În repetate rînduri şi în
felurite contexte, mai mulţi cititori ai blogului mi-au sugerat să postez,
pentru cei mai puţin familiarizaţi cu teologia şi cu bibliografiile de specialitate,
o sinteză pe scurt despre Ortodoxie, cu reperele ei esenţiale şi cu notele care
o diferenţiază fundamental de formele heterodoxe ale creştinismului. Nefiind
teolog, mi-am reprimat ispita unei expuneri personale (în care am căzut
altădată, pe cînd eram mult mai tînăr, publicînd în Puncte cardinale, din august 1991 pînă în septembrie 1995, un lung
serial intitulat "Curs elementar de religie creştină"), iar acum m-am
decis să răspund solicitărilor respective cu postarea pe blog a unui text mai
puţin cunoscut al Părintelui Galeriu (1918-2003), din ultimii săi ani, care,
din păcate, n-a mai ajuns să fie definitivat. Chiar aşa nedefinitivat cum este,
îl consider suficient de lămuritor, avînd şi girul unei autorităţi
incontestabile în domeniul predaniei ortodoxe. Sper să răspundă aşteptărilor şi
nevoilor cititorilor menţionaţi şi să constituie în acelaşi timp o provocare la
o mai bună cunoaştere a Ortodoxiei şi pe alte căi (căci "iniţierile"
sau "catehezele" on-line nu
pot suplini nici lectura clasică, nici relaţia directă cu Biserica, nici
meditaţia şi trăirea personală de ordin spiritual). (R. C.)
PĂRINTELE GALERIU
ORTODOXIA
(urmare)
Iisus Hristos cel răstignit şi
înviat:
piatra de temelie a Bisericii
Pe această temelie se zidea Biserica. Şi cu adînc înţeles, încă din
cele dintîi zile se instituie un aşezămînt statornic în viaţa ei în cei ce
“stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire (koinonia), în frîngerea pîinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Era rînduiala de atunci şi
de totdeauna a oricărui creştin drept-măritor. În rugăciuni simţeau prezenţa
Duhului pururea ţîşnind, lucrînd în ei. Frîngerea pîinii era Liturghia, koinonia era legătura frăţească, iar
învăţătura avea în centru Învierea, Învierea cuprinzînd în ea întreg ansamblul,
adevărul şi puterea vieţii. Cînd a vindecat ologul la Poarta Frumoasă a
Templului, Petru avea să spună mai puternic: “Dumnezeul lui Avraam şi al lui
Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său Iisus,
pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit… Iar pe Începătorul vieţii L-aţi
omorît, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori sîntem
noi” (Fapte 3, 13-15). Prin credinţa
în numele lui Iisus, credinţa cea întru El, i-a dat ologului întregirea aceasta
a trupului, viaţa în plinătatea ei. Şi închişi fiind, ei spuneau: “Căci noi nu
putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20). Şi Ioan avea să spună: “Viaţa S-a arătat şi am
văzut-O şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, Care era la Tatăl şi S-a
arătat nouă” (I Ioan 1, 2). Mai
semnificativă e mărturia lui Pavel, care n-a fost ucenic de la început, dar
care devine şi el martor al Învierii. Pentru Pavel, crucea, cea “pentru iudei,
sminteală; pentru neamuri, nebunie”, era “puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea
lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 23); şi
prin ea, prin Înviere, ne apropiem de slava necreată, de slava Învierii.
Duhul Sfînt coboară peste Apostoli, menit în Sfatul Preasfintei Treimi
să rămînă, “să fie cu ei în veac…” – Duhul “rămîne în voi şi în voi va fi!”, le
făgăduise Iisus. “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan
14, 16-18). “Duhul Sfînt, ţîşnind din ei pururea, asemenea unui izvor, şi luminîndu-i”
[1], zice Patriarhul Calist.
Apostolul Pavel spune: “Cîţi în Hristos v-aţi botezat, toţi în Hristos v-aţi şi
îmbrăcat…”.
Apostolii sînt acum martorii Întrupării, Răstignirii, Învierii şi
Înălţării Domnului. Se împlineşte, real, cuvîntul: Fericirea credinţei, “viaţa
veşnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu”.
Înţelegem cum fericirea credinţei e însăşi împărtăşirea din viaţa Dumnezeirii,
din fericirea Dumnezeirii, împărtăşire din Dumnezeu. E cunoştinţa “lui Dumnezeu
în Dumnezeu” [2], dobîndirea
adevăratei realităţi întrupate în Hristos, El, Care, înviat şi înălţat de-a
dreapta Tatălui, Se îmbracă “cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmi 103, 2), pentru a ne comunica, prin lumină şi în lumină,
încă de aici, de pe pămînt, “arvuna” Învierii.
Toţi isihaştii vorbesc de această lumină a Învierii, care e legătura
noastră cu Dumnezeu şi care învăluie întreaga Teologie în strălucirea
adevărului şi taina luminii. Numai aşa omul iese din căderea sa şi pregăteşte
acest eon pentru Înviere.
Lumina şi Învierea – mărturii
fundamentale ale Ortodoxiei
Bogăţia credinţei se nutreşte din infinitul luminii divine necreate. De
altfel, Dumnezeu, ca şi toată existenţa, Se comunică în lumină şi prin lumină.
Toate existenţele iradiază lumină, dar în trepte. S-a observat: cele sensibile
comunică prin lumina fizică, şi pentru aceasta Dumnezeu a dat ochiul fizic.
Cele inteligibile, raţiunile, rosturile, legile creaţiei comunică prin lumina
înţelegătoare, prin lumina inteligibilă, pentru care li s-a dat ochiul minţii.
Dar Dumnezeu ne-a dăruit să ne împărtăşim şi din El Însuşi: “Îl cunosc pe
Dumnezeu în Dumnezeu”, spune Sf. Grigorie Palama. Astfel, ca să-L cunoaştem pe
El avem nevoie de lumina Lui, trebuie să ne împărtăşim din Lumina cea necreată,
şi Domnul ne dă ochi pentru această Lumină: ochiul credinţei. Aşa ne este dat
să ne împărtăşim, treptat, într-un suiş continuu, în perspectiva infinitei
asemănări cu Dumnezeu, spre care omul a fost chemat de la început. Sf. Părinţi
ai Tradiţiei răsăritene, începînd cu Sf. Atanasie cel Mare, apoi capadocienii,
Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama pun în lumină
treptele cunoaşterii, comuniunii noastre cu Dumnezeu şi opera Sa. Sf. Grigorie
Palama distinge cu mare acuitate trei trepte sau trei lumini: “Mintea percepe
(prinde) o lumină, simţirea alta. Simţirea percepe (prinde) lumina supusă
simţurilor, care arată lucrurile supuse simţurilor. Iar lumina minţii este
cunoştinţa aflătoare în înţelesuri. Prin urmare, vederea şi mintea nu percep
(prind) aceeaşi lumină; dar numai cîtă vreme lucrează fiecare după firea sa şi
în cele după fire (create). Însă, cînd se împărtăşesc de un har şi de o putere
duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea, şi cu
mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea… într-un fel cum
numai Dumnezeu ştie şi cei ce lucrează acestea” [3].
Cu alte cuvinte, participăm distinct la trei lumini; primele două ne
vin de la cele împărtăşite lumii create: 1) “lumina supusă simţurilor”, adică
lumina fizică, pentru care Dumnezeu ne-a dăruit şi zidit ochiul trupesc; şi 2)
“lumina” sau “cunoştinţa aflătoare în înţelesuri”, adică raţiunile, rosturile,
chipurile lucrurilor, darurile lor, pentru care Dumnezeu ne-a dăruit şi zidit
ochiul minţii. Aceasta este treapta luminării, a contemplării făpturilor cu
ochii duhovniceşti, în diafania lor, în raţiunile lor, aşezate de Dumnezeu Cuvîntul,
“prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1,
3) şi în care sufletul devine “ca un sfeşnic nestins al Duhului introdus în
interiorul raţiunilor făpturilor”, văzîndu-le pe toate unite în unica şi
tainica lor Raţiune (Calist Patriarhul). Dar dacă, pentru comunicarea cu
această lume creată dobîndim lumini şi ochi spre cunoaşterea celor create,
Dumnezeu ne împărtăşeşte şi din lumina Lui, se înţelege, necreată, spre a-L
înţelege în har şi pe El, pe Creator. Pentru a-L cunoaşte, aşadar, Dumnezeu ne
împărtăşeşte Lumină din propria Lui Lumină [4]
şi ne dă ochi pentru această Lumină: ochiul credinţei. Psalmistul proclamase cîndva
acel cuvînt pe care în marea doxologie îl psalmodiem şi noi: “Că la Tine este
izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină”. Aceasta este treapta cea mai
înaltă, a trecerii dincolo, mai presus de toate raţiunile lumii, la Însuşi
Izvorul lor – Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, la Care Duhul Sfînt “ne
ridică şi ne aşază cu El întru cele cereşti” (Efeseni 2, 6), făcîndu-ne “împreună-moştenitori ai Treimii, dîndu-ne
în chip minunat toate sub stăpînire, cele din cer şi cele de pe pămînt” (Calist
Patriarhul), văzîndu-le şi îmbrăţişîndu-le acum pe toate cu ochii Ziditorului.
Vedem limpede, aşadar, că menirea omului nu ţine de lumea creată, de
lumea făpturii, ci de moştenirea de sus, de lumina divină, necreată şi unică,
şi că astfel le-a rînduit Dumnezeu pe toate încît pînă şi dragostea pe care o
nutrim faţă de El dobîndeşte reflexele acestui dar suprem care e dragostea Lui
pentru noi: “Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e născută de
dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu e mai mare decît dragostea
dumnezeiască” [5]. Căci El ne-a adus
de la nefiinţă la fiinţă şi, căzînd noi, iarăşi ne-a ridicat spre a ne chema la
Ceruri şi a ne dărui împărăţia Sa: “Căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins
cu gîndul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut
Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfînt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi,
şi căzînd noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcîndu-le, pînă
ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie” (Liturghia Sfîntului
Ioan Gură de Aur).
În actul cunoaşterii, elementul capital e lumina, lumina divină, lumina
necreată, inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu, “logodire a duhului neîntinat
şi fără prihană” (Slujba Botezului), inelul de logodnă dintre Dumnezeu şi
făptură. “Socoteşte drept cunoştinţă proprie a adevărului simţirea harului” [6]. Cîtă înţelepciune, cît adînc e în
această afirmaţie a Sfîntului Grigorie Sinaitul, pentru că, hotărît lucru,
elementul capital e harul divin, harul împărtăşeşte Creaţia de la Tatăl prin
Fiul în Duhul Sfînt, şi prin har dobîndim Revelaţia, legătura, comuniunea
dintre Creator şi opera Sa. Cum se săvîrşeşte această comuniune dacă nu prin
mijlocirea Duhului Sfînt şi a darurilor sale, daruri în care Sf. Grigorie
Palama vedea nişte ochi divini îndreptaţi spre Creaţie? De aceea Biserica
noastră vede în Tainele sale un act de logodnă în Duhul, dintre Creator şi
Creaţia Sa. În lucrările Duhului Sfînt ni se revelează lucrarea necreată şi
veşnic creatoare a lui Dumnezeu, iar Isaia mărturisea despre ele că ne sînt
dăruite prin “şapte duhuri, şapte daruri: duhul înţelepciunii, al înţelegerii,
al cunoştinţei, al binecredincioşiei, al sfatului, al tăriei, al temerii” (Isaia 11, 2-3), şi în ele Proorocul
Zaharia vedea “şapte ochi ai Domnului care privesc peste tot pămîntul” (Zaharia 4, 18).
Harul nu e însă numai o stare generală, indistinctă. Există o inteligibilitate
a harului, căci în el se răsfrînge relaţia Creator-creatură şi totodată
distincţia radicală dintre Dumnezeu şi creatură, dintre Dumnezeu, Care este
necreat şi cu totul altceva/Altcineva, şi făptura limitată în timp şi spaţiu.
Este vorba aici de o distincţie în unitate între Dumnezeu şi om, şi harul dă
seamă de această realitate, căci el e făcut să fie înţeles tocmai prin faptul
că e purtătorul către om al celor “şapte duhuri”, al celor “şapte daruri”.
Aceasta e menirea harului, să dea făpturii credinţă, iubire, lumină, spre a se
împărtăşi prin ele din împărăţia lui Dumnezeu.
În har, în această lumină şi energie – care învăluie şi totodată
pătrunde Creaţia întocmai soarelui care învăluie şi pătrunde cu căldura lui pămîntul
– e posibilă cunoaşterea, înţelegerea noastră de noi înşine, precum şi
cunoaşterea şi înţelegerea celorlalte făpturi. Numai din şi prin lumina divină
e posibilă în adevăr “cunoştinţa făpturilor” [7], numai din şi prin împărtăşirea ei se face “transparentă
temelia lor dumnezeiască” şi ni se dezvăluie “sensurile lor nesfîrşite, aflate
din veci în Dumnezeu” [8]. Numai
dinlăuntrul ei e cu putinţă participarea la “lucrările fără de început ale
frumosului şi binelui” [9].
În viziunea Bisericii noastre, elementul axial îl reprezintă omul,
persoana umană. Revelaţia biblică ne oferă o definiţie fundamentală a omului
prin chiar actul divin, primordial, al Creaţiei: “Şi a zis Dumnezeu: Să facem
om după chipul şi asemănarea Noastră…” (Facerea
1, 26). “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27). De observat adînc: în Facerea 1, versetul 26, apar chipul şi asemănarea, iar în versetul
27 apare numai chipul. Explicaţia este că, în acest act primordial al zidirii,
omului i s-a dat chipul – realitate statică, indestructibilă, prezentă în
fiecare dintre noi –, dar nu i s-a dat asemănarea decît ca tindere, ca
virtualitate, pentru că omul, în care s-a sădit chipul Dumnezeirii, dintru
început a fost chemat să urmeze calea mîntuirii şi să se desăvîrşească, în
perspectiva infinitei lui asemănări cu Dumnezeu; sau, cum tîlcuieşte uimitor Sf.
Vasile cel Mare, ca omul să aibă prin creaţie ceea ce este chipul, dar,
totodată, ca el să devină după asemănare: “Dumnezeu a făcut totul cu putinţă;
dacă El ţi-ar fi dat şi asemănarea, care ar mai fi fost meritul tău? Pentru ce
ai primit tu cununa? Şi dacă Ziditorul ţi-ar fi dat-o, cum s-ar mai fi deschis
pentru tine Împărăţia cerurilor? Dar a făcut ca o parte să-ţi fie dăruită, în
timp ce alta să fie lăsată neîmplinită: şi tocmai pentru ca tu însuţi să o
împlineşti şi să meriţi răsplata care-ţi va veni de la Dumnezeu” [10].
Menirea omului stă, tot după Scriptură, în îndumnezeire şi înfiere, în
îndumnezeirea lui pînă la înfiere; înfiere întrucît, potrivit Revelaţiei,
Tatăl, Părintele Ceresc are un singur Fiu, pentru Care proclamă: “Fiul Meu eşti
Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmi 2,
7). În Fiul Unic, Veşnic al Părintelui Ceresc, în acel Astăzi (numele veşniciei
lui Dumnezeu), născut în comuniunea şi bucuria Duhului Sfînt, omul e zidit şi
menit la înfiere şi îndumnezeire: “Eu am zis: dumnezei sînteţi şi toţi fii ai
Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 8).
Împlinirea acestei meniri e posibilă numai în harul dumnezeiesc, în lumina
dumnezeiască, “lumină adevărată, veşnică, neschimbătoare, neînserată,
netrecătoare, lumină prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii desăvîrşite”
[11].
Această înfiere implică iniţial, originar, conştiinţa persoanei.
Părinţii au sesizat, contemplînd lumina divină ca lumină ipostatică, au înţeles
că sîntem fii ai luminii şi, prin ea, în har, fii ai Părintelui ceresc. Au
înţeles că sîntem – ca persoană – fii personali ai luminii şi, prin Fiul în
Duhul Sfînt, fii ai Părintelui luminilor. De aceea, lumina divină e numită şi
ipostatică, adică personală. Explorînd-o el însuşi, Sf. Grigorie Palama
mărturiseşte: “Lumina subzistentă pe care o văd sfinţii în chip duhovnicesc, e
subzistentă în ipostas” [12].
Această lumină e o realitate, o existenţă izvorînd, comunicînd din
Dumnezeul-Persoană. În adîncul ei, al luminii, în adîncul harului “mai presus
de fire, care rămîne ascuns, este Acela” [13],
Acela care-Şi instituie dialogul cu omul. Deci sîntem chemaţi a fi în dialog
personal cu Dumnezeu, care niciodată, cum spune Părintele Stăniloae, “nu
anulează existenţa subiectului nostru propriu”, deci personal. Însemnătatea
acestei realităţi, acestei energii harice constă în faptul că – împărtăşindu-ne
din ea, dar neidentificîndu-ne cu ea – sîntem feriţi de orice confuzie panteistă.
(Nu e vorba de o energie văzută, gîndită doar ca energie pur şi simplu, privată
de conştiinţa că în ea te împărtăşeşte personal Duhul Sfînt, Duhul lui Hristos,
o energie, “o putere impersonală pe care o vezi prezentă”, o lumină care vede
în tine, fără să ai simţirea şi conştiinţa persoanei care vede în şi prin ea.
Numai persoana te poate scoate din confuzie. Poţi avea sentimentul că această
energie, această lumină, este a ta, observă Părintele Stăniloae [14], şi acest lucru poate conduce la
panteism şi totodată la pierderea conştiinţei tale personale. De aici pînă la
acele mistici supra-personale nu e decît un pas.)
Pe de altă parte, şi încă mai adînc, conştiinţa personală a simţirii, a
lucrării harului, a luminii necreate în noi ne conduce la conştientizarea
existenţei şi vocaţiei noastre personale, a eu-lui nostru aflat în permanent
dialog cu Dumnezeu. Ne conduce la cunoaşterea, comuniunea noastră cu Dumnezeu,
în înţelesul ei revelat de unire, de împărtăşire din harul şi energia necreată,
pentru care Sf. Grigorie Sinaitul spune: “A-L cunoaşte pe Dumnezeu cel Unul
este, după Scriptură, rădăcina nemuririi” [15].
Nu altfel trebuie să înţelegem cuvîntul din Evanghelie: “Iar viaţa veşnică
aceasta este: «să
Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu» în trei ipostasuri «şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis» (Ioan 17,
3) în două firi şi voinţe” [16].
Aceasta este mărturia ortodoxă cea mai adîncă: a Persoanei. Rădăcina ei
ni se revelează în Taina Persoanelor divine, a Preasfintei Treimi, care stă
drept început oricărei rugăciuni, oricărui cuvînt sacru: “În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Noi recunoaştem şi mărturisim că “Dumnezeu este
iubire” tocmai pentru că ni se descoperă personal şi în Treime. În unele
religii monoteiste Dumnezeu e conceput ca “mono-personal” (Pr. Stăniloae), ca
un solitar metafizic. E limpede că într-un asemenea Dumnezeu “mono-personal“ nu
am putea contempla iubirea, fiecare dintre noi ar trăi doar pentru sine, în
miopia propriului eu, departe de bucuria comuniunii. Pe cînd Treimea ne
descoperă “structura supremei iubiri”, precum teologhiseşte Părintele
Stăniloae, căci numai în ea trăim “Adevărul în iubire” (Efeseni 4, l5) şi, se înţelege, iubirea în adevăr. De aceea,
“Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan l, 5) şi “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) sînt două dimensiuni
fundamentale ale împreună-lucrării dumnezeieşti în actul Creaţiei.
Avem aici încă o taină de negrăită frumuseţe: iubirea se dezvăluie şi
sporeşte pe măsura sporirii luminii din noi, iubirea e direct proporţională cu
lumina. În tot mai multă lumină, în bogăţia adevărului, iubesc tot mai mult şi
am mărturia iubirii în adevăr - aceasta e o trăsătură a tezaurului
inconfundabil al Ortodoxiei noastre. “A spune adevărul este cea mai mare faptă
a iubirii”, mărturiseşte Patriarhul Fotie. Prin urmare, în lumină şi iubire, în
adevăr, Dumnezeu ni Se descoperă creînd. Cel dintîi act al Creaţiei a şi fost:
“Să fie lumină!” (Facerea l, 3). Iar
creînd, de fiecare dată, pentru fiecare regn al Creaţiei, Dumnezeu vedea “că
este bine“ (Facerea l, l0) şi că
toate “erau bune foarte” (Facerea l,
3l), căci le-a zidit în frumuseţea lor, în adevărul lucrurilor, cum citim
într-unul din neasemuitele noastre tropare. Astfel, Dumnezeu Se revelează pe Sine
în actul Creaţiei. Revelaţia divină este Creaţie, negreşit Creaţie, iar Creaţia
este revelaţie a Creatorului.
Semnificativ, zilele Creaţiei curg de la seară la dimineaţă, de la
întuneric la lumină, de la nefiinţă la fiinţă, de la Cruce la Înviere. În aceeaşi
ordine decurg şi etapele intrinseci ale slujbei divine: vecernia, miezonoptica
şi utrenia, dimineaţa Liturghiei. Şi astfel, în fiecare dimineaţă, în zilele
evocate în Cartea Facerii, se arată
cu adevărat o noutate a Creaţiei: trecerea de la nefiinţă la fiinţă. Este
revelaţia puterii, a infinitei avuţii a Treimii: “Mîinile Tale m-au făcut şi
m-au zidit” (Psalmi ll8, 73). “Mîinile
Tale”, adică ale Tatălui, deci Fiul şi Duhul Sfînt, braţele prin care
Dumnezeu-Tatăl îmbrăţişează lumea, precum a înţeles şi a tîlcuit Sf. Irineu.
Cu alte cuvinte, în toată Creaţia, în puritatea şi frumuseţea ei
originare, în leagănul ei şi în leagănul încă pur al oricărei făpturi, e
răsădită şi odrăsleşte strălucirea luminii şi a iubirii treimice. Rugăciunea
Bisericii evocă făpturile, psalmodiind: “Oglinzi ale frumuseţii Tale, Treime”.
Însă Creaţia îşi află cununa în om: “Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul
şi după asemănarea Noastră” (Facerea
l, 26). În sfatul “Cel mai înainte de veci” al Sfintei Treimi l-a plănuit, l-a
proiectat Dumnezeu pe om. Contemplînd puterea şi actul creator al Treimii, Sf.
Vasile cel Mare evocă versetul 26 din Facerea
l şi spune: “Ascultă, tu care lupţi împotriva lui Hristos, ascultă că Dumnezeu
vorbeşte cu Cel Care a luat parte cu El la Facerea Lumii, cu Cel prin Care a
făcut şi veacurile (Evrei l, 3), Care
ţine pe toate cu cuvîntul puterii Sale (Evrei
l, 3)”. Şi tîlcuieşte dumnezeiescul Părinte: “Cui îi spune Dumnezeu după chipul
nostru?”. Cui altcuiva – ne edifică Sfîntul – “decît «Celui Care este
strălucirea Slavei şi Chipul ipostasului» (Evrei l, 3), «Care este Chipul Dumnezeului Celui nevăzut»
(Coloseni l, l5). Deci propriei Sale icoane vii, Celui
Care a spus: «Eu
şi Tatăl una sîntem» şi «cel care M-a văzut pe
Mine a văzut pe Tatăl» (Ioan
l4, 9). Acestuia Îi spune: «Să facem pe om după chipul nostru»
(Facerea l, 26)” [17].
Fapt de însemnătate capitală: omul e creat “după chipul lui Dumnezeu”
şi, anume, potrivit interpretării Sf. Vasile cel Mare, “după chipul Fiului Unic
al lui Dumnezeu”. Să luăm aminte: prin însuşi faptul că Dumnezeu-Tatăl are un
Fiu, un unic Fiu, după al Cărui chip, în Duhul Sfînt, ne-a creat pe noi,
fiecare om este un unic, este o noutate inconfundabilă, astfel încît a ucide, a
suprima un om înseamnă a nimici o unicitate, fapt din cale afară de grav, cu
urmări neştiute şi care vor fi cunoscute numai la Judecată. Şi iarăşi, întrucît
în actul creator iniţial, în Adam, Dumnezeu a creat omul după Chipul său,
înseamnă că în tot omul, în toţi cei din Adam născuţi şi răspîndiţi pretutindeni
în lume se află moştenirea de neşters a Chipului lui Dumnezeu, a preaiubitului
Său Fiu, Chipul Dumnezeului-Creator. Propriu vorbind, după dumnezeieştile
Scripturi: “La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era
lumina oamenilor...” (Ioan l, l-4).
Părinţii au observat: cu lumina, cu înţelegerea celor create, ne
împărtăşim din cele create. Dar Dumnezeu ne-a rînduit pe fiecare să devenim
“templu al Duhului Sfînt”.
Lumina necreată, al cărei ochi e credinţa, lumina Învierii şi Învierea
însăşi sînt cele două.daruri şi mărturii ale Ortodoxiei. În această lumină a
Învierii sărbătorim Paştele, Paştele nemuritoare, care ne împărtăşesc
nemurirea. Aşa creştinul ortodox preamăreşte lumina, contemplînd-o din canonul
inspirat al Sf. Ioan Damaschin şi proclamînd-o drept lumina cea fără de ani,
lumina cea pururea fiitoare, la care ne cheamă pe toţi prin cuvîntul pascal:
“O, Paştile cele mari şi sfinţite, Hristoase; o, înţelepciunea, şi Cuvîntul lui
Dumnezeu, şi puterea, dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua
cea neînserată a Împărăţiei Tale”.
În această lumină creştinul ortodox îşi trăieşte întreg crezul vieţii
lui duhovniceşti, crez pe care Sf. Grigorie Sinaitul îl cuprinde esenţial zicînd:
“Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două
dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea. Treimea a o privi şi a o cunoaşte
în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos,
într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu şi înainte de
Întrupare, şi după Întrupare, dar după Întrupare slăvit în chip neamestecat în
două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească” [18]. Mărturisind pe Dumnezeu, “Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită“, Ortodoxia contemplă şi preamăreşte în Dumnezeu, Cel Care Se
descoperă deodată în trei străluciri, drept trei Persoane, unite într-o unică
fiinţă şi împărtăşindu-ne nouă lumina slavei, pe care, potrivit imnului
Bisericii, “Pre o Dumnezeire în trei străluciri cu bună credinţă să O lăudăm,
strigînd: Sfînt eşti, Părinte fără de început şi Duhule cel dumnezeiesc;
luminează-ne pre noi, care cu credinţă slujim Ţie, şi ne scoate pre noi din
focul cel de veci” [19].
Sfînta Treime personal l-a creat pe om ca persoană, ca subiect. În
unele traduceri ale Sfintei Scripturi, în locul privind crearea omului s-a
strecurat o eroare. Textul biblic a fost tradus eronat: “Luînd Dumnezeu ţărînă
din pămînt, l-a făcut pe om şi a suflat asupra lui suflare de viaţă, şi s-a
făcut Adam fiinţă vie”. Traducerea corectă a textului biblic este “cu suflet
viu” sau “spre suflet viu”. În acest sens luminos, Patriarhul Calist învaţă atît
de ziditor: “Priveşte darurile lui Dumnezeu, Care nu se căieşte de ele, şi
harurile Celui necuprins, şi te bucură de minunea cea făcută cu cel ce s-a
împotrivit lui Dumnezeu. Socoteşte cele ce le face Dumnezeu în Adam cel întîi
zidit şi cele mai înalte ce le face pe urmă în noi. Suflă în Adam cu suflare de
viaţă, harul Duhului de viaţă făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvîrşit; căci
s-a făcut «spre
suflet viu»
(Facerea 2, 7) şi nu spre suflet
simplu. Căci nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet care
viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfînt al lui Dumnezeu Se face cu adevărat
suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvîntător
(raţional) şi de chip dumnezeiesc… Drept aceea, această suflare a lui Dumnezeu,
suflată, cum s-a zis, în Adam, pînă ce a fost în el, nu puţină slavă şi
strălucire de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaş de ea. Ca urmare, el se
purta faţă de lucruri cu putere străvăzătoare şi proorocească şi era împreună-creator
cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu, după har” [20].
În această lumină de după Cădere, în care erau virtuţile, Moise a
primit Legea divină, şi faţa lui strălucea; iar Ilie, în “carul virtuţilor” era
înălţat la cer, tras spre cer de “caii de foc ai virtuţilor”. În această lumină
au strălucit toate hierofaniile de care vorbesc cărţile Vechiului Testament
(prin care s-au învrednicit în parte de pedagogia divină şi iubitori de
înţelepciune ai lumii vechi). Sacrul şi hierofaniile lumii vechi, evocate de
Mircea Eliade, acest mare martor al Răsăritului, sînt şi ele, în felul lor,
mărturii ale luminii divine.
Prin Cădere nu s-a pierdut
chipul, dar s-a lepădat asemănarea (Sf. Ioan Gură de Aur). Se înţelege,
Întruparea este darul suprem, unirea între Necreat şi creat, unire pe veci...
[1] Calist Patriarhul, Capete
despre rugăciune, în Filocalia,
vol. 8, p. 243.
[2] Sf. Grigorie Palama, Despre
sfînta lumină, în Filocalia, vol.
7, p. 360.
[3] Tomul aghioritic, în Filocalia, vil. 7, p. 421.
[4] Lumina necreată, neapropiată, la care ţine atît de mult
Tradiţia răsăriteană şi pentru care Sf. Grigorie Palama a suferit şi temniţă.
[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele
400 capete despre dragoste, în
Filocalia, vol. 2, p. 63.
[6] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete,
în Filocalia, vol. 7, p. 92.
[7] Grigorie Palama, Capete
despre cunoştinţa…, 65, în Filocalia,
vol. 7, p. 470.
[8] Pr. Prof. D. Stăniloae, în Filocalia,
vol. 7, p. 470, nota 734.
[9] Sf. Dionisie Areopagitul, în Filocalia, vol. 7, p. 470, nota 736.
[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii,
1, 17.
[11] Sf. Grigorie Palama, Despre
sfînta lumină, în Filocalia, vol.
7, p. 313.
[12] Ibidem, p. 273.
[13] Ibidem, p. 339.
[14] Pr Prof. D. Stăniloae,
în Filocalia, vol. 7, p. 339, nota
513.
[15] Pilde 15, 2; cf. Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, vol. 7, p. 101.
[16] Ibidem.
[17] Sf. Vasile cel Mare,
Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1986, p. 179.
[18] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete,
în Filocalia, vol. 7, p. 100.
[19] Panihida sau Parastasul, Bucureşti, 1938, p. 33.
[20] Calist Patriarhul, Capete
despre rugăciune, în Filocalia,
vol. 8, p. 241.
Mai puteţi citi pe acest blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire