ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LUNA ACEASTA S-AU ÎMPLINIT 3 ANI DE LA PLECAREA DINTRE NOI A LUI GABRIEL CONSTANTINESCU (5 NOIEMBRIE 1921 – 6 MARTIE 2010). POMENIREA S-A FĂCUT LA SIBIU, DE CĂTRE FAMILIE, PRIETENI ŞI COLABORATORI APROPIAŢI. REPRODUC MAI JOS, CA PE O REVERENŢĂ OMAGIALĂ ÎN CADRUL ACESTEI ANTOLOGII, TRADUCEREA PE CARE A FĂCUT-O ÎN VARA ANULUI 2000 UNUI INTERVIU ACORDAT CU PUŢIN ÎNAINTE DE GÎNDITORUL DE DREAPTA FRANCEZ ALAIN DE BENOIST PUBLICAŢIEI NEMŢEŞTI DEUTSCHE STIMME (G. C. – DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ – ERA UN MONITOR NEOBOSIT AL PRESEI DE DREAPTA DIN GERMANIA ŞI FRANŢA).

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 Alain de Benoist azi

2000

PRIVIRE ASUPRA ESENŢIALULUI

Alain de Benoist [1] intervievat de Jürgen Schwab,

redactor al publicaţiei lunare Deutsche Stimme [2]

Deutsche Stimme: Stimate domnule Alain de Benoist, sînteţi considerat precursorul Noii Drepte franceze. În cartea dvs. Revolta culturilor insistaţi asupra faptului că termenul de Nouvelle Droite nu trebuie confundat  cu echivalentul german Neue Rechte. Unde anume vedeţi diferenţele?

Alain de Benoist: Orice mişcare determinată de idei noi este rezultatul unor circumstanţe istorico-sociale existente anterior ca mişcarea respectivă să le devină cauză. În trecutul apropiat, aceste circumstanţe au fost diferite în Franţa şi Germania. «Noua Dreaptă» franceză şi «Noile Drepte» germane se găsesc în contexte diferite şi provin din moşteniri istorice diferite.

O altă diferenţă constă în faptul că termenul de «Noua Dreaptă» (folosit pentru prima dată în 1979 de către mass-media) desemnează în Franţa un curent de gîndire care a luat naştere prin 1968 ca o structură alcătuită din societăţi precum GRECE (Grupul de Cercetări şi Studii asupra Culturii Europene) şi din reviste ca Élements şi Nouvelle Ecole, pe cînd în Germania termenul este folosit pentru a desemna o gamă diversă şi heterogenă de grupări, asociaţii, publicaţii etc. De altfel, în Franţa se vorbeşte la singular de «Noua Dreaptă», pe cînd în Germania se foloseşte mai ales pluralul, vorbindu-se de «Noile Drepte». O deosebire relevantă în sine.

În afară de aceasta, obiectivul principal al «Noilor Drepte» germane este de natură politică, în timp ce «Noua Dreaptă» franceză participă, în primul rînd, la dezbateri intelectuale teoretizînd o nouă ordine socială. Privind astfel lucrurile, «Noua Dreaptă» franceză poate fi comparată cu Şcoala de la Frankfurt [3], a cărei influenţă a fost, cu siguranţă, mai mare decît a oricătui partid politic obişnuit.

În fine, am impresia că «Noile Drepte» germane sînt interesate exclusiv de ceea ce se întîmplă în Germania, pe cînd «Noua Dreaptă» franceză a adoptat de la început o viziune europeană. Autorii la care «Noua Dreaptă» din Franţa face referire nu sînt, în marea lor majoritate, francezi. De asemenea, «Noua Dreaptă» nu este naţionalistă. Ea consideră statele-naţiuni ca pe o formă depăşită a vieţii politice şi priveşte naţionalismul ca pe o expresie a individualismului şi a egocentrismului pe un plan mai înalt, ceva asemănător cu ceea ce Heidegger numeşte «metafizica subiectivităţii».

Deutsche Stimme: Dar naţionalismul criticat de dvs. este totuşi o reacţie naturală la ceea ce cercetările asupra comportamentului denumesc «xenofobie». În opoziţie cu această înţelegere, în cartea dvs. scrieţi că cei de alte etnii nu ar fi o ameninţare pentru identitatea naţională a europenilor. Nu credeţi oare că ar trebui combătute deopotrivă şi înstrăinarea etnică, şi cea cultural-economică?

Alain de Benoist: Este suficient să citiţi cartea mea pentru a vă da seama că eu condamn fără echivoc imigrările. Le consider ca pe o formă a dezrădăcinării, care nu foloseşte nici poporului care îi primeşte şi nici imigranţilor, şi ca urmare imigrarea acţionează ca o boală socială generalizată. Dar în acelaşi timp eu critic şi teza «ţapului ispăşitor». În modul de înţelegere al Dreptei, imigranţii au luat locul comuniştilor. A vedea în imigrare ameninţarea principală care pune în primejdie identitatea naţională  este un mod îngust de a înţelege lucrurile. Ceea ce ameninţă astăzi cel mai mult specificul popoarelor este procesul generalizat de uniformizare a stilului de viaţă, pe care imigrarea, pe lîngă alte urmări, îl grăbeşte.

Pe de altă parte, să nu ne lăsăm induşi în eroare de un concept metafizic, aşa cum este identitatea. Identitatea nu este o realitate imuabilă. Ea este o reprezentare complexă care evoluează de-a lungul anilor şi ai cărei creatori sîntem, în primul rînd, noi. Identitatea nu este ceea ce ne face identici, ci ceea ce determină potenţialul nostru specific de evoluţie. Continuitatea unei identităţi germane, respectiv franceze, depinde de capacitatea noastră de a găsi un răspuns la întrebarea: ce este german, respectiv francez? Răspunsul la această întrebare nu are nimic de-a face cu imigrarea. Chiar dacă atît în Germania cît şi în Franţa nu ar exista nici un imigrant, identitatea noastră nu ar fi mai puţin primejduită. A lupta împotriva înstrăinării este absolut necesar. Dar nu cu preţul de a pierde din vedere ceea ce este esenţial. Înaintea tuturor ameninţărilor care ne pun în primejdie identitatea se află incapacitatea noastră de a da un sens acestei identităţi.

Deutsche Stimme: Dacă doresc să tolerez numărul mare de străini din propria ţară, atunci «etnopluralismul» Noii Drepte este doar un termen eufemistic pentru ceea ce stînga internaţionalistă denumeşte «societatea multiculturală».

Alain de Benoist: Aceasta este părerea dvs. Dar, oricum ar fi, idealul unei suprapuneri egalizatoare între stat, naţiune, limbă, teritoriu etc. este un ideal al secolului XIX. În fapt, este vorba de iacobinismul francez sau de cel al mişcării pentru afirmarea naţionalităţilor în al cărei nume preşedintele american Woodrow Wilson s-a străduit să fărîmiţeze Imperiul austro-ungar. Problema care se pune astăzi este aceea de a recunoaşte marele număr al diferenţelor şi persistenţa acestora dintr-o perspectivă a dialogului între naţiuni.

Deutsche Stimme: În recenta dvs. carte cereţi o «Revoltă a culturilor», fapt recomandat de însuşi titlul cărţii. La ce vă referiţi, mai exact?

Alain de Benoist: Sfîrşitul sistemului sovietic marchează şi sfîrşitul perioadei postbelice. Un astfel de eveniment a făcut posibilă reunificarea Germaniei şi unirea Europei, fapt care mă bucură. Dar aceste înfăptuiri au deschis şi poarta globalizării. Şi deoarece Europa nu a vrut să se organizeze ca o putere politică independentă, Statele Unite s-au impus ca o singură putere mondială. Acesta este motivul pentru care globalizarea vine o dată cu americanizarea, fără însă să se identifice cu ea. Globalizarea vizează înainte de toate pieţele financiare, tehnologia şi informaţia. Mult mai profunde sînt însă următoarele aspecte: cel economic şi cel moral. Funcţia principală a ideologiei drepturilor omului este aceea de a contribui la deschiderea pieţelor. Această internaţionalizare a economiei şi a moralei trezeşte pretutindeni rezistenţa orînduirilor politice şi culturale. Aceste rezistenţe sînt adeseori convulsii fireşti ale identităţilor naţionale, însoţite de acte de violenţă motivate etnic, de războaie civile şi de diverse fundamentalisme. Mie, intoleranţa şi brutalitatea, ca şi înjosirea existenţei umane prin transformarea ei în marfă, îmi sînt în aceeaşi măsură antipatice. De altfel, aceste două manifestări se amplifică reciproc.

