Iată - în italiană şi în română - scurtul şi memorabilul cuvînt rostit de Papa Francisc cu prilejul primei sale slujbe pontificale oficiate în Capela Sixtină (joi 14 martie 2013). Refuzînd materialul redactat după retorica oficială, noul Suveran Pontif a vorbit simplu şi liber, cu emoţionantă căldură părintească, lansînd un adevărat manifest al noului pontificat, de o sinceritate temerară (pînă la a amenda principial însăşi atitudinea Sfîntului Apostol Petru!) cum rareori s-a făcut auzită vreodată sub bolţile Vaticanului. (R. C.)
In queste tre Letture [le tre letture odierne del messale - Isaia 2, 2-5; I Pietro 2, 4-9; Matteo 16, 16-18] vedo che c’è qualcosa di comune: è il movimento. Nella Prima Lettura, il movimento nel cammino; nella Seconda Lettura, il movimento nell’edificazione della Chiesa; nella terza, nel Vangelo, il movimento nella confessione. Camminare, edificare, confessare.
Camminare. «Casa di Giacobbe, venite, camminiamo nella luce del Signore» [Isaia 2, 5]. Questa è la prima cosa che Dio ha detto ad Abramo: «Cammina nella mia presenza e sii irreprensibile!». Camminare: la nostra vita è un cammino e quando ci fermiamo, la cosa non va. Camminare sempre, in presenza del Signore, alla luce del Signore, cercando di vivere con quella irreprensibilità che Dio chiedeva ad Abramo, nella sua promessa.
Edificare. Edificare la Chiesa. Si parla di pietre: le pietre hanno consistenza; ma pietre vive, pietre unte dallo Spirito Santo. Edificare la Chiesa, la Sposa di Cristo, su quella pietra angolare che è lo stesso Signore. Ecco un altro movimento della nostra vita: edificare.
Terzo: confessare. Noi possiamo camminare quanto vogliamo, noi possiamo edificare tante cose, ma se non confessiamo Gesù Cristo, la cosa non va. Diventeremo una ONG assistenziale, ma non la Chiesa, Sposa del Signore. Quando non si cammina, ci si ferma. Quando non si edifica sulle pietre cosa succede? Succede quello che succede ai bambini sulla spiaggia quando fanno dei palazzi di sabbia, tutto viene giù, è senza consistenza. Quando non si confessa Gesù Cristo, mi sovviene la frase di Léon Bloy: «Chi non prega il Signore, prega il diavolo». Quando non si confessa Gesù Cristo, si confessa la mondanità del diavolo, la mondanità del demonio.
Camminare, edificare/costruire, confessare. Ma la cosa non è così facile, perché nel camminare, nel costruire, nel confessare, a volte ci sono scosse, ci sono movimenti che non sono proprio movimenti del cammino: sono movimenti che ci tirano indietro.
Questo Vangelo prosegue con una situazione speciale. Lo stesso Pietro che ha confessato Gesù Cristo, gli dice: «Tu sei Cristo, il Figlio del Dio vivo. Io ti seguo, ma non parliamo di Croce. Questo non c’entra. Ti seguo con altre possibilità, senza la Croce». Quando camminiamo senza la Croce, quando edifichiamo senza la Croce e quando confessiamo un Cristo senza Croce, non siamo discepoli del Signore: siamo mondani, siamo Vescovi, Preti, Cardinali, Papi, ma non discepoli del Signore.
Io vorrei che tutti, dopo questi giorni di grazia, abbiamo il coraggio, proprio il coraggio, di camminare in presenza del Signore, con la Croce del Signore; di edificare la Chiesa sul sangue del Signore, che è versato sulla Croce; e di confessare l’unica gloria: Cristo Crocifisso. E così la Chiesa andrà avanti.
Io auguro a tutti noi che lo Spirito Santo, per la preghiera della Madonna, nostra Madre, ci conceda questa grazia: camminare, edificare, confessare Gesù Cristo Crocifisso. Così sia!
În aceste trei lecturi [cele trei lecturi liturgice ale zilei - Isaia 2, 2-5; I Petru 2, 4-9; Matei 16, 16-18] văd ceva comun: este mişcarea. În prima lectură, mişcarea în umblet; în a doua lectură, mişcarea în zidirea Bisericii; în a treia, în Evanghelie, mişcarea în mărturisire. A umbla, a zidi, a mărturisi.
A umbla. “Voi, cei din casa lui Iacov, veniţi să umblăm în lumina Domnului!” [Isaia 2, 5]. Acesta este cel dintîi lucru pe care Dumnezeu i l-a spus lui Avraam: “Mergi în prezenţa Mea şi fii neprihănit!”. A umbla: viaţa noastră este umblet şi, atunci cînd ne oprim, treaba nu merge. Să umblăm mereu, în prezenţa Domnului, în lumina Domnului, străduindu-ne să trăim în acea stare de neprihănire pe care Dumnezeu i-o cerea lui Avraam, în făgăduinţa Sa.
A zidi. A zidi Biserica. Se vorbeşte despre pietre: pietrele au consistenţă; dar pietre vii, pietre unse de Duhul Sfînt. A zidi Biserica, Mireasa lui Hristos, pe acea piatră din capul unghiului care este Însuşi Domnul. Iată o altă mişcare a vieţii noastre: a zidi.
Trei: a mărturisi. Putem noi să umblăm cît poftim, putem să zidim cîte cele, dacă însă nu-L mărturisim pe Iisus Hristos, treaba nu merge. Vom deveni un ONG ce acordă asistenţă, dar nu Biserica, Mireasa lui Hristos. Cînd nu se umblă, se stă pe loc. Cînd nu se zideşte pe piatră, ce se întîmplă? Păi se întîmplă ceea ce păţesc copiii pe plajă, atunci cînd fac castele de nisip: totul se surpă, nu are consistenţă. Cînd nu este mărturisit Iisus Hristos, îmi vine în minte cuvîntul lui Léon Bloy: “Cine nu se roagă lui Dumnezeu, se roagă diavolului”. Cînd nu este mărturisit Iisus Hristos, este mărturisită tentaţia lumească a diavolului, tentaţia lumească a demonului.
A umbla, a zidi/a edifica, a mărturisi. Dar treaba nu-i chiar atît de uşoară, deoarece atunci când umblăm, când zidim, când mărturisim, apar uneori şi poticniri, şi mişcări improprii umbletului firesc: sînt mişcări care ne trag înapoi.
Evanghelia aceasta continuă cu o situaţie aparte. Acelaşi Petru care L-a mărturisit pe Iisus Hristos spune: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Te urmez, dar să nu vorbim despre Cruce. Asta n-are nimic de-a face cu ea. Te urmez în alte posibile feluri, fără Cruce”. Cînd însă umblăm fără Cruce, cînd zidim fără Cruce şi cînd mărturisim un Hristos fără Cruce, nu sîntem urmaşi ai Domnului: sîntem lumeşti, sîntem Episcopi, Preoţi, Cardinali, Papi, dar nu urmaşi ai Domnului.
Mi-aş dori ca noi toţi, după aceste zile de har, să avem curajul – curajul efectiv – de a umbla în prezenţa Domnului, cu Crucea Domnului; de a zidi Biserica pe sîngele Domnului, cel vărsat pe Cruce; şi să mărturisim unica slavă: pe Hristos cel Răstignit. Şi astfel Biserica va merge înainte.
Nădejdea mea pentru noi toţi este ca Duhul Sfînt, la rugăciunile Madonnei, Maica noastră, să ne dăruiască acest har: de a umbla, de a zidi, de a-L mărturisi pe Iisus Hristos cel Răstignit. Aşa să fie!
(Traducere de Răzvan Codrescu)
10 comentarii:
Cei de la "Razboi intru Cuvant" au o parere foarte proasta despre noul papa si considera eretica prima lui cuvantare. Ce parere aveti?
Cred că este vorba de un puseu de iresponsabilitate. Din antipatie faţă de catolicism, amicii de la "Război întru Cuvînt", ca şi alţi radicalişti ortodocşi, au ales, în context, să facă jocul forţelor anticreştine, colportînd scenarii împrumutate din presa stîngistă, evreiască sau masonică. Atît de mult urîm catolicismul încît ajungem să ne coalizăm pînă şi cu dracul împotriva lui!
Adversarii ireductibili ai Crucii nu pot fi decît extrem de încîntaţi de cum se mănîncă creştinii între ei, relativizîndu-şi unii altora poziţiile şi cheltuind mult mai multă energie în lupta dintre ei decît în cea cu necredincioşii! Va fi probabil marea încercare a creştinismului în secolul XXI - şi nădejdea rămîne că Dumnezeul iubirii nu ne va lăsa pînă la capăt în ghearele urii fratricide (în care noi, românii, tindem să devenim experţi).
eu cred inainte de toate problemele si polemicile care au loc cu alegerea noului Papa ca cei de la Razboi intru cuvant sunt retardati,si asta se vede din ce posteaza pe blog.Cum biserica sa fie una cand alti vad doar in fata si nu se uita la barna din ochiul lor.apropo cei de la razboi intru cuvant au locuri rezervate in calendarul pe stil vechi.
@ Anonimului de la 9.29 PM:
Comentariul dvs. mi se pare şi cam exagerat, şi cam obscur. Am citit pe site-ul cu pricina, de-a lungul vremii, şi destule lucruri pertinente, drept care l-am şi reţinut între link-urile mele. A-i face pur şi simplu retardaţi pe cei de acolo este, cred, pripit şi indign. Au un anume exclusivism ortodox(ist), foarte nefericit exhibat în context, dar nu-i drept să fie judecaţi global doar prin această prismă. Pe toţi, cîteodată, patima ne duce la excese, dar aceasta nu înseamnă că am fi musai "retardaţi".
Domnule Codrescu, chiar credeti ca papa Francisc o fi Mantuitorul planetei?
@ Anonimului de la 11.06 PM:
Noi nu avem decît un singur Mîntuitor: pe Iisus Hristos. Despre Papa Francisc eu unul nu pot spune decît că a început promiţător şi că a reuşit să facă impresie. Rămîne să vedem cu toţii ce va fi mai departe şi în ce măsură ne-am înşelat sau nu în simpatiile ori antipatiile noastre. Unii sînt profeţi; eu nu sînt decît un analist imperfect, care urmăreşte lucrurile punctual şi nu se pretinde monopolist al adevărului. În orice caz, o regenerare moral-spirituală a catolicismului nici nu m-ar deranja, nici nu m-ar clinti din crezul meu ortodox. E loc de mai bine sub tot cerul lui Dumnezeu, iar eu, creştineşte vorbind, preocupat predilect de "mai binele" meu, nu mă simt vrăjmaş al "mai binelui" altora, nici nu pot să nu mă bucur de afirmarea generică a paradigmei creştine, orideunde ar veni ea.
Buna dupaamiaza,
Comentariile negative la adresa noului papa ...exprima o veche si actuala zicala "Aminteste-ti de barna din ochiul tau in loc sa vezi paiul din ochiul celuilalt"!
Cu toate astea intre ortodoxi sunt si persoane care cred in valoarea "Slava intru cei de sus, pace pe pamant, iar intre oameni bunavoire" !
Unul dintre acesti ortodoxi este patriarhul Constantinopolului! Sa luam aminte:
http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/reconciliere-istorica-a-bisericilor-crestine-un-patriarh-ortodox-la-instalarea-papei-francisc-296349.html
Sînt multe suspiciuni în jurul său, dar aminte tot trebuie luat. Cîţi se mai sinchisesc însă să ia aminte?
Spiritual, Apusul pare să se trezească din mulţumirea de sine, în timp de Răsăritul pare să adoarmă în somnul suficienţei lui mulţumite.
Eu cred că trezirea Apusului (în măsura în care se va realiza) nu ne va lăsa nici pe noi să dormim: dacă nu din alte raţiuni superioare, atunci măcar din... invidie.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire