure, many elements can be found of sanctification and truth that is, in those Churches and ecclesial communities which are not yet in full communion with the Catholic Church. But with respect to these, it needs to be stated that they derive their efficacy from the very fullness of grace and truth entrusted to the Catholic Church...” [10]. 
De altfel, unii teologi ortodocși au anticipat eșecul acestui „sinod”, invocând multe motive, printre care și pe acela că sinodul în discuție va fi organizat nu dintr-o necesitate pastorală, liturgică, dogmatică sau canonică urgentă, ci mai mult din rațiuni politice și de sincronizare și a Bisericii Ortodoxe la fenomenul de mondializare, plănuit de mult timp, la comanda unor forțe oculte, cu scopul acreditării ecumenismului în mod oficial de către sinoadele ce vor urma. Tocmai din acest motiv, la acest „sinod” nu a fost condamnată nici o erezie, așa cum a fost uzanța patristică de secole, întâlnită la toate Sinoadele Ecumenice și locale recunoscute de către Biserica Ortodoxă. 
Din păcate, aceste suspiciuni au fost confirmate în parte ca fiind adevărate, deoarece, prin hotărârile luate de artizanii des-bisericirii din Creta, au fost produse confuzii dogmatice, stupoare [11], diminuarea sobornicității eclesiale autentice [12], instalarea unui clericalism abuziv și dictatorial [13], relativizarea credinței noastre în slujba unui ecumenism himeric și abateri de la tradiția sinodală a Bisericii Ortodoxe, așa cum bine le semnalează unii teologi, Mitropoliți, Episcopi și Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe de la Chișinău [14], ca și al Bisericii Antiohiei [15]. 
  
3. Îndreptățire pastorală  
de contestare a ereziei cretane  
și de mărturisire fermă a credinței ortodoxe 
  
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noștri și îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm și pe vrăjmașii noștri să se mântuiască” [16]. 
Avându-se în vedere afirmațiile atâtor teologi și ierarhi de notorietate împotriva acestui „sinod” din Creta, care semnalează multe abateri grave de la învățătura Bisericii Ortodoxe și multe confuzii, considerăm îndreptățită și firească atitudinea noastră de respingere și de nereceptare a respectivului sinod, în contextul în care și noi facem parte din Biserica Mântuitorului lumii Iisus Hristos, dacă nu cumva, între timp, am fost „limitați” sau „reduși” eclesial doar la postura de ascultători necondiționați și vorbitori în van, precum episcopii participanți la întrunirea din Creta. Credem că orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. 
Știm că una dintre datoriile fundamentale ale ierarhilor este tocmai aceea de a păstra dreapta credință și, în consecință, de a lua atitudine ori de câte ori există amenințări, abateri sau tendințe de părăsire a acestei credințe. Porunca Domnului și Mântuitorului lumii Iisus Hristos este foarte drastică în privința rătăcirilor de la învățătura Evangheliei, lucru pe care Sfinții Apostoli l-au avut în vedere. Să nu se uite, așadar, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „dacă noi sau un înger ar vesti altă Evanghelie [...], să fie anatema” (Galateni  1, 8). Prin urmare, se cuvine a se cunoaște că cei care se fac vinovați de o asemenea greșeală sunt anatema de la Dumnezeu, nu de la oameni, și nu se pot mântui, dacă nu se îndreaptă. 
„Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devin pe deplin poporul lui Dumnezeu” [17]. Așadar, doar „sistemul sinodal” alcătuit din mireni, preoți și episcopi poate recepta sau nu, valida sau invalida hotărârile unui sinod, fie el ecumenic sau pan-ortodox, și nu așa cum pretind unii sinodali ai elitelor întâistătătorilor, că ei ar fi singura voce în Biserică. 
Cu cât trece timpul și se așteaptă intenționat ca această controversă și criză să se rezolve de la sine, neluându-se în discuție la nivel sobornicesc problema „sinodului teatral” din Creta, cu atât mai mult se vor înmulți disputele pe această temă, iar ruptura se poate lărgi între cei ce promovează două discursuri paralele sau două planuri, unul al lumii acesteia și un altul al lumii ce va să fie. Cu alte cuvinte, unii vor o viață liniștită doar aici, pe pământ, pe când alții vor o veșnicie tihnită în Împărăția lui Dumnezeu. Unii vor să nu-și supere șefii, pe cei care-i plătesc, pe colegii lor de arhierie sau de ideologie ecumenistă, în schimb alții vor să nu-L mânie pe Dumnezeu cu relativizarea și cu erezia. Unii înțeleg și își asumă credința în Hristos doar la nivel de cod etic, înțelegându-l numai ca pe un soi de invitație la un nivel crescut de igienă socială, care să aducă ordine, respect, bună vecinătate, în timp ce alții percep aceeași credință ca fiind întoarcerea acasă, la Dumnezeu, pe singura cale de mântuire, care este Biserica Ortodoxă. Unii ne poruncesc ca nu cumva să supărăm cu trăirea vieții duhovnicești pe cineva, iar alții înțeleg că mărturisirea este obligația fundamentală a creștinului, că Hristos nu e egal cu nimeni și nu toate căile sunt la fel de bune, chiar dacă suntem în pace. De altfel, unii pretind că vor pace, dar, dorind-o cu orice preț, o pierd, renunțând chiar la Domnul Păcii, în timp ce alții o capătă pentru totdeauna, lăsându-se marginalizați sau uciși pentru același Domn. 
Începuturile viețuirii creștine s-au făcut prin martiraj, mărturisire în condiții ostile, renunțare la lumea aceasta pentru cealaltă, la regele aparent atotputernic de pe pământ pentru Împăratul Cel din veac. Martirii primelor secole nu au considerat că zeii sunt și ei buni, chiar dacă li se promitea că totul se va termina cu bine pentru ei, deși unii puternici ai vremurilor se conduceau exact după lozinca epocii actuale, politically correct, concretizată într-o propunere cunoscută și nouă: jertfiți și voi zeilor de ochii lumii, și treaba voastră cum vă rugați în taină, la voi acasă sau în chilia voastră! Unii ne sfătuiesc așa: puteți fi creștini și preoți, dar să nu ziceți că ceva imoral ar fi păcat sau ceva în neregulă; în rest, credeți ce vreți voi, acolo, în chilia voastră sau la voi în camere, altfel spus, în catacombele veacului acestuia! Cu alte cuvinte, puteți să credeți ce vreți voi, dar să nu mărturisiți. Sau, dacă mărturisești, să nu o faci în văzul lumii, că nu este... democratic. Adică, să nu afirmi hotărât, ci doar să-ți dai cu părerea. Să fii civilizat, manierat, smerit, cu absolută ascultare de mai marii voștri, să-i lași satanei loc de bună-ziua, n-ai decât să faci ce vrei cu viața ta, inclusiv să te sinucizi, dar nu să mori pentru Hristosul tău. Asta nu-i politically correct! Alții ne îndeamnă la un creștinism cuminte, care să nu mai facă noi adepți, ci să fie soft, fără hotărâri de viață și de moarte, relaxant, un fel de terapie antistres și de acceptare a dumnezeilor acestui veac, căci doar oameni suntem [18].  
Noi, însă, am învățat altfel de la Sfinții Părinți și de la duhovnicii noștri, și anume: că orice negociere în dreptul învățăturii Bisericii înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos. În acest context, cu tot respectul și smerenia noastră, Vă rugăm să fiți curajoși și fermi în a combate toate ambiguitățile așa-numitului sinod din Creta, cunoscut fiind faptul că tăcerea, în cazul de față, nu este de aur, mai ales că lipsa de bărbăție și curaj duce la pierderea mântuirii: „iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipsa 21, 8). Prin urmare, ne vedem obligați să Vă spunem deschis că nu ne temem de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu, precum și că vom mărturisi cu orice preț credința noastră. 
  
4. Propuneri și perspective 
  
Dacă și Yannaras, un filosof creștin mult iubit de ecumeniști, trage un semnal de alarmă și vorbește de deformarea Bisericii în mod dramatic în ultima vreme, înseamnă că Ortodoxia este în mare pericol: „Biserica s-a transformat în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu într-un act individualist”, iar Biserica „într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează”, ajungând, în cele din urmă, să fie „transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit […] și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă” [19]. 
Pentru a fi evitată o astfel de perspectivă tristă, propunem ca Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe din România să reia discuția subiectelor controversate privind „sinodul” cretan și să se revină, fără echivoc, la formularea, cât privește relația Bisericii cu restul lumii, nu numai cu lumea creștină, pe care delegația română și-a propus-o la plecarea din țară, și anume „confesiuni și comunități eterodoxe”, avându-se în vedere atât cele căzute în erezie, cât și religiile necreștine, pe ai căror adepți avem datoria să-i respectăm și să ne rugăm pentru ei, ca Domnul „să-i învețe cuvântul adevărului; să le descopere lor Evanghelia dreptății; să-i unească pe dânșii cu Sfânta Sa sobornicească și apostolească Biserică...”; să le facem bine, așa cum Iisus Hristos a vindecat, a ajutat și a făcut bine și celor de o altă credință. Dumnezeu îi numește și pe păgâni feciorii Lui: „Oare nu sunteți voi, feciori ai lui Israel, pentru Mine, ca și cușiții?”, zice Domnul. „Oare n-am scos Eu pe israeliți din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor și pe sirieni din Chir?” (Amos 9, 7).  
Suntem alături de ierarhii români care ar dori să mărturisească plini de curaj că sinodul din Creta  a adus multă dezbinare și a oficializat erezia ecumenistă. De aceea, înțelegem poziția unor clerici sau monahi de a întrerupe pomenirea ierarhilor semnatari la sinodul cretan, chiar dacă din motive pastorale binecunoscute nu este benefic pentru Biserică, întrucât ar putea fi eliminați din parohii sau din mănăstiri tocmai de eretici, lipsindu-i de lupta din interior, dar este benefic, în schimb, pentru a trezi conștiința ierarhilor semnatari. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861, Sfântul Fotie) dă dreptul clericilor de a întrerupere pomenirea episcopului eretic, dar nu ca o obligație canonică, ci ca una de conștiință creștină.  
În acest context, semnatarii acestei scrisori nu sunt în unanimitate de acord cu aceste atitudini pastorale, însă respectă conștiința preoțească jertfelnică și curajul mărturisitor al acelora de a fi categorici și fermi.  
Soluția pastorală și duhovnicească pentru a se evita o schismă și pentru a se delimita de erezia ecumenistă este foarte simplă. Și anume: dezicerea tuturor ierarhilor semnatari sau nesemnatari de hotărârile cretane, care prejudiciază dogme vechi și aduc atingere unor canoane ecumenice, în plenul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în virtutea autocefaliei și a autonomiei eclesiale.  Unitatea Ortodoxiei este mult mai importantă decât sinodul cretan, care a adus numai dezbinare și tulburare. Iar Ortodoxia nu constă numai într-un „sinod panortodox”. Deci, nu este nevoie de convocarea vreunui sinod ecumenic sau panortodox, ci de convocarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care să respingă ereziile cretane. În caz contrar, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rămâne de bună voie în „cârdășie” cu erezia și „cochetează” cu schisma, de dragul unei comuniuni creștine închipuite, așteptând sine die vreun sinod panortodox, care este posibil să aibă loc și peste o mie de ani, sau niciodată. Trăirea în acest compromis pan-ortodox ar fi „motivată și justificată misionar”, după unii, de dragul Diasporei, care slujește prin locașuri de cult neortodoxe. Adică, se preferă pierderea de suflete din Biserica de acasă decât să fie diminuat numărul „credincioșilor contribuabili” din Diasporă! Așadar, chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dă ocazie atât la erezie, cât și la schismă, prin însușirea fără rezerve a celor stabilite în Creta, în ciuda faptului că nu a fost de acord întru totul cu cele hotărâte acolo și prin faptul că amână luarea unei hotărâri clare, de delimitare și de condamnare a deciziilor neortodoxe din Creta. Cu alte cuvinte, nu credincioșii provoacă erezia și schisma, ci însiși sinodalii, care trag de timp, cu speranța că pleroma Bisericii se va obișnui cu această situație. 
Așadar, ne îngrijorează controversele ivite în urma întrunirii din Creta, ceea ce înseamnă că încă suntem vii duhovnicește, dar, în același timp, ar trebui să ne problematizeze și învățământul dezastruos din Facultățile de Teologie Ortodoxă, unde se predă, din nefericire, un fel de teologie care seamănă cu o reeducare sistematică de dez-ortodoxie și este cultivată mai mult doctrina speculațiilor teologice scolastice, în loc să se meargă la mesajul Revelației Dumnezeiești și să fie fundamentate, pe baza Sfinților Părinți, dogmele și exegeza ortodoxă. Sunt și excepții, unde profesorii universitari predau teologie ortodoxă. Însă, în general, metoda academică actuală de „cercetare științifică modernă”, adică ecumenistă, exclude „polemicile doctrinale confesionale” și înlocuiește exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de tip istorico-critic, pe motiv că Părinții Bisericii nu au înțeles sau nu au putut descifra exact Revelația. Iar „Morala ortodoxă”, denumită inițial în Ortodoxie Sfânta Nevoință [20] și predată în Facultățile noastre de Teologie, s-a transformat în Etică și Moralism. Ne întrebăm, pe bună dreptate, unde duce această abordare catastrofală și luciferică? Răspunsul este lesne de înțeles: duce inevitabil la agnosticism și ateism, exact la drumul spre iad! 
Pe lângă gafa sinodală din Creta, ne îngrijorează, de asemenea, faptul că în ultima perioadă se constată o deteriorare fără precedent a imaginii Bisericii Ortodoxe Române, cauzată de corupția, nedreptățile și abuzurile unor clerici. 
Ne îngrijorează scăderea credibilității Bisericii de la 85% la sub 40% doar în câțiva ani. Credibilitatea Bisericii este strâns legată de frecventarea Bisericii. Scade credibilitatea, scade și frecventarea Bisericii, așa cum constatăm în ultima vreme, cu grave consecințe pastorale, duhovnicești, naționale, economice, sociale etc. Se mărește vizibil ruptura între ierarhie, preoție și popor, iar unii se prefac că nu o văd. Cine sunt cei care se fac vinovați de această situație dramatică și cine trebuie să răspundă de acest eșec pastoral și de imagine? Sau ce întreprindeți la nivel sinodal pentru a stopa această catastrofă? Occidentul, în momentul în care a terminat ridicarea frumoaselor catedrale, s-a ales cu protestantismul, iar catedralele, multe dintre ele, au devenit muzee și localuri de distracție publică! Iată câteva dileme, pericole și întrebări deloc retorice. 
În final, am dori să cunoaștem oficial poziția Bisericii Ortodoxe Române asupra ecumenismului, Consiliului Mondial al Bisericilor, masoneriei, sionismului, noii ordini mondiale, New-Age-ului, naționalismului xenofob, precum și ce hotărâri sinodale se cuvine a fi luate, astfel încât să fie întâmpinate aceste provocări și să fie preveniți credincioșii Bisericii noastre, pentru a fi evitată intrarea în astfel de organisme, întrucât există semnale clare care atestă că tot mai mulți preoți și credincioși aderă la aceste mișcări oculte. 
Ar fi o sumbră perspectivă din partea Sinodului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să nu dea curs sau răspuns acestui demers duhovnicesc al nostru, făcut cu toată dragostea pentru adevăr și credința cea dreaptă, sau, și mai grav, dacă ne va considera răzvrătiți sau fără smerenie și ascultare pentru reacția noastră firească și de autoapărare duhovnicească și pastorală. 
  
Noi îi respectăm, îi iubim și îi ascultăm pe ierarhii români care vor să ne călăuzească spre mântuire și pe cei care dau dovadă că sunt adevărați Părinți și Păstori. Îi așteptăm să apară! Unii vorbesc doar în șoaptă și numai noaptea, precum Nicodim, care pe furiș mergea să primească învățătura lui Iisus Hristos. 
Unii ecumeniști fervenți au făcut deja listele cu viitorii caterisiți. Sfatul nostru este să păstrați caterisirile pentru eretici și nu pentru preoții mărturisitori, jertfelnici și curajoși, care drept învață Cuvântul Adevărului veșnic. 
Așa să ne ajute Dumnezeu! 

Pr. Mihai Valică, 
în numele unor preoți  
și credincioși ortodocși


[4] Ibidem. 
[6] Ibidem. 
[11] La acest sinod, pe de o parte, au participat, în calitate de observatori, eretici și schismatici, în ciuda faptului că mulți dintre episcopii ortodocși (canonici) nu au putut să fie prezenți la respectivul sinod. Pe de altă parte, episcopii ortodocși au avut dreptul să vorbească, obligația să semneze, dar nu și „dreptul” să voteze! Cu alte cuvinte, ei au vorbit în zadar, ca Moise în pustie, așa cum a vorbit delegația română, bine și fundamentat teologic, dar fără rezultat. Este vizibil pentru oricine că episcopii participanți au fost „folosiți” pe post de „ornamente eclesiale”. Cunoaștem distincția canonică între noțiunea de „sinod” și cea de „sistem sinodal”. 
[12] Vezi: art. 22 din Documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, prin care se legitimează în Biserică un nou organism administrativ, alcătuit exclusiv din anumiți Patriarhi cu drepturi depline în materie de dogme și canoane, mutilându-se, astfel, modelul de sobornicitate al Sinoadelor Bisericii, fiind introduse prerogative papale în dreptul respectivilor Patriarhi, cu rezultatul că fiecare episcop este lipsit, în mod abuziv, de dreptul la vot. Opinia personală a unui Patriarh (Întâistătător) nu se poate impune și nici obliga un Sinod local sau vreun ierarh spre aprobare și însușire, contrar conștiinței personale și, mai ales, conștiinței Bisericii, pentru simplul motiv că un astfel de Patriarh s-ar transforma într-un „nou” Papă, care ar decide și și-ar impune suveranitatea de pe poziții de forță. De vreme ce plinătatea Bisericii este poporul, format din clerici și credincioși, atunci nici Sinodul fără credincioși, după cum nici credincioșii fără Sinodul Ierarhilor, nu se pot considera – nici unii, nici alții – că reprezintă de unii singuri, în exclusivitate, Trupul și Biserica lui Hristos, fără să fie trăită, la măsura vieții duhovnicești, învățătura Bisericii (Din declarația „Laicatului ortodox”). Fără această raportare, pleroma Bisericii este ignorată cu desăvârșire. 
[13] Prin același art. 22, Întâistătătorii (șefii) înlătură orice dispută teologică în contradictoriu cu derapajele făcute în Creta de la învățătura Bisericii. Acest articol arată mai degrabă că participanții la sinod erau conștienți de abaterile lor, iar măsura luată prin respectivul articol este una de natură dictatorială, care contravine Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții ale Bisericii, adică tocmai celor două organe ale Revelației Dumnezeiești.  
[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia III, IV, trad. de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 21, București, 1979, pp. 51-52; Idem, Lumea Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, (A-I), Ed. Anestis, s.l., 2008, pp. 704-718. 
[17] John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, ed. a II‑a,  Ed. Nemira, București, 2011, p. 19. 
[19] Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, București, 2012.
[20] † Ierόtheos Vlachos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. I, trad. rom. de Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, Iași, 2014, pp. 156-162.
 

publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00   1 comentarii