Deutsche Stimme: Nu vi se pare oare uşor naivă ideea dvs. cum că toţi «etnopluraliştii» de pe pămînt vor începe într-o zi lupta împotriva americanismului, a capitalismului liberal şi a globalismului? Tot respectul faţă de dorinţa dvs., dar ideea că naţionaliştii germani şi polonezi ar lupta împreună împotriva Statelor Unite mi se pare lipsită de orice temei, deoarece răpirea teritoriilor estice germane de către polonezi este apărată tocmai de hegemonia americană. Acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile dintre flamanzi şi valoni, despre austriecii de naţionalitate germană şi fasciştii italieni, despre români şi maghiari, despre turci şi greci, ca şi despre canadienii britanici şi cei francezi.

Alain de Benoist: Dacă pătrundem în trecutul istoric, ne vom da seama foarte repede că toate popoarele au motive întemeiate să se plîngă de vecinii lor.  Pentru mine este însă evident că cea mai nefericită soluţie de reacţie la globalizare este recursul la punctul de vedere iredentist. Evenimentele din fosta Iugoslavie demonstrează acest lucru în mod tragic. Întotdeauna cînd două popoare sînt în conflict, îşi rîd în pumni cei care vor să distrugă toate popoarele. Cine nu realizează acest lucru, acela într-adevăr nu a priceput nimic.

Deutsche Stimme: Dar asta nu are nimic de-a face cu «a înţelege», ci cu experienţele istorice, care ne învaţă cu totul altceva decît iluziile intelectuale. Concurenţa dintre naţiuni, înseosebi cînd naţiunile sînt vecine, este un capitol care aparţine pur şi simplu realităţilor vieţii.

Alain de Benoist: Nu sînt nici visător, nici necugetat. Ştiu foarte bine că nu este întotdeauna posibil să se realizeze ceea ce doreşti, dar ştiu că întotdeauna există alternative. În ceea ce priveşte pretenţiile asupra teritoriilor, trebuie să renunţăm la logica naţiunii statale. Regiunile disputate nu mai trebuie privite ca «mize», ci, dimpotrivă, ele trebuie considerate ca punţi de legătură. În ceea ce mă priveşte, îmi este indiferent dacă Alsacia este o provincie a Germaniei sau a Franţei. Important este doar ca ea să rămînă alsaciană. Nu mă simt apropiat de cineva doar pentru că provenim din aceeşi ţară sau pentru că avem aceeaşi naţionalitate. Mă simt apropiat de cineva dacă are aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă ca şi mine, dacă respectăm aceleaşi principii şi valori. Acesta este motivul pentru care acord sprijinul meu tuturor mişcărilor regionaliste (bretonă, corsicană, bască etc.) în lupta cu statul centralizat.

Cuvîntul-cheie al concepţiei federalismului integrator, concepţie la care eu însumi ader, este autonomia. Acest lucru înseamnă că oamenii trebuie să aibă putere de decizie în problemele care îi privesc. Mai mult, trebuie să se recunoască faptul că modul de a înţelege graniţele s-a schimbat. A trăi în interiorul graniţelor unei ţări garanta în trecut apartenenţa la o identitate comună, care se manifesta printr-un mod specific de viaţă. Acest lucru, că ne place sau nu ne place, nu mai este valabil astăzi. Apartenenţa la un corp constituit, politic sau naţional, nu mai garantează identitatea comună.

Deutsche Stimme: Şi?

Alain de Benoist: Prin aceasta se garantează că oamenii, mai ales tinerii, indiferent dacă trăiesc în Franţa, Germania, Polonia, Tirolul de Sud, Italia sau altundeva, se îmbracă la fel, iau parte la aceleaşi reuniuni, ascultă aceleaşi cîntece, cumpără aceleaşi mărfuri şi navighează în acelaşi fel pe internet. Acesta este principiul identităţii impus de globalizare. Retrasarea unor graniţe nu mai schimbă absolut nimic. Iredentismul este astăzi, în mod fatal, depăşit. Nu există o greşeală mai mare decît aceea de a te amăgi în ceea ce priveşte calitatea momentului istoric în desfăşurare.

Deutsche Stimme: Mulţumiri pentru interviu.

În româneşte de

Gabriel CONSTANTINESCU

[1] În revistă (sub rubrica “Dreapta europeană”) traducerea interviului a apărut cu supratitlul “Noile orientări de dreapta în Franţa şi Germania” şi cu subtitlul explicativ “Precursorul curentului Nouvelle Droite, Alain de Benoist, despre cartea sa Revolta culturilor”. [Nota Blog]

[2] În revistă (p. 3), însoţind fotografia d-lui Alain de Benoist, figura următoarea prezentare (nesemnată): “Alain de Benoist, născut în 1943 la Saint-Symphorien (Indre-et-Loire), trăieşte ca jurnalist la Paris şi este considerat întemeietorul şi cel mai de seamă teoretician al aşa-numitei Nouvelle Droite din Franţa. A studiat dreptul, filosofia şi teologia. Este redactor al revistelor Nouvelle École şi Krisis, precum şi autor a patruzeci de cărţi, ultima fiind Revolta culturilor (1999). O selecţie din lucrarea Vu de droite a apărut şi în româneşte, în colecţia «Dreapta europeană» a Editurii Anastasia, sub titlul O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane (selecţie, traducere, cuvînt înainte şi note de Marius Bădiţescu). Între ideile susţinute de Alain de Benoist şi orientarea revistei noastre există şi convergenţe, şi divergenţe. Dreapta reprezintă astăzi o realitate complexă şi polimorfă, pe care se cade s-o cunoaştem în toată diversitatea ei, evitînd reducţionismele steril-izolaţioniste. Alain de Benoist este de-al nostru chiar dacă nu este ca noi”. [Nota Blog]

[3] Şcoala de la Frankfurt a fost promotoare a unui curent de gîndire în filosofia şi sociologia germană denumit Kritische Theorie, avîndu-i în frunte pe filosofii evrei marxizanţi Max Horkenheimer (1895-1973), Theodor W. Adorno (1903-1969) şi Jürgen Habermas (n. 1929). Primii doi, ca de altfel toţi gînditorii germani de origine iudaică, au emigrat în anii naţional-socialismului în Statele Unite, de unde s-au întors după terminarea războiului şi au acaparat catedrele de Filosofie şi Sociologie din universităţile germane, imprimînd studiilor o anumită orientare. Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt susţin, în contradicţie cu postulatul libertăţii valorilor (Max Weber), că înţelegerea adevărului este legată nemijlocit de teoria politică. Conform “Teoriei critice”, separarea ştiinţei de politică ar conduce la distorsionarea adevărului. “Teoria critică” a avut un puternic impact asupra mişcărilor studenţeşti din anii '60 şi a constituit baza ideologică a a curentului denumit “Noua Stîngă”, o orientare politică ce urmărea pe de o parte inculcarea antifascismului comunistoid în conştiinţele tineretului occidental, iar pe de altă parte instigarea la revoltă împotriva dominaţiei sistemului capitalist.

* “Privire asupra esenţialului. Alain de Benoist intervievat de redactorul publicaţiei lunare Deutsche Stimme, Jürgen Schwab” [în româneşte de Gabriel Constantinescu], în Puncte cardinale, anul X, nr. 8-9/116-117, august-septembrie 2000, p. 3 (cu urmare în p. 5).

Ediţie germană a cărţii lui Alain de Benoist

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)