duminică, martie 24, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LIII)



Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)



2000
RADU GYR SAU DESPRE
GRATUITATEA EROISMULUI [1]

Eroismul este o stare de spirit. Ea aparţine unei generaţii, unui popor, sau persoanelor singure. Sensul pe care îl dăm eroismului în această accepţiune nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaţilor, celor de bună-credinţă. Această categorie de eroi sînt circumstanţiali, tranzitorii, determinaţi de spiritul vremii, de entuziasmul creat local şi temporar, sau de apelul unor personalităţi harismatice care pun în faţa unei generaţii un scop precis şi tangibil.
Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în materie, ci în spirit. Incertitudinea victoriei nu impietează asupra eroismului persoanei care îl practică, aşa cum pocăinţa cuiva nu impietează asupra perseverării în ea, chiar dacă nu avem certitudinea că sîntem mîntuiţi. Taina mîntuirii stă în mîna Domnului, taina eroismului stă în devoţiunea celui care a primit harul acestei virtuţi.
Eroismul lui Don Quijote era unul gratuit. El a pornit la luptă împotriva duhurilor rele, a strigoilor, a cavalerilor de rea-credinţă, fără o altă ţintă, dincolo de dorinţa de a-i birui. Eroul (nu în sens de personaj) tragic se distinge de orice alt erou prin neaderare la istorie şi la temporalitate. El trăieşte într-o altă dimensiune, care este cea mistică. Toate eroismele gratuite sînt mistice, chiar dacă nu apar explicit ca atare.
Propensiunea spre eroismul gratuit a lui Radu Gyr mijeşte încă din opera lui de tinereţe, probabil cu puţin înainte de contactul cu Mişcarea Legionară, care teoretiza un eroism gratuit programatic. Tinereţea lui Radu Gyr se dezvoltă sub steaua acestui eroism - care era al generaţiei lui. După apariţia României Mari, visate de atîtea generaţii din secolele anterioare războaielor mondiale, generaţiile noi, de la '22 şi ulterioare, erau contaminate de visul antecesorilor şi nu puteau să-şi găsească un echilibru pentru a-şi justifica existenţa într-o Românie Mare diferită de cea visată. Opţiunea lor s-a îndreptat spre purificarea morală a naţiunii, spre asanarea sufletească a unui neam lovit de toate calamităţile modernismului, care, atunci ca şi acum, aducea o înţelegere neconvenabilă a libertăţii şi egalităţii pentru un popor abia ieşit din lanţurile robiei politice şi de sub influenţele marilor puteri, creştine şi/sau păgîne.
Numai astfel se explică eroismul gratuit al generaţiilor pe care le-am pomenit, atracţia sacrificiului şi punerea totală a lor sub scutul naţiunii şi sub binecuvîntarea Bisericii. Ei trăiau sub zodia lui Eminescu, nu numai ca gîndire şi poezie, ci şi ca situare în conceptul împlinirii într-un timp infinit, expus în arta poetică a lui Eminescu prin poezia La steaua: "Era pe cînd nu s-a zărit,/ azi o vedem şi nu e"...
Eroismul gratuit al lui Radu Gyr nu este o consecinţă a şederii lui în închisoare, unde claustrarea, întoarcerea spre sine, contemplaţia şi rugăciunea devin, cu necesitate, modul de a trăi viaţa şi a învinge opresiunea născută din simplul fapt al reducerii spaţiului de mişcare fizică şi spirituală. Germenii unei asemenea disponibilităţi pentru sacrificiu apar încă din tinereţe. [...] [2]
Cea mai programatică poezie de tinereţe a lui Gyr este Don Quijote. Fascinaţia operei lui Cervantes asupra poeţilor, filosofilor, oamenilor de litere în general, şi mai ales asupra tinerilor, a fost (şi, în multe cazuri, mai este încă) extraordinară. Timpurile moderne privesc mai suspicios opera aceasta, tinerii nu prea înţeleg gratuitatea eroismului donquijotesc, oprindu-se mai mult asupra comicului situaţiilor romaneşti, dar în perioada anterioară modernizării excesive a lumii apusene şi a blazării generaţiilor mai noi magnetismul eroului lui Cervantes era irezistibil pentru cei care înţelegeau că au o chemare dincolo de limitele lumii acesteia.
Este impropriu să faci afirmaţii [tranşante] într-un domeniu atît de fulgurant şi atît de sensibil  ca sacrificiul gratuit al unui erou care nu aspiră la victorii spectaculare, care nu consideră lumea o scenă şi care nu joacă un teatru de exhibiţie. Înţelegerea se conturează din integralitatea poeziei, neclamoroasă şi cuminte în expunere, la prima vedere, dar cu un fluviu subteran de semnificaţii care te invadează treptat, confiscîndu-ţi sentimentul şi mişcarea sufletească.
Gyr expune compact detaliile, cu aceeaşi minuţiozitate cum o face şi Cervantes, dar relatarea este la persoana întîi, poetul neascunzîndu-şi identificarea sa cu eroul. Nu ascunde nici atracţia exercitată de ideal asupra lui şi nici inutilitatea sacrificiului său eroic:

Voi rîcîi cu grijă rugina de pe za
Şi-n pod găsi-voi spartă o chivără. M-auzi?
I-o drege buza ştirbă la loc, din mucava,
Şi o voi strînge-n braţe lung timp, cu ochii uzi.
Mi-oi ascuţi de-o piatră cu gîndu-n lume lancea
Şi-o noapte aştepta-voi în friguri zorii cînd
Mi-oi săruta mîrţoaga pios pe botul blînd,
Pornind călare-alături cu soarele din Mancha.

Gyr nu citeşte, ca şi eroul său, cărţile autorilor de romane cavalereşti. El ştie ceea ce Don Quijote nu ştia: că dincolo de elementele osificate ale lumii acesteia, dincolo de cimitirul istoriei, demonii distrugerii spirituale lucrează neobosiţi. Trăind în această lume a aparenţelor materiale, Gyr îşi are ca însoţitor lumea cu înţelepciunea ei cu aripi frînte, lumea cuminte şi supusă legilor care o conduc, dar el ştie că acest tip uman, reprezentat de Sancho Panza, nu este decît groparul eroului nebun:

În urmă, Sancho Panza îşi va certa mereu
Şi-şi va propti-n călcîie măgarul lui cuminte,
Va da din cap prostimea: Este nebun! Dar eu
Voi merge numai suflet şi numai vis 'nainte.

Cum ar putea un tânăr din vremea noastră, care ascultă muzică rock şi-şi vopseşte părul în două sau mai multe culori, să înţeleagă asta: a merge numai suflet şi numai vis 'nainte? Visul lor este lipsit de suflet, protestul lor faţă de vidul societăţii se poate exprima, cel mult, prin numărul de cercei trecuţi prin nas, urechi sau alte părţi ale trupului. Dar, fără îndoială, dincolo de aceste acte materiale, există încă ceva.
Poezia lui Radu Gyr nu are umor, nimeni nu mai rîde de donquijotismul lui, toţi îl compătimesc, sau îl evită, ca pe un nebun viteaz care şi-a asumat nebunia vitează într-o lume îngropată în materie şi în cuminţenia ei.
Ceea ce scrie Gyr în poezia lui nu este o simplă îndemînare poetică, nici o falsă suferinţă pe care poetul şi-o poate însuşi ca pe ceva real, ci o premoniţie, o înainte-vedere şi înainte-trăire a unei suferinţe şi a unui ideal intangibil, dar cu atît mai mult de dorit, pentru că şi idealul, şi poetul se plasează dincolo de condiţia umană obişnuită. Purtîndu-şi cu mîndrie armura prin lumea meschină, poetul se consideră unic şi chiar este unic printre tipurile umane comune între care se desfăşoară:

Hei! Nimeni n-o să poarte veşmînt medieval
Mai scump ca zaua ştearsă cu trudă de rugină.
Ca Rosinanta nimeni n-o să mai aibă cal
Şi nici un vis ca visu-mi, să ardă de lumină.

Sfinţenia cavalerului "pe urma castelelor de fum", cu trupul lui "însîngerat de pietre şi vînăt de ciomege", va rămîne veşnic un mister şi o zonă interzisă hangiilor şi bucătarilor lumii. Prezenţa lui Gyr-Don Quijote în lumea hangiilor apare ca o provocare la nebunie. Cuminţii ştiu că lumea merge înainte prin nebunii duhului şi ei nu vor să se schimbe ceva. De aici şi vrăjmăşia împotriva nebunilor.
Cînd Iisus, în ţara Gadarenilor, alungă dracii din cel îndrăcit, îngăduindu-le să intre în turma porcilor, care se şi îneacă din cauza asta, locuitorii Gadarei vin la El şi Îi cer să plece din ţara lor [3]. Este ca şi cum I-ar fi spus: "Lasă-ne în pacea noastră, să ne creştem porcii, cum i-am crescut şi pînă acum! Noi nici nu vrem altceva".
Un nebun trece prin hanuri şi castele şi răstoarnă o lume bine osificată pe temeliile ei cuminţi. Ticurile sau obişnuinţele sînt zdruncinate, schematismul sufletesc se dezarticulează, lumea se răstoarnă.

Şi totuşi, huiduită mi-o fi armura-n drum
Şi nimeni cavalerul cel trist nu-l va-nţelege
Cît e de sfînt pe urma castelelor de fum,
Însîngerat de pietre şi vînăt de ciomege.

Generaţia lui Radu Gyr [4] şi generaţia noastră [5] au trecut prin această lume de hangii şi paznici ai unei mentalităţi instituţionalizate, "însîngeraţi de pietre şi vineţi de ciomege". Neînţeleşi şi neacceptaţi, reprezentanţii eroici ai acestor generaţii au trecut printr-o lume măcinată de incapacităţi spirituale şi de ideea că a muri pentru un ideal (sau, cel puţin, a suferi pentru el) este o boală psihică numită fanatism sau intoleranţă, după autor.
Virgil Ierunca, în Jurnal de Exil, 31 mai 1950, scrie despre Nicu Naum, legionar care şi-a păstrat sufletul de "frate de cruce" pînă la moarte [6] şi pe care l-a vizitat la spitalul din Paris, următoarele: "Îi sînt simpatic, nu ştiu de ce, fiindcă fanatismelor sale de legionar intransigent eu le opun stările mele macerate de îndoială, de deznădejde şi de confuzie. Nu voi înţelege niciodată tinereţea acestor oameni care-şi convertesc puritatea, suferinţa şi sărăcia în voinţă şi speranţă. Sînt neclintiţi şi tari. Poate pentru că sînt nişte săraci cu duhul seduşi de temeritatea cruciatului".
Virgil Ierunca este un intelectual care nu a înţeles nimic din Nicu Naum şi din cei ca el. Nu toţi pot înţelege eroismul gratuit. Nu convertirea purităţii în "voinţa de nădejde" îl explică pe Don Quijote, sau pe Nicu Naum şi categoria lor, ci sensul mistic al unei lupte pe un teren interzis raţiunii:

Însetoşat, hangii nu-mi vor întinde cana
Şi aripile morii mi-or rupe carnea, dar
M-o strînge scutierul călare pe măgar
Şi va porni cu mine să-mi afle castelana,
şi visu-o să-mi sărute şi-o să-mi amoarte rana.

Să fie asta o premoniţie a nebunului care nu-şi converteşte puritatea în voinţă de nădejde, ci rămîne fidel purităţii şi gratuităţii eroismului? Va fi o vreme, oare, în care tipul Sancho Panza va lua în spate pe nebunul doborît, să-l ducă spre împlinirea visului, la Dulcineea?
Costache Oprişan [7], în Poemul noologic [8], spune despre Unamuno [9]:

Sînt Unamuno parcă, nici eu nu ştiu precis;
Identitatea certă m-ar ţine-ncătuşat.
Privesc aici o urmă şi urmăresc un vis
Pe care-l ştim că este, deşi nu l-am visat.

Vagabondez cu mintea, convins că-l urmăresc,
Dar nu ştiu ce povară mă ţine sedentar
Şi în zadar, de-o viaţă, mă chinui să păşesc
Pe urma Rosinantei, din urma de măgar.

Va veni o vreme cînd o anumită parte a societăţii va prelua sarcina cavalerilor neînfrînţi, ce mor?

Trăgînd să mor alături de-o veche lumînare,
Voi auzi pe Sancho bocind şi pe preot:
Cum a putut să-ncapă un vis atît de mare
În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?

Poate că protestele tineretului de astăzi şi de mai ieri împotriva convenţionalismului social, exprimate prin inele în nas, lanţuri, fuga de acasă, viaţa pe sub poduri, mîncaţi de păduchi, nu reprezintă decît o formă viciată a donquijotismului generaţiilor noastre şi de dinainte de noi, chinuindu-se să păşească "pe urma Rosinantei, din urma de măgar". Şi unii chiar au reuşit! Mă refer la acei tineri revoltaţi care, în America, au descoperit pe Dumnezeu, idealul naţional, sacrificiul pentru aproapele, ba chiar monahismul. Vorbesc de tinerii care au murit în România, în 1989, fără a le păsa dacă era "util", fără a-şi pune problema dacă erau manipulaţi sau nu. Ei au simţit chemarea eroismului gratuit şi au urmat-o, părăsind pentru totdeauna "urma măgarului".

Mi-o năluci, în urmă, că am învins toţi zmeii,
Că sînt biruitotul întregului pămînt
Şi că-mi adoarme ochii, blînd, mîna Dulcineii,
Şi voi muri departe de morile de vînt.

Cît de departe de morile de vînt a murit Radu Gyr? [10]

Pr. Gheorghe CALCIU

[1] Mai puţin cunoscute, însemnările de mai jos, redactate cam în pripă şi evident nerevăzute de autor, nu se numără printre cele mai bune texte ale Părintelui Calciu (motiv pentru care şi lipsesc din principalele sale volume), dar interesează, principial, ca retrospectiv "crez de generaţie". [Nota Blog]
[2] Am omis aici un scurt pasaj cam obscur şi prea puţin relevant, cu un citat din poezia de tinereţe a lui Radu Gyr intitulată "Domnişoara Lizeta a murit". [Nota Blog]
[3] Cf. Matei 8, 28-34; Marcu 5, 1-17; Luca 8, 26-39 (unde se vorbeşte de "ţinutul Gherghesenilor"). [Nota Blog]
[4] Născut în 1905, Radu Gyr face parte din prima generaţie legionară, a lui Codreanu (n. 1899), numită de unii şi "generaţia de la '22". [Nota Blog]
[5] Generaţia următoare, a Părintelui Calciu (n. 1925), a fost cea a "fraţilor de cruce" care au pătimit din greu în temniţele comuniste (inclusiv la Piteşti şi Gherla, unde "reeducarea" a atins dimensiuni nu doar bestiale, ci de-a dreptul demonice), unii fiind încă în viaţă. Părintele Calciu (iniţial student medicinist) a făcut aproape 21 de ani de închisoare (trecînd şi prin Piteştiul anilor 1949-1951). Pentru o biografie a Părintelui Calciu, vezi aici. [Nota Blog]
[6] Nicu (Ispas) Naum, exilat după război, trecut şi prin Franţa, iar în cele din urmă stabilit în Canada (Montréal), unul dintre cei mai puri oameni pe care i-am cunoscut, s-a stins din viaţă chiar în anul 2000. [Nota Blog]
[7] Constantin Oprişan, poet, licenţiat în Filosofie, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, a făcut Piteştiul şi a murit ulterior (1958) în casimca Jilavei (unde a stat închis în aceeaşi celulă cu Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif). Este cel pe care Părintele Calciu a încercat să-l salveze de la moarte tăindu-şi venele pentru a-l hrăni cu sîngele său. [Nota Blog]
[8] Cf. Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (col. "Poezia închisorilor comuniste"). Versurile create mental în închisoare de Constantin Oprişan (considerabil influenţate de modelul Radu Gyr, dar nu fără nota lor de originalitate) s-au salvat prin faptul că au fost memorate de camarazii de detenţie. Pentru o prezentare mai pe larg a lui C. Oprişan, vezi aici. [Nota Blog]  
[9] Miguel de Unamuno (1864-1936) este unul dintre cei mai cunoscuţi exegeţi moderni ai capodoperei lui Cervantes (cf. mai ales La vida de don Quijote y Sancho, 1905, dar şi "Don Quijote en la tragicomedia europea contemporánea" din Del sentimiento trágico de la vida en los hombres y en los pueblos, 1913). Este cel ce a vorbit, în termeni exaltaţi, despre... Nuestro Señor Don Quijote, el Cristo español! Pentru referinţe la Don Quijote şi Unamuno, vezi şi aici. [Nota Blog]
[10] Eliberat din închisorile comuniste la începutul anilor '60, Radu Gyr a murit în 1975 (pentru o sinteză asupra vieţii şi poeziei sale, vezi aici). Înmormîntat iniţial la Cimitirul Bellu catolic din Bucureşti, a fost recent strămutat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă (jud. Neamţ), unde odihneşte acum chiar alături de Părintele Calciu (m. 2006): o vecinătate postumă la care autorul rîndurilor de faţă nu s-ar fi gîndit! [Nota Blog]

* Pr. Gheorghe Calciu, "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului", în Puncte cardinale, anul X, nr. 8-9/116-117, august-septembrie 2000, p. 17. Reprodus apoi şi în alte periodice, ca de pildă în Atitudini. Revistă de Gîndire şi Trăire Românească, anul II, nr. 4, ianuarie 2009.


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV)Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) Interviu cu Alain de Benoist (2000)

6 comentarii:

La 24/3/13 12:20 a.m. , Anonymous Cristina a spus...

Domnule profesor, am intrat în arhive şi am rămas surprinsă: ce se întîmplă cu fotografiile mai vechi de pe blogul dumneavoastră?!

 
La 24/3/13 12:26 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

E o problemă mai generală, care afectează toate blogurile "Rost", cam pînă prin februarie 2009: unele fotografii se pot încă vizualiza, dar altele (destul de multe) au dispărut complet (prin ştergerea unui cont, din vina unui jeg imbecil căruia nu vreau să-i pomenesc numele). Voi încerca, în timp, să repar (cît se mai poate).

 
La 25/3/13 8:00 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Bucovineanul (şi nu numai)

ATENŢIE!
Postările care reprezintă simple anunţuri sau semnalări sînt, de regulă, şterse după consumarea evenimentului (lansare, vernisaj, spectacol, conferinţă etc.).
Eventualele comentarii postate în subsolul acestora sînt păstrate, integral sau doar selectiv, după caz, în subsolul cu comentarii de la SUMARUL BLOGULUI, unde capătă uneori răspunsuri sau continuări.

 
La 25/3/13 8:09 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cine mai înţelege azi, adica in zilele noastre, ideia de gratuitate? Toti vor sa aibe un "profit" acolo: bani, functii, relatii, imagine, ceva... Nimeni nu mai e dispus sa sacrifice si mai ales sa se sacrifice, si tocmai de aceia nu mai e posibil azi ce a fost posibil ieri. NU mai vorbesc de "generatie"!

 
La 25/3/13 10:10 a.m. , Anonymous Cornel a spus...

Face spume Victoraşul!

 
La 25/3/13 12:58 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cornel

Cred că vă înşelaţi: e ca săpunul prost, care nu face clăbuc şi lasă numai iluzia că spală.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire