LUNA ACEASTA S-AU
ÎMPLINIT 3 ANI DE LA PLECAREA DINTRE
NOI A LUI GABRIEL CONSTANTINESCU (5
NOIEMBRIE 1921 – 6 MARTIE 2010). POMENIREA S-A FĂCUT LA SIBIU, DE CĂTRE
FAMILIE, PRIETENI ŞI COLABORATORI APROPIAŢI. REPRODUC MAI JOS, CA PE O
REVERENŢĂ OMAGIALĂ ÎN CADRUL ACESTEI ANTOLOGII, TRADUCEREA PE CARE A FĂCUT-O ÎN
VARA ANULUI 2000 UNUI INTERVIU ACORDAT CU PUŢIN ÎNAINTE DE GÎNDITORUL DE
DREAPTA FRANCEZ ALAIN DE BENOIST PUBLICAŢIEI NEMŢEŞTI DEUTSCHE STIMME (G. C. – DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ – ERA UN MONITOR
NEOBOSIT AL PRESEI DE DREAPTA DIN GERMANIA ŞI FRANŢA).
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Alain de Benoist azi
2000
PRIVIRE ASUPRA ESENŢIALULUI
Alain de Benoist [1] intervievat de Jürgen Schwab,
redactor al publicaţiei lunare Deutsche Stimme [2]
Deutsche Stimme: Stimate domnule Alain de Benoist, sînteţi
considerat precursorul Noii Drepte franceze. În cartea dvs. Revolta culturilor insistaţi asupra
faptului că termenul de Nouvelle Droite
nu trebuie confundat cu echivalentul
german Neue Rechte. Unde anume vedeţi
diferenţele?
Alain de Benoist: Orice mişcare
determinată de idei noi este rezultatul unor circumstanţe istorico-sociale
existente anterior ca mişcarea respectivă să le devină cauză. În trecutul
apropiat, aceste circumstanţe au fost diferite în Franţa şi Germania. «Noua
Dreaptă» franceză şi «Noile Drepte» germane se găsesc în contexte diferite şi
provin din moşteniri istorice diferite.
O altă diferenţă
constă în faptul că termenul de «Noua Dreaptă» (folosit pentru prima dată în
1979 de către mass-media) desemnează
în Franţa un curent de gîndire care a luat naştere prin 1968 ca o structură
alcătuită din societăţi precum GRECE (Grupul de Cercetări şi Studii asupra
Culturii Europene) şi din reviste ca Élements
şi Nouvelle Ecole, pe cînd în
Germania termenul este folosit pentru a desemna o gamă diversă şi heterogenă de
grupări, asociaţii, publicaţii etc. De altfel, în Franţa se vorbeşte la
singular de «Noua Dreaptă», pe cînd în Germania se foloseşte mai ales pluralul,
vorbindu-se de «Noile Drepte». O deosebire relevantă în sine.
În afară de
aceasta, obiectivul principal al «Noilor Drepte» germane este de natură
politică, în timp ce «Noua Dreaptă» franceză participă, în primul rînd, la
dezbateri intelectuale teoretizînd o nouă ordine socială. Privind astfel
lucrurile, «Noua Dreaptă» franceză poate fi comparată cu Şcoala de la Frankfurt
[3], a cărei influenţă a fost, cu
siguranţă, mai mare decît a oricătui partid politic obişnuit.
În fine, am
impresia că «Noile Drepte» germane sînt interesate exclusiv de ceea ce se
întîmplă în Germania, pe cînd «Noua Dreaptă» franceză a adoptat de la început o
viziune europeană. Autorii la care «Noua Dreaptă» din Franţa face referire nu
sînt, în marea lor majoritate, francezi. De asemenea, «Noua Dreaptă» nu este
naţionalistă. Ea consideră statele-naţiuni ca pe o formă depăşită a vieţii
politice şi priveşte naţionalismul ca pe o expresie a individualismului şi a
egocentrismului pe un plan mai înalt, ceva asemănător cu ceea ce Heidegger
numeşte «metafizica subiectivităţii».
Deutsche Stimme: Dar naţionalismul criticat de dvs. este
totuşi o reacţie naturală la ceea ce cercetările asupra comportamentului
denumesc «xenofobie». În opoziţie cu această înţelegere, în cartea dvs. scrieţi
că cei de alte etnii nu ar fi o ameninţare pentru identitatea naţională a
europenilor. Nu credeţi oare că ar trebui combătute deopotrivă şi înstrăinarea
etnică, şi cea cultural-economică?
Alain de Benoist: Este suficient
să citiţi cartea mea pentru a vă da seama că eu condamn fără echivoc
imigrările. Le consider ca pe o formă a dezrădăcinării, care nu foloseşte nici
poporului care îi primeşte şi nici imigranţilor, şi ca urmare imigrarea
acţionează ca o boală socială generalizată. Dar în acelaşi timp eu critic şi
teza «ţapului ispăşitor». În modul de înţelegere al Dreptei, imigranţii au luat
locul comuniştilor. A vedea în imigrare ameninţarea principală care pune în
primejdie identitatea naţională este un
mod îngust de a înţelege lucrurile. Ceea ce ameninţă astăzi cel mai mult
specificul popoarelor este procesul generalizat de uniformizare a stilului de
viaţă, pe care imigrarea, pe lîngă alte urmări, îl grăbeşte.
Pe de altă parte,
să nu ne lăsăm induşi în eroare de un concept metafizic, aşa cum este
identitatea. Identitatea nu este o realitate imuabilă. Ea este o reprezentare
complexă care evoluează de-a lungul anilor şi ai cărei creatori sîntem, în
primul rînd, noi. Identitatea nu este ceea ce ne face identici, ci ceea ce
determină potenţialul nostru specific de evoluţie. Continuitatea unei identităţi
germane, respectiv franceze, depinde de capacitatea noastră de a găsi un
răspuns la întrebarea: ce este german, respectiv francez? Răspunsul la această
întrebare nu are nimic de-a face cu imigrarea. Chiar dacă atît în Germania cît
şi în Franţa nu ar exista nici un imigrant, identitatea noastră nu ar fi mai
puţin primejduită. A lupta împotriva înstrăinării este absolut necesar. Dar nu
cu preţul de a pierde din vedere ceea ce este esenţial. Înaintea tuturor
ameninţărilor care ne pun în primejdie identitatea se află incapacitatea
noastră de a da un sens acestei identităţi.
Deutsche Stimme: Dacă doresc să tolerez numărul mare de
străini din propria ţară, atunci «etnopluralismul» Noii Drepte este doar un
termen eufemistic pentru ceea ce stînga internaţionalistă denumeşte «societatea
multiculturală».
Alain de Benoist: Aceasta este
părerea dvs. Dar, oricum ar fi, idealul unei suprapuneri egalizatoare între
stat, naţiune, limbă, teritoriu etc. este un ideal al secolului XIX. În fapt,
este vorba de iacobinismul francez sau de cel al mişcării pentru afirmarea
naţionalităţilor în al cărei nume preşedintele american Woodrow Wilson s-a
străduit să fărîmiţeze Imperiul austro-ungar. Problema care se pune astăzi este
aceea de a recunoaşte marele număr al diferenţelor şi persistenţa acestora
dintr-o perspectivă a dialogului între naţiuni.
Deutsche Stimme: În recenta dvs. carte cereţi o «Revoltă a
culturilor», fapt recomandat de însuşi titlul cărţii. La ce vă referiţi, mai
exact?
Alain de Benoist: Sfîrşitul
sistemului sovietic marchează şi sfîrşitul perioadei postbelice. Un astfel de
eveniment a făcut posibilă reunificarea Germaniei şi unirea Europei, fapt care
mă bucură. Dar aceste înfăptuiri au deschis şi poarta globalizării. Şi deoarece
Europa nu a vrut să se organizeze ca o putere politică independentă, Statele
Unite s-au impus ca o singură putere mondială. Acesta este motivul pentru care
globalizarea vine o dată cu americanizarea, fără însă să se identifice cu ea.
Globalizarea vizează înainte de toate pieţele financiare, tehnologia şi
informaţia. Mult mai profunde sînt însă următoarele aspecte: cel economic şi
cel moral. Funcţia principală a ideologiei drepturilor omului este aceea de a
contribui la deschiderea pieţelor. Această internaţionalizare a economiei şi a
moralei trezeşte pretutindeni rezistenţa orînduirilor politice şi culturale.
Aceste rezistenţe sînt adeseori convulsii fireşti ale identităţilor naţionale,
însoţite de acte de violenţă motivate etnic, de războaie civile şi de diverse
fundamentalisme. Mie, intoleranţa şi brutalitatea, ca şi înjosirea existenţei
umane prin transformarea ei în marfă, îmi sînt în aceeaşi măsură antipatice. De
altfel, aceste două manifestări se amplifică reciproc.
Deutsche Stimme: Nu vi se pare oare uşor naivă ideea dvs. cum
că toţi «etnopluraliştii» de pe pămînt vor începe într-o zi lupta împotriva
americanismului, a capitalismului liberal şi a globalismului? Tot respectul
faţă de dorinţa dvs., dar ideea că naţionaliştii germani şi polonezi ar lupta
împreună împotriva Statelor Unite mi se pare lipsită de orice temei, deoarece
răpirea teritoriilor estice germane de către polonezi este apărată tocmai de
hegemonia americană. Acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile dintre
flamanzi şi valoni, despre austriecii de naţionalitate germană şi fasciştii
italieni, despre români şi maghiari, despre turci şi greci, ca şi despre canadienii
britanici şi cei francezi.
Alain de Benoist: Dacă pătrundem
în trecutul istoric, ne vom da seama foarte repede că toate popoarele au motive
întemeiate să se plîngă de vecinii lor.
Pentru mine este însă evident că cea mai nefericită soluţie de reacţie
la globalizare este recursul la punctul de vedere iredentist. Evenimentele din
fosta Iugoslavie demonstrează acest lucru în mod tragic. Întotdeauna cînd două
popoare sînt în conflict, îşi rîd în pumni cei care vor să distrugă toate popoarele. Cine nu realizează
acest lucru, acela într-adevăr nu a priceput nimic.
Deutsche Stimme: Dar asta nu are nimic de-a face cu «a
înţelege», ci cu experienţele istorice, care ne învaţă cu totul altceva decît
iluziile intelectuale. Concurenţa dintre naţiuni, înseosebi cînd naţiunile sînt
vecine, este un capitol care aparţine pur şi simplu realităţilor vieţii.
Alain de Benoist: Nu sînt nici
visător, nici necugetat. Ştiu foarte bine că nu este întotdeauna posibil să se
realizeze ceea ce doreşti, dar ştiu că întotdeauna există alternative. În ceea
ce priveşte pretenţiile asupra teritoriilor, trebuie să renunţăm la logica
naţiunii statale. Regiunile disputate nu mai trebuie privite ca «mize», ci,
dimpotrivă, ele trebuie considerate ca punţi de legătură. În ceea ce mă
priveşte, îmi este indiferent dacă Alsacia este o provincie a Germaniei sau a
Franţei. Important este doar ca ea să rămînă alsaciană. Nu mă simt apropiat de cineva doar pentru că provenim
din aceeşi ţară sau pentru că avem aceeaşi naţionalitate. Mă simt apropiat de cineva
dacă are aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă ca şi mine, dacă respectăm
aceleaşi principii şi valori. Acesta este motivul pentru care acord sprijinul
meu tuturor mişcărilor regionaliste (bretonă, corsicană, bască etc.) în lupta
cu statul centralizat.
Cuvîntul-cheie al
concepţiei federalismului integrator, concepţie la care eu însumi ader, este
autonomia. Acest lucru înseamnă că oamenii trebuie să aibă putere de decizie în
problemele care îi privesc. Mai mult, trebuie să se recunoască faptul că modul
de a înţelege graniţele s-a schimbat. A trăi în interiorul graniţelor unei ţări
garanta în trecut apartenenţa la o identitate comună, care se manifesta
printr-un mod specific de viaţă. Acest lucru, că ne place sau nu ne place, nu
mai este valabil astăzi. Apartenenţa la un corp constituit, politic sau
naţional, nu mai garantează identitatea comună.
Deutsche Stimme: Şi?
Alain de Benoist: Prin aceasta
se garantează că oamenii, mai ales tinerii, indiferent dacă trăiesc în Franţa,
Germania, Polonia, Tirolul de Sud, Italia sau altundeva, se îmbracă la fel, iau
parte la aceleaşi reuniuni, ascultă aceleaşi cîntece, cumpără aceleaşi mărfuri
şi navighează în acelaşi fel pe internet. Acesta este principiul identităţii
impus de globalizare. Retrasarea unor graniţe nu mai schimbă absolut nimic.
Iredentismul este astăzi, în mod fatal, depăşit. Nu există o greşeală mai mare
decît aceea de a te amăgi în ceea ce priveşte calitatea momentului istoric în
desfăşurare.
Deutsche Stimme: Mulţumiri pentru interviu.
În româneşte de
Gabriel CONSTANTINESCU
[1] În revistă (sub rubrica “Dreapta
europeană”) traducerea interviului a apărut cu supratitlul “Noile orientări de
dreapta în Franţa şi Germania” şi cu subtitlul explicativ “Precursorul
curentului Nouvelle Droite, Alain de
Benoist, despre cartea sa Revolta
culturilor”. [Nota Blog]
[2] În revistă (p. 3), însoţind
fotografia d-lui Alain de Benoist, figura următoarea prezentare (nesemnată): “Alain
de Benoist, născut în 1943 la Saint-Symphorien (Indre-et-Loire), trăieşte ca
jurnalist la Paris şi este considerat întemeietorul şi cel mai de seamă
teoretician al aşa-numitei Nouvelle
Droite din Franţa. A studiat dreptul, filosofia şi teologia. Este redactor
al revistelor Nouvelle École şi Krisis, precum şi autor a patruzeci de
cărţi, ultima fiind Revolta culturilor
(1999). O selecţie din lucrarea Vu de
droite a apărut şi în româneşte, în colecţia «Dreapta europeană» a Editurii
Anastasia, sub titlul O perspectivă de
dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane (selecţie, traducere, cuvînt
înainte şi note de Marius Bădiţescu). Între ideile susţinute de Alain de
Benoist şi orientarea revistei noastre există şi convergenţe, şi divergenţe.
Dreapta reprezintă astăzi o realitate complexă şi polimorfă, pe care se cade
s-o cunoaştem în toată diversitatea ei, evitînd reducţionismele
steril-izolaţioniste. Alain de Benoist este de-al nostru chiar dacă nu este ca noi”. [Nota Blog]
[3] Şcoala de la Frankfurt a
fost promotoare a unui curent de gîndire în filosofia şi sociologia germană
denumit Kritische Theorie, avîndu-i
în frunte pe filosofii evrei marxizanţi Max Horkenheimer (1895-1973), Theodor
W. Adorno (1903-1969) şi Jürgen Habermas (n. 1929). Primii doi, ca de altfel
toţi gînditorii germani de origine iudaică, au emigrat în anii naţional-socialismului
în Statele Unite, de unde s-au întors după terminarea războiului şi au acaparat
catedrele de Filosofie şi Sociologie din universităţile germane, imprimînd
studiilor o anumită orientare. Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt susţin, în
contradicţie cu postulatul libertăţii valorilor (Max Weber), că înţelegerea
adevărului este legată nemijlocit de teoria politică. Conform “Teoriei critice”,
separarea ştiinţei de politică ar conduce la distorsionarea adevărului. “Teoria
critică” a avut un puternic impact asupra mişcărilor studenţeşti din anii '60 şi a constituit baza ideologică a a
curentului denumit “Noua Stîngă”, o orientare politică ce urmărea pe de o parte inculcarea
antifascismului comunistoid în conştiinţele tineretului occidental, iar pe de
altă parte instigarea la revoltă împotriva dominaţiei sistemului capitalist.
* “Privire asupra esenţialului. Alain de Benoist
intervievat de redactorul publicaţiei lunare Deutsche Stimme, Jürgen Schwab” [în româneşte de Gabriel
Constantinescu], în Puncte cardinale,
anul X, nr. 8-9/116-117, august-septembrie 2000, p. 3 (cu urmare în p. 5).
Ediţie germană a cărţii lui Alain de Benoist
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
2 comentarii:
Ma scuzati ca va deranjez , va recomand , daca nu ati citit-o , lucrarea lui A. de Benoist , ,On being a Pagan, , manifestul paginismului nouvelle droite .Este vorba despre un nietzcheanism spiritualizat , un anti-crestinism si anti-teism violent , se propune in schimb un panteism nebulos cu supra-omismul adiacent , cu accente luciferice transparente . Lectura este pasionanta . Pt. versiunea ,tare, si ariana de neopaginism arheofuturist , v. lucrarile lui M. Serrano , in care e manifesta natura maniheista a antisemitismului acestui curent ,metapolitic, - mai exact , evreii ar fi ,rasa, demiurgului rau , fata de care Lucifer este un salvator , lucruri cunoscute ... , v. si lucrarile celebrului necunoscut , J. Parvulesco , din aproape in aproape ajungem la ceea ce s-a numit ,nazismul maoist, si la ,haosul magic, , apocaliptic, dughinist . Vorbea cineva despre ,conspiratii, ? V. mai nou si lucrarile remarcabile ale politologului Stephane Francoise . Sint de acord cu dvs. , e bine sa ne pronuntam in cunostinta de cauza , ,traditionalismul, e un sac in care pot intra foarte multe lucruri . E o opinie , nu ma leg de preferintele si gusturile politice sau culturale ale nimanui , de cele mai multe ori , de un romantism si ingenuitate dezarmante . Va doresc toate cele bune si sper sa nu ma intelegeti gresit .
Pe Alain de Benoist l-am editat pentru prima oară în românește, acum vreo 20 de ani, la Editura Anastasia (colecția „Dreapta europeană”, pe care am îngrijit-o), în traducerea regretatului Marius Bădițescu. Totuși, nu m-am simțit nici atunci și nu mă simt nici acum prea solidar cu gîndirea și sensibilitatea lui. Tradiționalismul dreptei creștine românești are alte temeiueri și chiar alt orizont aspirațional. Un Julius Evola. de pildă, presimțise fenomenul și a încercat să-l înțeleagă. Alain de Benoist mai degrabă îl ignoră (cum și noi ignorăm, practic, neopăgînismele occidentale, din care s-a născut cîndva și nazismul - acest cancer al dreptei europene).
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire