Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2000
RADU GYR SAU DESPRE
GRATUITATEA EROISMULUI [1]
Eroismul este o stare de spirit. Ea aparţine unei generaţii, unui popor,
sau persoanelor singure. Sensul pe care îl dăm eroismului în această accepţiune nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaţilor,
celor de bună-credinţă. Această categorie de eroi sînt circumstanţiali,
tranzitorii, determinaţi de spiritul vremii, de entuziasmul creat local şi
temporar, sau de apelul unor personalităţi harismatice care pun în faţa unei
generaţii un scop precis şi tangibil.
Eroismul gratuit
este cel care nu vizează o victorie în materie, ci în spirit. Incertitudinea
victoriei nu impietează asupra eroismului persoanei care îl practică, aşa cum
pocăinţa cuiva nu impietează asupra perseverării în ea, chiar dacă nu avem certitudinea
că sîntem mîntuiţi. Taina mîntuirii stă în mîna Domnului, taina eroismului stă
în devoţiunea celui care a primit harul acestei virtuţi.
Eroismul lui Don
Quijote era unul gratuit. El a pornit la luptă împotriva duhurilor rele, a
strigoilor, a cavalerilor de rea-credinţă, fără o altă ţintă, dincolo de
dorinţa de a-i birui. Eroul (nu în sens de personaj) tragic se distinge de orice
alt erou prin neaderare la istorie şi la temporalitate. El trăieşte într-o altă
dimensiune, care este cea mistică. Toate eroismele gratuite sînt mistice, chiar
dacă nu apar explicit ca atare.
Propensiunea spre
eroismul gratuit a lui Radu Gyr mijeşte încă din opera lui de tinereţe,
probabil cu puţin înainte de contactul cu Mişcarea Legionară, care teoretiza un
eroism gratuit programatic. Tinereţea lui Radu Gyr se dezvoltă sub steaua
acestui eroism - care era al generaţiei lui. După apariţia României Mari,
visate de atîtea generaţii din secolele anterioare războaielor mondiale,
generaţiile noi, de la '22 şi ulterioare, erau contaminate de visul antecesorilor şi nu puteau
să-şi găsească un echilibru pentru a-şi justifica existenţa într-o Românie Mare
diferită de cea visată. Opţiunea lor s-a îndreptat spre purificarea morală a
naţiunii, spre asanarea sufletească a unui neam lovit de toate calamităţile
modernismului, care, atunci ca şi acum, aducea o înţelegere neconvenabilă a
libertăţii şi egalităţii pentru un popor abia ieşit din lanţurile robiei
politice şi de sub influenţele marilor puteri, creştine şi/sau păgîne.
Numai astfel se
explică eroismul gratuit al generaţiilor pe care le-am pomenit, atracţia
sacrificiului şi punerea totală a lor sub scutul naţiunii şi sub binecuvîntarea
Bisericii. Ei trăiau sub zodia lui Eminescu, nu numai ca gîndire şi poezie, ci
şi ca situare în conceptul împlinirii într-un timp infinit, expus în arta
poetică a lui Eminescu prin poezia La
steaua: "Era pe cînd nu s-a zărit,/ azi o vedem şi nu e"...
Eroismul gratuit al
lui Radu Gyr nu este o consecinţă a şederii lui în închisoare, unde claustrarea,
întoarcerea spre sine, contemplaţia şi rugăciunea devin, cu necesitate, modul
de a trăi viaţa şi a învinge opresiunea născută din simplul fapt al reducerii
spaţiului de mişcare fizică şi spirituală. Germenii unei asemenea
disponibilităţi pentru sacrificiu apar încă din tinereţe. [...] [2]
Cea mai
programatică poezie de tinereţe a lui Gyr este Don Quijote. Fascinaţia operei lui Cervantes asupra poeţilor,
filosofilor, oamenilor de litere în general, şi mai ales asupra tinerilor, a
fost (şi, în multe cazuri, mai este încă) extraordinară. Timpurile moderne
privesc mai suspicios opera aceasta, tinerii nu prea înţeleg gratuitatea
eroismului donquijotesc, oprindu-se mai mult asupra comicului situaţiilor
romaneşti, dar în perioada anterioară modernizării excesive a lumii apusene şi
a blazării generaţiilor mai noi magnetismul eroului lui Cervantes era
irezistibil pentru cei care înţelegeau că au o chemare dincolo de limitele
lumii acesteia.
Este impropriu să
faci afirmaţii [tranşante] într-un domeniu atît de fulgurant şi atît de
sensibil ca sacrificiul gratuit al unui
erou care nu aspiră la victorii spectaculare, care nu consideră lumea o scenă
şi care nu joacă un teatru de exhibiţie. Înţelegerea se conturează din integralitatea
poeziei, neclamoroasă şi cuminte în expunere, la prima vedere, dar cu un fluviu
subteran de semnificaţii care te invadează treptat, confiscîndu-ţi sentimentul
şi mişcarea sufletească.
Gyr expune compact
detaliile, cu aceeaşi minuţiozitate cum o face şi Cervantes, dar relatarea este
la persoana întîi, poetul neascunzîndu-şi identificarea sa cu eroul. Nu ascunde
nici atracţia exercitată de ideal asupra lui şi nici inutilitatea sacrificiului
său eroic:
Voi rîcîi cu grijă rugina de pe za
Şi-n pod găsi-voi spartă o chivără. M-auzi?
I-o drege buza ştirbă la loc, din mucava,
Şi o voi strînge-n braţe lung timp, cu ochii uzi.
Mi-oi ascuţi de-o piatră cu gîndu-n lume lancea
Şi-o noapte aştepta-voi în friguri zorii cînd
Mi-oi săruta mîrţoaga pios pe botul blînd,
Pornind călare-alături cu soarele din Mancha.
Gyr nu citeşte, ca
şi eroul său, cărţile autorilor de romane cavalereşti. El ştie ceea ce Don
Quijote nu ştia: că dincolo de elementele osificate ale lumii acesteia, dincolo
de cimitirul istoriei, demonii distrugerii spirituale lucrează neobosiţi.
Trăind în această lume a aparenţelor materiale, Gyr îşi are ca însoţitor lumea
cu înţelepciunea ei cu aripi frînte, lumea cuminte şi supusă legilor care o
conduc, dar el ştie că acest tip uman, reprezentat de Sancho Panza, nu este
decît groparul eroului nebun:
În urmă, Sancho Panza îşi va certa mereu
Şi-şi va propti-n călcîie măgarul lui cuminte,
Va da din cap prostimea: Este nebun! Dar eu
Voi merge numai suflet şi numai vis 'nainte.
Cum ar putea un
tânăr din vremea noastră, care ascultă muzică rock şi-şi vopseşte părul în două
sau mai multe culori, să înţeleagă asta: a
merge numai suflet şi numai vis 'nainte? Visul lor este lipsit de suflet, protestul lor faţă de vidul
societăţii se poate exprima, cel mult, prin numărul de cercei trecuţi prin nas,
urechi sau alte părţi ale trupului. Dar, fără îndoială, dincolo de aceste acte
materiale, există încă ceva.
Poezia lui Radu Gyr
nu are umor, nimeni nu mai rîde de donquijotismul lui, toţi îl compătimesc, sau
îl evită, ca pe un nebun viteaz care şi-a asumat nebunia vitează într-o lume
îngropată în materie şi în cuminţenia ei.
Ceea ce scrie Gyr
în poezia lui nu este o simplă îndemînare poetică, nici o falsă suferinţă pe
care poetul şi-o poate însuşi ca pe ceva real, ci o premoniţie, o
înainte-vedere şi înainte-trăire a unei suferinţe şi a unui ideal intangibil,
dar cu atît mai mult de dorit, pentru că şi idealul, şi poetul se plasează
dincolo de condiţia umană obişnuită. Purtîndu-şi cu mîndrie armura prin lumea
meschină, poetul se consideră unic şi chiar este unic printre tipurile umane
comune între care se desfăşoară:
Hei! Nimeni n-o să poarte veşmînt medieval
Mai scump ca zaua ştearsă cu trudă de rugină.
Ca Rosinanta nimeni n-o să mai aibă cal
Şi nici un vis ca visu-mi, să ardă de lumină.
Sfinţenia
cavalerului "pe urma castelelor de fum", cu trupul lui "însîngerat
de pietre şi vînăt de ciomege", va rămîne veşnic un mister şi o zonă
interzisă hangiilor şi bucătarilor lumii. Prezenţa lui Gyr-Don Quijote în lumea
hangiilor apare ca o provocare la nebunie. Cuminţii ştiu că lumea merge înainte
prin nebunii duhului şi ei nu vor să se schimbe ceva. De aici şi vrăjmăşia
împotriva nebunilor.
Cînd Iisus, în ţara
Gadarenilor, alungă dracii din cel îndrăcit, îngăduindu-le să intre în turma
porcilor, care se şi îneacă din cauza asta, locuitorii Gadarei vin la El şi Îi
cer să plece din ţara lor [3]. Este
ca şi cum I-ar fi spus: "Lasă-ne în pacea noastră, să ne creştem porcii,
cum i-am crescut şi pînă acum! Noi nici nu vrem altceva".
Un nebun trece prin
hanuri şi castele şi răstoarnă o lume bine osificată pe temeliile ei cuminţi.
Ticurile sau obişnuinţele sînt zdruncinate, schematismul sufletesc se
dezarticulează, lumea se răstoarnă.
Şi totuşi, huiduită mi-o fi armura-n drum
Şi nimeni cavalerul cel trist nu-l va-nţelege
Cît e de sfînt pe urma castelelor de fum,
Însîngerat de pietre şi vînăt de ciomege.
Generaţia lui Radu
Gyr [4] şi generaţia noastră [5] au trecut prin această lume de
hangii şi paznici ai unei mentalităţi instituţionalizate, "însîngeraţi de
pietre şi vineţi de ciomege". Neînţeleşi şi neacceptaţi, reprezentanţii eroici
ai acestor generaţii au trecut printr-o lume măcinată de incapacităţi
spirituale şi de ideea că a muri pentru un ideal (sau, cel puţin, a suferi
pentru el) este o boală psihică numită fanatism sau intoleranţă, după autor.
Virgil Ierunca, în Jurnal de Exil, 31 mai 1950, scrie
despre Nicu Naum, legionar care şi-a păstrat sufletul de "frate de
cruce" pînă la moarte [6] şi pe
care l-a vizitat la spitalul din Paris, următoarele: "Îi sînt simpatic, nu
ştiu de ce, fiindcă fanatismelor sale de legionar intransigent eu le opun
stările mele macerate de îndoială, de deznădejde şi de confuzie. Nu voi înţelege
niciodată tinereţea acestor oameni care-şi convertesc puritatea, suferinţa şi
sărăcia în voinţă şi speranţă. Sînt neclintiţi şi tari. Poate pentru că sînt
nişte săraci cu duhul seduşi de temeritatea cruciatului".
Virgil Ierunca este
un intelectual care nu a înţeles nimic din Nicu Naum şi din cei ca el. Nu toţi
pot înţelege eroismul gratuit. Nu convertirea purităţii în "voinţa de
nădejde" îl explică pe Don Quijote, sau pe Nicu Naum şi categoria lor, ci
sensul mistic al unei lupte pe un teren interzis raţiunii:
Însetoşat, hangii nu-mi vor întinde cana
Şi aripile morii mi-or rupe carnea, dar
M-o strînge scutierul călare pe măgar
Şi va porni cu mine să-mi afle castelana,
şi visu-o să-mi sărute şi-o să-mi amoarte rana.
Să fie asta o
premoniţie a nebunului care nu-şi converteşte puritatea în voinţă de nădejde,
ci rămîne fidel purităţii şi gratuităţii eroismului? Va fi o vreme, oare, în
care tipul Sancho Panza va lua în spate pe nebunul doborît, să-l ducă spre
împlinirea visului, la Dulcineea?
Costache Oprişan [7], în Poemul noologic [8],
spune despre Unamuno [9]:
Sînt Unamuno parcă, nici eu nu ştiu precis;
Identitatea certă m-ar ţine-ncătuşat.
Privesc aici o urmă şi urmăresc un vis
Pe care-l ştim că este, deşi nu l-am visat.
Vagabondez cu mintea, convins că-l urmăresc,
Dar nu ştiu ce povară mă ţine sedentar
Şi în zadar, de-o viaţă, mă chinui să păşesc
Pe urma Rosinantei, din urma de măgar.
Va veni o vreme
cînd o anumită parte a societăţii va prelua sarcina cavalerilor neînfrînţi, ce
mor?
Trăgînd să mor alături de-o veche lumînare,
Voi auzi pe Sancho bocind şi pe preot:
Cum a putut să-ncapă un vis atît de mare
În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?
Poate că protestele
tineretului de astăzi şi de mai ieri împotriva convenţionalismului social,
exprimate prin inele în nas, lanţuri, fuga de acasă, viaţa pe sub poduri,
mîncaţi de păduchi, nu reprezintă decît o formă viciată a donquijotismului
generaţiilor noastre şi de dinainte de noi, chinuindu-se să păşească "pe
urma Rosinantei, din urma de măgar". Şi unii chiar au reuşit! Mă refer la
acei tineri revoltaţi care, în America, au descoperit pe Dumnezeu, idealul
naţional, sacrificiul pentru aproapele, ba chiar monahismul. Vorbesc de tinerii
care au murit în România, în 1989, fără a le păsa dacă era "util",
fără a-şi pune problema dacă erau manipulaţi sau nu. Ei au simţit chemarea eroismului
gratuit şi au urmat-o, părăsind pentru totdeauna "urma măgarului".
Mi-o năluci, în urmă, că am învins toţi zmeii,
Că sînt biruitotul întregului pămînt
Şi că-mi adoarme ochii, blînd, mîna Dulcineii,
Şi voi muri departe de morile de vînt.
Cît de departe de
morile de vînt a murit Radu Gyr? [10]
Pr. Gheorghe CALCIU
[1] Mai puţin cunoscute,
însemnările de mai jos, redactate cam în pripă şi evident nerevăzute de autor,
nu se numără printre cele mai bune texte ale Părintelui Calciu (motiv pentru
care şi lipsesc din principalele sale volume), dar interesează, principial, ca
retrospectiv "crez de generaţie". [Nota
Blog]
[2] Am omis aici un scurt pasaj
cam obscur şi prea puţin relevant, cu un citat din poezia de tinereţe a lui
Radu Gyr intitulată "Domnişoara Lizeta a murit". [Nota Blog]
[3] Cf. Matei 8, 28-34; Marcu 5,
1-17; Luca 8, 26-39 (unde se vorbeşte
de "ţinutul Gherghesenilor"). [Nota
Blog]
[4] Născut în 1905, Radu Gyr
face parte din prima generaţie legionară, a lui Codreanu (n. 1899), numită de
unii şi "generaţia de la '22". [Nota Blog]
[5] Generaţia următoare, a
Părintelui Calciu (n. 1925), a fost cea a "fraţilor de cruce" care au
pătimit din greu în temniţele comuniste (inclusiv la Piteşti şi Gherla, unde
"reeducarea" a atins dimensiuni nu doar bestiale, ci de-a dreptul
demonice), unii fiind încă în viaţă. Părintele Calciu (iniţial student
medicinist) a făcut aproape 21 de ani de închisoare (trecînd şi prin Piteştiul
anilor 1949-1951). Pentru o biografie a Părintelui Calciu, vezi aici. [Nota Blog]
[6] Nicu (Ispas) Naum, exilat
după război, trecut şi prin Franţa, iar în cele din urmă stabilit în Canada
(Montréal), unul dintre cei mai puri oameni pe care i-am cunoscut, s-a stins
din viaţă chiar în anul 2000. [Nota Blog]
[7] Constantin Oprişan, poet,
licenţiat în Filosofie, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, a făcut
Piteştiul şi a murit ulterior (1958) în casimca Jilavei (unde a stat închis în
aceeaşi celulă cu Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif). Este cel
pe care Părintele Calciu a încercat să-l salveze de la moarte tăindu-şi venele
pentru a-l hrăni cu sîngele său. [Nota
Blog]
[8] Cf. Constantin Oprişan, Cărţile
spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel
Petrişor şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (col.
"Poezia închisorilor comuniste"). Versurile create mental în
închisoare de Constantin Oprişan (considerabil influenţate de modelul Radu Gyr,
dar nu fără nota lor de originalitate) s-au salvat prin faptul că au fost
memorate de camarazii de detenţie. Pentru o prezentare mai pe larg a lui C.
Oprişan, vezi aici. [Nota Blog]
[9] Miguel de Unamuno
(1864-1936) este unul dintre cei mai cunoscuţi exegeţi moderni ai capodoperei
lui Cervantes (cf. mai ales La vida de don Quijote y Sancho, 1905,
dar şi "Don Quijote en la tragicomedia europea contemporánea" din Del sentimiento trágico de la vida en los
hombres y en los pueblos, 1913). Este cel ce a vorbit, în termeni exaltaţi,
despre... Nuestro Señor Don Quijote, el
Cristo español! Pentru referinţe la Don Quijote şi Unamuno, vezi şi aici. [Nota Blog]
[10] Eliberat din închisorile
comuniste la începutul anilor '60, Radu Gyr a murit în 1975 (pentru o sinteză
asupra vieţii şi poeziei sale, vezi aici). Înmormîntat iniţial la Cimitirul
Bellu catolic din Bucureşti, a fost recent strămutat în cimitirul Mănăstirii
Petru-Vodă (jud. Neamţ), unde odihneşte acum chiar alături de Părintele Calciu
(m. 2006): o vecinătate postumă la care autorul rîndurilor de faţă nu s-ar fi
gîndit! [Nota Blog]
* Pr. Gheorghe Calciu, "Radu Gyr sau despre
gratuitatea eroismului", în Puncte
cardinale, anul X, nr. 8-9/116-117, august-septembrie 2000, p. 17. Reprodus
apoi şi în alte periodice, ca de pildă în Atitudini. Revistă de Gîndire şi Trăire Românească, anul
II, nr. 4, ianuarie 2009.
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
6 comentarii:
Domnule profesor, am intrat în arhive şi am rămas surprinsă: ce se întîmplă cu fotografiile mai vechi de pe blogul dumneavoastră?!
E o problemă mai generală, care afectează toate blogurile "Rost", cam pînă prin februarie 2009: unele fotografii se pot încă vizualiza, dar altele (destul de multe) au dispărut complet (prin ştergerea unui cont, din vina unui jeg imbecil căruia nu vreau să-i pomenesc numele). Voi încerca, în timp, să repar (cît se mai poate).
@ Bucovineanul (şi nu numai)
ATENŢIE!
Postările care reprezintă simple anunţuri sau semnalări sînt, de regulă, şterse după consumarea evenimentului (lansare, vernisaj, spectacol, conferinţă etc.).
Eventualele comentarii postate în subsolul acestora sînt păstrate, integral sau doar selectiv, după caz, în subsolul cu comentarii de la SUMARUL BLOGULUI, unde capătă uneori răspunsuri sau continuări.
Cine mai înţelege azi, adica in zilele noastre, ideia de gratuitate? Toti vor sa aibe un "profit" acolo: bani, functii, relatii, imagine, ceva... Nimeni nu mai e dispus sa sacrifice si mai ales sa se sacrifice, si tocmai de aceia nu mai e posibil azi ce a fost posibil ieri. NU mai vorbesc de "generatie"!
Face spume Victoraşul!
@ Cornel
Cred că vă înşelaţi: e ca săpunul prost, care nu face clăbuc şi lasă numai iluzia că spală.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire