I
Atît ne este visul
de cuminte
că n-are teamă
nimenea de noi;
doar Dumnezeu ne
scoate din nevoi,
dar sîntem mici
şi-n lucrurile sfinte.
C-am dăinuit şi
mergem înainte
e-un dar de sus, ce
nu se ia-napoi,
dar îi uimim cu cît
umblăm de goi
pe cei ce-abia mai
suflă sub veşminte.
E rău? E bine?
Numai Domnul ştie
şi-n plata lui ne
lasă lumea toată,
şi jos, în veac, şi
sus, în veşnicie;
căci chiar să vină
îngerii ciopor,
din ţarcul firii
noastre să ne scoată,
ne-am închirci sub
áripile lor...
II
Iubirea mea de neam
e-atît de mare
că mă-ngrozesc să-l
văd atît de mic
şi-aş da orice să
pot să mi-l ridic
măcar la glezna
marilor popoare.
Dar parte sînt şi
eu, clevetitoare,
din firea lui,
de-aş fi şi mucenic,
şi prea puţine fac
din cîte zic,
necum din cîte-ar
fi trebuitoare.
Mereu dator, pe
limba mea tîrzie,
încerc să-i dau
măsura prin cuvînt
şi să-i întorc
tristeţea-n bucurie,
măcar cît pot de
dragul lui să cînt...
Dar cine-s eu, să
mi se cadă mie
să fiu mai mult
decît am fost şi sînt?!
III
De mare-ai fi,
flămînd de zări nebune,
m-aş preamări la
rîndul meu prin tine,
dar eu de-aş fi măreţ în rău sau bine,
tu tot calic şi
leneş ai apune...
Nevrednicia stirpei
s-o răzbune
nici eu, nici
nimeni n-ar putea prin sine,
ci numai cel ce iar
pe nouri vine
ca să despartă
relele de bune.
Aşa de mult îmi
eşti, pe cînd eu ţie
aşa puţin, oricît
m-aş osteni,
că numai sfînta
crucii nebunie
ne poate ţine
laolaltă vii.
O, neam al meu,
de-ai îndrăzni odată,
puţinul tău ar
umple lumea toată!
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu