O MINCIUNĂ DE SERVICIU
Aud tot mai frecvent, nu o dată de la oameni care se pretind serioşi, oneşti şi avizaţi, ba chiar sînt ţinuţi drept "analişti" de profesie ai vieţii publice (politologi, sociologi, istorici, jurişti, oameni de presă etc.), afirmaţia că "votul este esenţa democraţiei". Iată o mare şi perfidă minciună de serviciu! Faptul în sine de a exprima o opţiune prin vot reprezintă un procedeu simplu şi general, de pretutindeni şi de totdeauna. Cînd ucenicii lui Hristos îl aleg pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul, spre a completa numărul de 12 al Apostolilor, sau cînd Bisericile istorice (altminteri suspectate şi chiar acuzate astăzi, de adversarii ordinii tradiţionale, de poziţii nedemocratice sau chiar antidemocratice) iau hotărîri statornicite prin votul majoritar, în sinoade şi conclavuri, ori chiar la nivel parohial, nu-i vorba cîtuşi de puţin de practica "democraţiei" în sens politic, ci de o dreaptă cumpănire comună de ordin natural. A exprima o alegere în cunoştinţă de cauză, prin vot liber şi responsabil, şi a ţine cont de însumarea voturilor pentru a aproxima obiectivitatea, în chestiuni punctuale de interes comun, e ceva ce nu ţine neapărat de ordinea democratică, sau de asumarea principială a vreunei teorii a democraţiei, ci de firea lucrurilor (sau, dacă vreţi, de bun-simţul elementar al vieţii obşteşti, indiferent că e vorba de cadre mai largi sau mai restrînse): oamenii care ştiu despre ce este vorba şi au discernămîntul necesar, precum şi o anume formă de împuternicire, se adună la un loc şi deliberează, într-o situaţie sau alta, spre cît mai binele comun.
Dacă e să vorbim de
o esenţă a democraţiei (în stadiul în care democraţia a ajuns astăzi), ea nu e
votul pur şi simplu, ci votul universal. Acest "sufragiu universal"
(ridiculizat de Caragiale la vremea lui şi supus, în ultimele secole, multor
critici acerbe dinspre dreapta) nu-i decît extensiunea democratică, abuziv
ideologizată, a votului firesc şi legitim, practicat dintotdeauna şi prezent,
în diverse contexte, la orice meridian. Democraţia a uzurpat deviant practica
sănătoasă a votului şi şi-a făcut din el tichie de mărgăritar.
În ordinea firească
a lucrurilor, exprimarea alegerii prin vot, numai parţial asimilabilă cu ceea
ce numim astăzi "dreptul la vot", implică (aş zice chiar: de la sine)
nişte condiţii sine quibus non: nu e
chemat să se pronunţe oricine despre orice, ci se pronunţă oameni care oferă
garanţia reală a unui anumit statut (social, moral, profesional, spiritual,
cultural etc.), oameni competenţi şi integri, oameni cu experienţă acumulată şi
simţ de răspundere, oameni, într-un fel sau altul, aleşi să aleagă.
În ordinea
ideologică şi funcţională a democraţiei, cel mai adesea potrivnică firii lucrurilor,
"dreptul la vot" ia un aspect idealist şi populist demagogic, fiind
recunoscut şi acordat "fără discriminare" fiecărui cetăţean (mai mult
sau mai puţin turmentat): dimensiunea calitativă a elecţiunii exprimate astfel
este sacrificată unei dimensiuni abstract-umanitariste, cantitative sau
numerice. De fapt, votul ca procedeu tradiţional, firesc şi legitim, este
delegitimat în democraţie prin abolirea condiţiilor lui legitimante. Ţi se
oferă darul parşiv de a fi alegător prin vot oricît de prost, de ticălos sau de
neavizat ai fi. Nu numai că orice neavenit îşi poate exprima părerea în
chestiuni de importanţă publică şi este chemat să o facă în mod oficial, dar
votul lui este perfect egal în mecanismul democratic cu votul oricărei
competenţe sau autorităţi reale. Votul unui analfabet semioligofren cîntăreşte
electoral cît al celei mai autorizate competenţe. Iar practic se întîmplă că votul celui care n-are habar sau îndrituire
reală îl anulează la urnă pe al celui care ştie despre ce este vorba şi are
acoperirea deplinei responsabilităţi. Cînd nu mai este apanajul celor
"puţini" şi capabili, ci armă pusă în mîinile celor "mulţi"
şi năuci, votul devine demagogie birocratică şi instrument de manipulare
publică. "Masa electorală" este marea invenţie dizolvantă a
democraţiei, iar rezultatele se văd tot mai dramatic pe măsura trecerii
timpului: societăţi confuze şi haotizate, prăbuşirea galopantă a axiologiilor, proliferarea
imposturii crase, manipularea curentă, instituţionalizarea demagogiei etc. Cu cît o
societate este mai puţin civilizată, cu atît democraţia îi face mai mult rău.
Acţiunea dizolvantă este însă generală şi constantă în toate societăţile democratice, chiar dacă nu în aceleaşi grade şi
în aceleaşi forme. Nici măcar civilizaţia avansată nu poate anula realitatea
dură exprimată prin formula "Proşti, dar mulţi!". Sigur, orice
comunitate, mai ales creştineşte vorbind, trebuie să poarte această cruce a
asumării şi asistenţei tuturor membrilor ei, chiar dacă "prostia"
este fatalmente majoritară. A lăsa însă destinul unei comunităţi la cheremul
resurselor ei de "prostie", punînd votul, în mod egal, la îndemîna
tuturor, este nu doar o formă de iresponsabilitate conjuncturală, ci de-a
dreptul una de abjecţie organizată. Chiar dacă aparent echitabilă şi
funcţională pe termen scurt (unii vorbesc de "răul cel mai mic"),
democraţia este, pe termen mai lung, cangrena oricărei civilizaţii şi oricărei
statalităţi: ea duce inevitabil - prin votul universal şi nu numai - la
prăbuşirea sau pervertirea valorilor şi reperelor consfinţite, la promovarea incompetenţei
şi discreditarea competenţelor reale, la criza generalizată a autorităţii, la colaps
moral şi funcţional.
Astăzi democraţia
trece tot mai mult ca o dogmă ce nu mai poate fi discutată sau ca o fatalitate
a vieţii publice curente. Într-o vreme - cînd existau "în teritoriu" mai
multe date pentru a fi luat în calcul ca posibilă alternativă la democraţia
vicioasă a "votului universal" - s-a putut vorbi despre "votul
cenzitar" (pe criterii de proprietate/avere şi poziţie socio-profesională),
dar astăzi el pare să fie depăşit de complexitatea realităţii "postmoderne" şi indigerabil pentru
mentalitatea ideologizată a "omului recent". Totuşi, o posibilă formă
de îngrădire calitativă a perversiunii cantitative a "jocului
democratic" ar trebui să preocupe elitele responsabile ale fiecărei
societăţi. Votul public - care, în sine, nu-i nici democratic, nici
nedemocratic. ci pur şi simplu firesc şi necesar - ar trebui recucerit cumva
din ghearele democraţiei manipulatorii şi repus, măcar în parte, în demnitatea
şi eficienţa lui funcţională. Altminteri nu sîntem decît complici - conştienţi
sau inconştienţi - ai unui haos planetar pe care viitorul - nu îndepărtat, ci
chiar foarte apropiat - nu-l va mai putea controla în nici un fel, căci nu-i coroziv
mai garantat, la nici un nivel al existenţei, decît prostia lăsată de capul ei,
ba chiar invitată... să facă pe deşteapta.
Răzvan CODRESCU
(text apărut iniţial pe
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
7 comentarii
7 comentarii:
Ar merita o dezbatere mai larga, pentru ca Romania esta paralizata astazi tocmai de ce si-a dorit mai mult: de democratie. Democratia nu mai serveste in nici fel poporului, ci numai politicienilor verosi si cercurilor straine de interese, care isi fac mendrele care cum poate si mana in mana pe spinarea poporului manipulat prin televiziuni.
Un text vechi de peste şase decenii, dar care se potriveşte ca o mănuşă ...
Ce putea să ştie despre votul universal, în anii de domnie ai Regelui Carol al II-lea, un tânăr a cărui unică ştiinţă se baza pe experienţa, empiric sedimentată în lungi ani de observaţii succesive, riguros concordante? Nimic mai mult decât ceea ce tocmai aceste observaţii îi sugerau.
Şi care erau aceste observaţii?
Votul universal, direct, secret şi liber, instrument de detectare al voinţei naţionale, nu poseda nici unul din caracterele-i specifice şi era, în practică, despuiat de toate garanţiile (şi de fiecare în parte) pe care i le recunoştea Constituţia.
Universal? Poate, în măsura în care lupta prozelitistă dintre partide delega agenţii electorali până în cele mai pierdute coclauri. Universal, de asemeni, în măsura în care erau împinşi spre urne, de-a valma, viii şi morţii cu tot neamul lor. Dar direct, secret şi liber în nici un caz.
Votul direct presupune o cunoaştere de către votant a candidatului. Care era realitatea la noi? Candidatul era în general un necunoscut, impus de la centru. Iar motivele pentru care centrul îl impunea nu erau priceperea, destoinicia sau forţa lui de caracter, ci servilismul cu care ştiuse să intre în graţiile şefului de partid, sau importanţa donaţiei făcută partidului.
Votantul deci nu avea nici un element de apreciere după care să-şi emită, valabil, sufragiul. Aprecierea lui directă nu se ridica până la candidat, ci se oprea la agentul electoral. Iar elementele acestuia de convingere nu erau destoinicia, capacitatea, devotamentul pentru cauza publică, ci practicile demagogice cele mai deşănţate: de la făgăduiala carului cu boi ("scrie-l şi pe Badea Ion, cu doi boi plăvani, doi!"), a trenului care va opri în faţa cârciumii, a funcţiilor, până la practica mai expeditivă (singura care mai prindea în anii dun urmă, când votantul se învăţase a nu mai crede în nici o promisiune), a damigenelor generos revărsate, a cârnaţilor şi a polului rupt în două.
Votul secret este menit să garanteze spiritul votantului împotriva ameninţărilor şi a simplelor presiuni din afară. Secret era votul la noi, cu celula de vot (real sau imaginar) prevăzută cu "ochi", cu tibişirul ce însemna pe "independenţi" şi cu ciomăgelile ce urmau acestei însemnări? Secret, da, dar numai în ceea ce priveşte conţinutul urnelor prealabil asigurat cu buletine de vot guvernamentale sau cu fund dublu.
În fine, votul era liber. Cu practicile mai sus amintite, cu bandele de bătăuşi guvernamentali protejate şi întărite de jandarmerie, cu tâmpeala făgăduielilor fabuloase, cu toropeala alcoolului şi - mai presus de toate - cu întreţinuta spaimă de Stăpânire, câte parale făcea această libertate?
Câte parale? Tânărul observator care eram eu, dumneata şi toţi de o seamă cu noi, îşi putea da uşor seama, când vedea ieşind din urne, la o lună sau două de interval, majorităţi invariabil impresionante pentru candidaţii succesivi a două guverne radical deosebite în programe.
Dezgustat de practicile ce i se prezentau ca democratice, lipsit de orice nădejde în vreo ameliorare viitoare, rămas singur, cu toată amărăciunea lui neputincioasă, în faţa unei Ţări a cărei scufundare în mlaştina corupţiei o vedea cu ochii, tânărul entuziast, de bună credinţă, nu era în drept să creadă că soluţiile de salvare puteau fi căutate în alt sistem, de dreptate absolută, de dreptate imediată, de severitate deci, şi, la rigoare, de violenţă? Astăzi, acelaşi fost tânăr, întrebat despre eficacitatea votului universal, direct, secret şi liber, ar răspunde poate, că nu vede cu ce să-l înlocuiască. Mai mult: că nu descoperă nici raţiunea pentru care ar trebui să fie înlocuit, dat fiind că -aplicat în cinstita respectare a definiţiei lui- este singurul instrument de revelare a voinţei publice, şi o eficace metodă de cultură politică a maselor.
Alexandru M. Frâncu - Democraţia şi noi, "Însemnări", Buenos-Aires, 1952
bine pus punctul pe i..practic prostil voteaza actorul care joaca rolul care ii place lui cel mai mult..de fapt se tot vorbeste de pervertirea politicianului dar oare nu masa l-a pervertit pe acesta de fapt? ce sansa au politicienii cu coloana vertebrala,cu un discurs lipsit de minciuni,de dreapta de exemplu?
Dreapta ar trebui sa fie prin definitie antidemocratica. Dupa aceasta se recunoaste ca toate ofertele de dreapta actuale de la noi sunt false si stupide, iar ofertantii niste impostori si demagogi in solda democratiei iudeomasonice.
@ I. P.
Principial aveţi dreptate, dar există două fatalităţi astăzi în viaţa publică, cel puţin în spaţiul euro-american: democraţia şi liberalismul economic. Fără acestea două nu poţi face efectiv politică, pentru că nu te bagă mai nimeni în seamă, scena politică te rejectează de la sine şi ieşi din "joc"... înainte de a fi intrat propriu-zis.
Cei ce forţează o nouă dreaptă corcită cu democraţia sînt mai degrabă conştienţi de această tristă fatalitate decît impostori sau demagogi fără scrupule. Eu nu aş vrea să fiu în pielea lor şi tocmai de aceea "nu m-am băgat" cu nimeni pînă la capăt, chiar dacă am cochetat temporar cu cîţiva (UDC, UFD, FCD).
Adevărul trist este acela că în lumea de azi, pentru o perioadă indefinită, dreapta autentică (creştină, tradiţionalistă, naţionalistă, elitistă, antidemocratică şi antiliberală) nu mai este, practic, posibilă, iar singura speranţă rămîne aceea că ideea de dreapta va reuşi să supravieţuiască măcar ca potenţialitate de viitor penibilelor ei pseudomorfoze conjuncturale (nu numai "de rîsul îngerilor", cum zicea Petre Ţuţea, dar şi al curcilor, cum se zice în mod curent!).
Dincolo de toate acestea, poate că ar fi înţelept să ne mai amintim, măcar din cînd în cînd, că se poate trăi pe lumea lui Dumnezeu şi fără implicare politică directă (mai ales cînd eşti creştin şi ştii bine că nu avem aici "cetate stătătoare", ci cetăţenia noastră esenţială este în ceruri - unde toate sînt, prin firea lor, de dreapta şi de-a dreapta).
Domnule Codrescu, va aparati prietenii sau va vrajiti dusmanii...?
@ Anonimul de la 6:23 PM
Nici una, nici alta. Am formulat doar e realitate banală, la îndemîna oricărui observator lucid şi onest.
Am putea relua discuţia peste cîteva zile, cînd voi posta un text mai vechi de-al controversatului Varujan Vosganian, pe tema "mesianismului Dreptei" (dacă mai există sau mai e cu putinţă aşa ceva).
Şi încă o precizare, în treacăt: eu prietenii nu mi-i fac şi nu mi-i judec după criterii politice. Prietenia este cu totul altceva decît cîrdăşia de gaşcă politică.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire