INTERMEZZO LIRIC: CRUCEA NEAMULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Atît ne este visul de cuminte

că n-are teamă nimenea de noi;

doar Dumnezeu ne scoate din nevoi,

dar sîntem mici şi-n lucrurile sfinte.

C-am dăinuit şi mergem înainte

e-un dar de sus, ce nu se ia-napoi,

dar îi uimim cu cît umblăm de goi

pe cei ce-abia mai suflă sub veşminte.

E rău? E bine? Numai Domnul ştie

şi-n plata lui ne lasă lumea toată,

şi jos, în veac, şi sus, în veşnicie;

căci chiar să vină îngerii ciopor,

din ţarcul firii noastre să ne scoată,

ne-am închirci sub áripile lor...

II

Iubirea mea de neam e-atît de mare

că mă-ngrozesc să-l văd atît de mic

şi-aş da orice să pot să mi-l ridic

măcar la glezna marilor popoare.

Dar parte sînt şi eu, clevetitoare,

din firea lui, de-aş fi şi mucenic,

şi prea puţine fac din cîte zic,

necum din cîte-ar fi trebuitoare.

Mereu dator, pe limba mea tîrzie,

încerc să-i dau măsura prin cuvînt

şi să-i întorc tristeţea-n bucurie,

măcar cît pot de dragul lui să cînt...

Dar cine-s eu, să mi se cadă mie

să fiu mai mult decît am fost şi sînt?!

III

De mare-ai fi, flămînd de zări nebune,

m-aş preamări la rîndul meu prin tine,

dar eu de-aş fi măreţ în rău sau bine,

tu tot calic şi leneş ai apune...

Nevrednicia stirpei s-o răzbune

nici eu, nici nimeni n-ar putea prin sine,

ci numai cel ce iar pe nouri vine

ca să despartă relele de bune.

Aşa de mult îmi eşti, pe cînd eu ţie

aşa puţin, oricît m-aş osteni,

că numai sfînta crucii nebunie

ne poate ţine laolaltă vii.

O, neam al meu, de-ai îndrăzni odată,

puţinul tău ar umple lumea toată!

Răzvan CODRESCU