Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
NOTA BENE:
Atrag atenţia că în poziţia IV a acestei antologii, în locul textului
retras de d-na Dora Mezdrea (incident asupra căruia nu e cazul să mai
revin), am postat, la sugestia mai multor cititori, textul meu intitulat
“Fiziologia trepăduşului” (1992).
2000
«ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ
E O CREAŢIE
A ROMANITĂŢII ORIENTALE».
MARGINALII LA O SCRISOARE
A LUI MIRCEA ELIADE
Printre
compatrioţii cu care M. Eliade a purtat o corespondenţă semnificativă s-a
numărat şi Vintilă Horia; în volumul (literele A-H) alcătuit de M. Handoca, Europa, Asia, America…Corespondenţă (Editura
Humanitas, Bucureşti, 1999), aceasta este reprezentată printr-un set de 35 de
scrisori. Cele mai interesante sînt acelea care îmbină comentariile asupra unor
grave evenimente internaţionale cu dezbaterea culturală: scrisorile a VI-a şi a
XVI-a (criza coreeană, istorismul şi contracararea lui), a XXXIII-a (unde
elogiază entuziast Dieu est né en exil),
dar mai ales a XVII-a (care-i şi cea mai substanţială). Ea datează din 3
ianuarie 1953; este expediată din Paris şi, se poate deduce, răspunde unei
scrisori anterioare a lui V. H., în care acesta examina cîteva coordonate
spirituale specifice neamului românesc. “Observaţiile pe care le faci cu
privire la Istorie, Ortodoxie şi Românism sînt excepţional de interesante şi ar
merita un comentariu mai atent”, scria Eliade. (Din păcate, scrisoarea
respectivă a lui V. H. nu figurează printre cele publicate de M. Handoca
într-altă culegere: Corespondenţii lui M.
Eliade, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1999.)
Referindu-se
la prima temă, el îşi reafirmă dezacordul faţă de formula lui Blaga: “Românii
au sabotat istoria”, opunînd exemple reluate din micul îndreptar Os romenos, latinos do Oriente. În primul rînd, faptul că “de la formarea lui,
pînă la fanarioţi, [poporul român] a fost nu numai prezent, ci activ în «Cruciade» împotriva Islamului
şi a lui «Grand Turc»… adică în singura mare încleştare istorică pe care a cunoscut-o Europa de la Carol cel Mare la
Ludovic al XIV-lea. România a fost însă sabotată de istoriografia europeană şi
deci e absentă din conştiinţa istorică a Occidentului…”
O dată
desluşite aceste omisiuni, tatonează atent posibilităţile României de a
intercepta o conjunctură favorabilă în dinamica geopoliticii occidentale: “Este
probabil că dacă americanii şi Occidentul ies victorioşi… toate ţările
limitrofe sovietelor devin baze şi
posturi de avangardă, mai ales după încheierea armistiţiilor. Extremul Occident
(iberic) şi-a pierdut actualitatea (europeană!) în secolul al XVII-lea, Franţa
a pierdut-o în 1918, Anglia în 1940. Ai văzut cum centrul de greutate şi postul
de «atenţie mărită» s-a deplasat treptat… către Europa occidentală şi centrală.
Deocamdată centrul se află acum în Germania – dar el se va deplasa spre
Răsărit, pe istmul ponto-baltic, unde va rămîne multe sute de ani…”
Însemnătatea
strategică a istmului ponto-baltic (linia Vistula-Nistru) fusese evidenţiată
mai întîi de geograful S. Mehedinţi, la începutul secolului. Prognoza din 1953
a lui Eliade, asupra importanţei militare
pe care avea să o capete, are deplină acoperire, chiar dacă Vestul reacţionează
astăzi cu întîrziere. E drept, surpriza prăbuşirii comunismului, în chiar inima
imperiului sovietic, a flexibilizat reacţia S.U.A. pînă la a părea să nu mai
sesizeze necesitatea fortificării acestui avanpost ca descurajare preventivă a
unei puteri ce şi-a arătat agresivitatea cu fiecare ocazie ideologică:
orientare pravoslavnică, panslavism, comunism. Şi cînd spun fortificare, nu-i
vorba de amplasarea unor baze militare proprii, ci de susţinerea logistică a
statelor-tampon Polonia şi România, ce şi-au manifestat de atîtea ori
solidaritatea cu Europa apuseană. Dacă Apusul nu realizează valoarea acestui limes, el e în schimb din plin folosit
de moştenitoarele frauduloase ale U.R.S.S. (Ucraina, Transnistria – apărate de
armata a 14-a rusă).
Avem
de apărat, aşadar, nu o simplă barieră naturală, ci una ideologică. De aceea, pentru intelectualul român care căuta soluţii
de supravieţuire a ţării sale după ce “războiul rece” se va fi încheiat,
decisivă era ieşirea din îngheţul ideologic şi reconectarea la sursele
autentice, originare, ale spiritualităţii noastre: “Pentru acest viitor mai
mult sau mai puţin îndepărtat trebuie să ne pregătim de pe acum... Trebuie să
rupem definitiv cu ceea ce n-am fost niciodată: cu lumea slavo-eurasiatică.
«Ortodoxia» rusească n-a fost niciodată a noastră. Nu Kievul ne-a orientat, ci
Bizanţul şi Muntele Athos. Iar Bizanţul era Roma
(cea adevărată!), iar Muntele Athos îşi trăgea rădăcinile din spiritualitatea
ierusalimită. Deci ambele tradiţii erau bune: Roma şi Ierusalimul; nu a treia
Romă, Moscova. După cum ştii, dogmatic, diferenţele dintre Roma şi Răsărit sînt
minime… Iar, ritual, ortodoxia românească e o creaţie a romanităţii orientale”
şi “Roma însăşi are nevoie de această romanitate orientală. Tot ce vine din
Orientul «paradisiac» al începuturilor – spaţiul acesta prodigios dintre Nil,
Eufrat, Podişul Iranului, Mediterana şi Marea Neagră – aparţine lumii,
Istoriei, şi în primul rînd Europei. Nu trebuie să ne rupem de el, nu trebuie
să-l abondonăm imperiilor de stepă, nici Asiei. Altminteri, redusă la
tradiţiile ei occidentale (în mare parte provinciale), Europa se ofileşte şi
moare. Singura ei şansă de supravieţuire sîntem noi, Centrul şi Răsăritul;
îndeosebi Răsăritul, care nu şi-a cîntat cîntecul şi ale cărui rezerve de
spiritualitate sînt incalculabile (Ortega mă întreba odată: «Ce faceţi cu
Orfeu? Cînd ni-l daţi?»)”.
La
pericolul slavo-comunist se gîndea Eliade cînd prevedea ca soluţie a întăririi
etnicităţii noastre, în cadrul unei axe latine desfăşurate de la malurile
Pontului pînă la Atlantic, apropierea dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică:
“Deci, întocmai ca şi D-ta, văd şi eu obligatorie
apropierea de Roma; dar nu văd încă formula. Am vorbit cu mulţi iezuiţi (nu
mai spun de benedictini, atît de aproape de noi), ce îmi spuneau: «Cînd veţi
veni, cu toate ale voastre, va fi o nouă renaştere a catolicismului roman»… De
aceea, astăzi, formula uniată mi se pare simplistă şi provincială. Foarte bine
că fenomenul a existat. Dar, în mare, va trebui să aibă altă deschidere. Întoarcerea la Roma nu va trebui să aibă
aspectul unei Canosse [subl. Fl. T.]. Nu ştiu cum va trebui făcut… Ştiu
doar că unirea se va face”.
Acum
aproape 50 de ani, Eliade recepta cu acuitate unda premergătoare a unor evenimente
destul de improbabile (nici anatemele dintre cele două Biserici nu fuseseră
ridicate!), deşi nu vedea modalitatea refacerii vechii unităţi. Azi ea începe a
fi întrezărită, mai ales după cavalerescul pas întru întîmpinare făcut de
însuşi Suveranul Pontif. Importanţa vizitei papale din 1999 a transgresat
cadrul unei formalităţi diplomatice, Papa făcîndu-se purtătorul unui mesaj de
profundă preţuire a spiritualităţii răsăritene. Faţă de un asemenea semnal, nu
mai trebuie să ne împotmolim în gesturi mărunte de “apropiere”. Nu ar trebui să
mai zăbovim nici un moment pentru a ne regăsi, împreună cu Biserica Romei, în
tradiţia celor 7 sinoade ecumenice. Reîntîlnirea celor două biserici ar putea
avea consecinţe spirituale dintre cele mai benefice pe plan european (şi nu
numai). S-ar constitui astfel o “centură de castitate” în faţa “pustiitorului
spirit anglo-saxon” (C. Noica), frînînd totodată deculturalizarea străvechilor
civilizaţii ale Orientului. Să amintim că, deşi venind dintr-o ţară prosperă,
Papa n-a uitat să avertizeze tineretul din România asupra gravelor pericole ale
societăţii de consum, sterilă şi sterilizantă spiritualiceşte.
De
cîte opinii avizate mai avem oare nevoie spre a înţelege, pe temeiul mileniului
încheiat şi în perspectiva celui abia început, că normalitatea nu e a unei
societăţi unde orice ins are dreptul la consum, ci a aceleia în care primează datoria de a crea?
Florea TIBERIAN
* Florea Tiberian, “«Ortodoxia
românească este o creaţie a romanităţii orientale». Marginalii la o scrisoare a
lui Mircea Eliade”, în Puncte cardinale,
anul X, nr. 12/120, decembrie 2000, p. 16. Textul a fost refăcut pentru Generaţia Dreptei (serie nouă, anul I, nr. 1, aprilie 2001, p. 19), unde a
apărut cu titlul “Actualitatea unei scrisori a lui Mircea Eliade”; l-am redat
şi aici în această ultimă variantă, păstrînd însă titlul iniţial.
Cîmpul Românesc, Hamilton, Canada: busturile lui Mircea Eliade şi Vintilă Horia
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau
formulasrea ei?” (2000)
4 comentarii:
Salut complectarea antologiei cu textul Dvs. "Filozofia trepadusului", care mi-a mers la inima.
Mulţumiri pentru salut. Un mic amănunt: este vorba de FIZIOLOGIA trepăduşului (deşi ar fi multe de spus şi despre FILOZOFIA lui).
Ortodoxie si romanitate: iata o tema care le scapa ultraortodoxistilor nostri de azi!
@ Alexandru
Mă tem că "ne-a scăpat" dintotdeauna. Noi am fost preocupaţi mai degrabă să-i imităm marginal pe ruşi şi pe greci decît să încercăm o dezvoltare creatoare a sintezei de ORTODOXIE şi LATINITATE pe care ne-a dat-o în custodie Dumnezeu.
Eu mă încăpăţînez să mai visez încă la o originalitate ortodoxă românească - vie, osîrduitoare, destinsă şi seniorială. Numai aşa ne-am putea împlini şi/sau răscumpăra destinul nostru de "răscruce", ca să nu ne prindă sfîrşitul doar în condiţia umilă şi periferică de maimuţoi opăriţi.
(Sigur că, dacă vrea milostivul Dumnezeu, ne putem mîntui oricum - dar, dacă vrea Dumnezeu, se pot mîntui şi viermii...)
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire