PAPA FRANCISC: «CAMMINARE, EDIFICARE, CONFESSARE»

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Iată - în italiană şi în română - scurtul şi memorabilul cuvînt rostit de Papa Francisc cu prilejul primei sale slujbe pontificale oficiate în Capela Sixtină (joi 14 martie 2013). Refuzînd materialul redactat după retorica oficială, noul Suveran Pontif a vorbit simplu şi liber, cu emoţionantă căldură părintească, lansînd un adevărat manifest al noului pontificat, de o sinceritate temerară (pînă la a amenda principial însăşi atitudinea Sfîntului Apostol Petru!) cum rareori s-a făcut auzită vreodată sub bolţile Vaticanului. (R. C.)

In queste tre Letture [le tre letture odierne del messale - Isaia 2, 2-5; I Pietro 2, 4-9; Matteo 16, 16-18] vedo che c’è qualcosa di comune: è il movimento. Nella Prima Lettura, il movimento nel cammino; nella Seconda Lettura, il movimento nell’edificazione della Chiesa; nella terza, nel Vangelo, il movimento nella confessione. Camminare, edificare, confessare.

Camminare. «Casa di Giacobbe, venite, camminiamo nella luce del Signore» [Isaia 2, 5]. Questa è la prima cosa che Dio ha detto ad Abramo: «Cammina nella mia presenza e sii irreprensibile!». Camminare: la nostra vita è un cammino e quando ci fermiamo, la cosa non va. Camminare sempre, in presenza del Signore, alla luce del Signore, cercando di vivere con quella irreprensibilità che Dio chiedeva ad Abramo, nella sua promessa.

Edificare. Edificare la Chiesa. Si parla di pietre: le pietre hanno consistenza; ma pietre vive, pietre unte dallo Spirito Santo. Edificare la Chiesa, la Sposa di Cristo, su quella pietra angolare che è lo stesso Signore. Ecco un altro movimento della nostra vita: edificare.

Terzo: confessare. Noi possiamo camminare quanto vogliamo, noi possiamo edificare tante cose, ma se non confessiamo Gesù Cristo, la cosa non va. Diventeremo una ONG assistenziale, ma non la Chiesa, Sposa del Signore. Quando non si cammina, ci si ferma. Quando non si edifica sulle pietre cosa succede? Succede quello che succede ai bambini sulla spiaggia quando fanno dei palazzi di sabbia, tutto viene giù, è senza consistenza. Quando non si confessa Gesù Cristo, mi sovviene la frase di Léon Bloy: «Chi non prega il Signore, prega il diavolo». Quando non si confessa Gesù Cristo, si confessa la mondanità del diavolo, la mondanità del demonio.

Camminare, edificare/costruire, confessare. Ma la cosa non è così facile, perché nel camminare, nel costruire, nel confessare, a volte ci sono scosse, ci sono movimenti che non sono proprio movimenti del cammino: sono movimenti che ci tirano indietro.

Questo Vangelo prosegue con una situazione speciale. Lo stesso Pietro che ha confessato Gesù Cristo, gli dice: «Tu sei Cristo, il Figlio del Dio vivo. Io ti seguo, ma non parliamo di Croce. Questo non c’entra. Ti seguo con altre possibilità, senza la Croce». Quando camminiamo senza la Croce, quando edifichiamo senza la Croce e quando confessiamo un Cristo senza Croce, non siamo discepoli del Signore: siamo mondani, siamo Vescovi, Preti, Cardinali, Papi, ma non discepoli del Signore.

Io vorrei che tutti, dopo questi giorni di grazia, abbiamo il coraggio, proprio il coraggio, di camminare in presenza del Signore, con la Croce del Signore; di edificare la Chiesa sul sangue del Signore, che è versato sulla Croce; e di confessare l’unica gloria: Cristo Crocifisso. E così la Chiesa andrà avanti.

Io auguro a tutti noi che lo Spirito Santo, per la preghiera della Madonna, nostra Madre, ci conceda questa grazia: camminare, edificare, confessare Gesù Cristo Crocifisso. Così sia! 

În aceste trei lecturi [cele trei lecturi liturgice ale zilei - Isaia 2, 2-5; I Petru 2, 4-9; Matei 16, 16-18] văd ceva comun: este mişcarea. În prima lectură, mişcarea în umblet; în a doua lectură, mişcarea în zidirea Bisericii; în a treia, în Evanghelie, mişcarea în mărturisire. A umbla, a zidi, a mărturisi.

A umbla. “Voi, cei din casa lui Iacov, veniţi să umblăm în lumina Domnului!” [Isaia 2, 5]. Acesta este cel dintîi lucru pe care Dumnezeu i l-a spus lui Avraam: “Mergi în prezenţa Mea şi fii neprihănit!”. A umbla: viaţa noastră este umblet şi, atunci cînd ne oprim, treaba nu merge. Să umblăm mereu, în prezenţa Domnului, în lumina Domnului, străduindu-ne să trăim în acea stare de neprihănire pe care Dumnezeu i-o cerea lui Avraam, în făgăduinţa Sa.

A zidi. A zidi Biserica. Se vorbeşte despre pietre: pietrele au consistenţă; dar pietre vii, pietre unse de Duhul Sfînt. A zidi Biserica, Mireasa lui Hristos, pe acea piatră din capul unghiului care este Însuşi Domnul. Iată o altă mişcare a vieţii noastre: a zidi.

Trei: a mărturisi. Putem noi să umblăm cît poftim, putem să zidim cîte cele, dacă însă nu-L mărturisim pe Iisus Hristos, treaba nu merge. Vom deveni un ONG ce acordă asistenţă, dar nu Biserica, Mireasa lui Hristos. Cînd nu se umblă, se stă pe loc. Cînd nu se zideşte pe piatră, ce se întîmplă? Păi se întîmplă ceea ce păţesc copiii pe plajă, atunci cînd fac castele de nisip: totul se surpă, nu are consistenţă. Cînd nu este mărturisit Iisus Hristos, îmi vine în minte cuvîntul lui Léon Bloy: “Cine nu se roagă lui Dumnezeu, se roagă diavolului”. Cînd nu este mărturisit Iisus Hristos, este mărturisită tentaţia lumească a diavolului, tentaţia lumească a demonului.

A umbla, a zidi/a edifica, a mărturisi. Dar treaba nu-i chiar atît de uşoară, deoarece atunci când umblăm, când zidim, când mărturisim, apar uneori şi poticniri, şi mişcări improprii umbletului firesc: sînt mişcări care ne trag înapoi.

Evanghelia aceasta continuă cu o situaţie aparte. Acelaşi Petru care L-a mărturisit pe Iisus Hristos spune: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Te urmez, dar să nu vorbim despre Cruce. Asta n-are nimic de-a face cu ea. Te urmez în alte posibile feluri, fără Cruce”. Cînd însă umblăm fără Cruce, cînd zidim fără Cruce şi cînd mărturisim un Hristos fără Cruce, nu sîntem urmaşi ai Domnului: sîntem lumeşti, sîntem Episcopi, Preoţi, Cardinali, Papi, dar nu urmaşi ai Domnului.

Mi-aş dori ca noi toţi, după aceste zile de har, să avem curajul – curajul efectiv – de a umbla în prezenţa Domnului, cu Crucea Domnului; de a zidi Biserica pe sîngele Domnului, cel vărsat pe Cruce; şi să mărturisim unica slavă: pe Hristos cel Răstignit. Şi astfel Biserica va merge înainte. 

Nădejdea mea pentru noi toţi este ca Duhul Sfînt, la rugăciunile Madonnei, Maica noastră, să ne dăruiască acest har: de a umbla, de a zidi, de a-L mărturisi pe Iisus Hristos cel Răstignit. Aşa să fie!

(Traducere de Răzvan Codrescu)