Blogul lui Răzvan Codrescu: LUMEA CREDINŢEI 118: NUMĂR PASCAL

Dintre toate rugăciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifică Sfântului şi Marelui Post:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Această rugăciune – a Sfântului Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie) – este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de luni până vineri. La prima citire, în biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere, după care toţi cei de faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul”), iar întreaga rugăciune – pe cât de scurtă, pe atât de pregnantă (Domnul Însuşi ne-a învăţat că nu trebuie să ne rugăm cu vorbe multe) – este repetată cu o singură metanie la sfârşit.

Vestitul teolog rus Alexander Schmemann ne învaţă (în cartea sa referenţială Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 39-40): “După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una dintre caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă [la Dumnezeu]. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu Însuşi «a luat trup». Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne «psiho-somatice» ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post”.

Şi tot el ne lămureşte: “De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce [doar prin] noi înşine către Dumnezeu...” (op. cit., pp. 35-36).

Într-adevăr, să nu mai trândăvim, ci să petrecem întru trezvie (căci “Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind...”), să nu ne risipim în grijile lumeşti, să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvântul, ci să ne smerim întru curăţie, cu răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.

“Rugăciunea Sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului, ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pâine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfântul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, şi se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului, care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)”, tâlcuieşte, la rândul său, Olivier Clément (în Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).

O rugăciune pe care fiecare creştin ortodox s-ar cuveni să o cunoască şi să o practice, poate chiar imediat după Tatăl nostru..., după Împărate ceresc... şi după Rugăciunea inimii. Cu precădere în postul pascal, dar şi peste an, ori de câte ori îşi simte sufletul toropit sau învolburat.

Răzvan CODRESCU