ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2000

SUPĂRĂ REALITATEA

SAU FORMULAREA EI? [1]

Conflic­tul des­chis dintre realităţi şi ideologii, pe care l-am identificat nu o dată în lumea contempo­rană, stă la origi­nea multor neînţelegeri şi neîmpli­niri, atît în sfera politico-socială, cît şi în cea cultural-spirituală. În acest conflict curent se încadrează şi recenta controversă – prea puternic politizată – privitoare la titulatura de “Biserică naţională” ce se cade acordată Bi­se­­ricii Ortodoxe Române, pe temeiuri deopotrivă diacro­nice (tradiţia bimilenară) şi sincronice (predominanţa sta­tistică actuală).

Sintagma este neagreată pe de o parte de către fra­ţii greco-catolici, pe de altă parte de către politrucii noii stîngi occidentalizante (din nefericire, singurii adversari politici cu oarecare pondere ai stîngii de extracţie comu­nistă, atîta vreme cît o dreaptă reală şi consistentă lipseşte de pe scena politică românească, în ciuda eforturilor lăudabile de structurare ideologică şi or­ga­­nizatorică a Uniunii Forţelor de Dreapta [2]).

Întrucît nici greco-catolicii (ostili inerţial prima­tului ortodox) şi nici micile formaţiuni de dreapta (favo­ra­bile Bisericii majoritare) nu reprezintă o pondere de luat în seamă în societatea românească de azi, lupta se poartă, de fapt, între cele două mari ramuri ideologice ale stîngii: cea tributară democraţiei globaliste de obedienţă “euro-atlantică” (stînga “futuristă”, cu tentă de elitism intelectual) şi cea tributară nostalgiilor şi/sau intereselor naţional-comuniste (stînga “paseistă”, cu tentă de popu­lism gregar). Apărătorii publici extra-bisericeşti ai “cau­zei ortodoxe” sînt, în aceste condiţii, mai cu seamă de-alde Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Teodor Meleşcanu, Virgil Măgureanu, Adrian Păunescu şi mulţi de aceeaşi teapă (fie politicieni, fie “dalmaţieni” intelectuali de genul unui Răzvan Theodorescu, veche “so­prană de coloratură” a lui Ion Iliescu).

Să fie mai puternic instinctul religios al foştilor comunişti şi securişti, crescuţi la şcoala ateismului mar­xist şi constituiţi astăzi în mafie conservatoare? Să fim serioşi! Raportul lor cu Biserica (şi cu Tradiţia în genere) este unul pur conjunctural şi demagogic, explicabil prin fronda mai generală faţă de principiile ideologice ale Occidentului şi prin foarte pămînteşti calcule de ordin electoral (exploatarea propagandistică a sensibilităţii populare faţă de “numitorul comun” al unei apartenenţe trans­individuale). Ei văd în “popime” (pe care o dispre­ţu­iesc în sinea lor) nişte posibili şi naivi “tovarăşi de drum”, utili în strategiile de manipulare sentimental-populistă a “massei electorale”. Pentru oamenii Bisericii ar fi o gafă de proporţii, compromiţătoare pe termen lung, să se com­placă şi să coopereze cu asemenea “apologeţi”; îmi place să cred că instituţia noastră bisericească domi­nantă, ve­gheată de Duhul Sfînt, e lucidă în faţa unor astfel de curse de “bunăvoinţă” fariseică, ea avînd sufi­ciente resurse proprii de a se apăra în faţa agresiunilor ideologice, spri­jinită de elita morală şi intelectuală a “lai­catului ortodox”.

Cert rămîne un lucru: neo/cripto-comuniştii noştri, jucînd în stilul lor perfid cartea “naţionalismului orto­dox”, n-au azi mai mult instinct religios decît ieri, dar dovedesc a avea instinct politic. În vreme ce tabăra stîngii democrate anticomuniste, forţînd onctuos şi aproape de­ce­rebrat graţiile Occidentului secularizat, dovedeşte a nu avea, în context românesc, nici instinct religios, nici in­stinct politic! Cum poate crede cineva că se poate juca nepedepsit cu o întreagă tradiţie naţională şi cu instituţia care – nemaivorbind de dimensiunile ei mistice – con­tează pe majoritatea zdrobitoare (de aproape 90%) a celor ce şi-o asumă confesional, ca şi pe un credit public atestat constant de toate sondajele ultimului deceniu?! Şi toată această frondă antiortodoxă (ceea ce va să zică, politi­ceşte vorbind, antimajoritară) pe fondul şi apoi în prelun­girea unei guvernări “democrate” dezastruoase (amendate ca atare, de altfel, prin penibilul eşec electoral din anul 2000, conjugat cu ascensiunea compromiţătoare a extre­mis­mului vadimist [3])! Că democraţii noştri nu-s prea reli­gioşi şi nici prea mîndri de identitatea istorică creştin-ortodoxă a poporului român, asta încă se mai poate înţelege, cu implicită tristeţe; dar că sînt atît de lipsiţi de tact politic ele­mentar, asta e mai greu de înţeles, ba chiar scandalos şi ridicol, la nişte oameni care au pretenţia de a accede la guvernare, de a orienta şi de a impulsiona o ţară hăcuită şi pusă pe butuci!

Ceea ce pare să caracterizeze foarte păgubos clasa poli­tică şi intelectualitatea noastră cu pretenţii de purism democratic este divorţul iresponsabil de realităţile orga­nice româneşti, nu doar din perspectivă diacronică, dar şi din perspectivă sincronică. Altfel spus, se face abstracţie şi de trecut, şi de prezent, în numele unui viitor ipotetic, întemeiat doar pe cîteva lozinci ideologice de import occidental, colportate inabil, cu patosul imitativ al conştiinţelor complexate. Numai că realităţile nu pot fi desfiinţate prin decret ideologic. 

Scoasă de sub grila gîndirii marxiste sau marxi­zante (de care ideologiile dominante ale momentului, deşi se vor anticomuniste, sînt pervers contaminate), naţiunea este o realitate fundamentată metafizic, transmisă genetic şi desfăşurată istoric. De aici legitimitatea firească şi o­biec­tivă a naţionalului, cu entităţile “specifice” derivate: Stat naţional, Limbă naţională, Cultură naţională, Biserică naţională etc., definite diacronic prin Tradiţie, iar sincro­nic prin structura etnică de bază a spaţiului-matcă. Desigur, naţiunile moderne sînt mai puţin “pure”, deve­nind entităţi deschise, dar nu indeterminate. Toate acestea sînt, pînă la urmă, lucruri de bun-simţ, pe cît de simple, pe atît de fireşti. Ele ţin, în termeni laici, de ordinea Na­turii, iar în termeni religioşi, de ordinea Creaţiei divine. Adică de ordinea generală a realităţii obiective, oricum am interpreta-o. Or, problemele se ivesc – nota bene – nu atunci cînd Omul se conformează Realităţii, ci atunci cînd Omul violentează Realitatea. Realismul împacă, idealismul dez­bină. Să ne fie nouă de trebuinţă o nouă dezbinare? Oare în cazul sintagmei de “Biserică naţională” – supără reali­ta­tea sau formularea ei? Sau poate sîntem supăraţi pe Dumnezeu Însuşi, Care a rînduit ca lucrurile să stea aşa şi nu altfel? Desigur, nimeni nu e somat să răspundă cu voce tare…

Răzvan CODRESCU

[1] În revistă, articolul a purtat supratitlul “O controversă românească în Anul Marelui Jubileu” şi subtitlul explicativ “Contestarea sintagmei de «Biserică naţională» ca indice simptomatic al unei mentalităţi falimentare”. O variantă mai scurtă a textului apăruse, cu titlul “[În recenta controversă asupra sintagmei de «Biserică naţională»] Ne supără realitatea sau formularea ei?”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1604, sîmbătă 25 septembrie 1999, p. 8. [Nota Blog]
[2] Era perioada în care UFD părea o promiţătoare alternativă politică de dreapta şi în care m-am şi ocupat de noua serie a revistei Generaţia Dreptei, din care nu au apărut însă decît două numere: pe aprilie şi mai 2001 (un al treilea, cel pe iunie, deşi definitivat, nu s-a mai putut tipări, din motive pecuniare). [Nota Blog]
[3] Erau momentele penibile în care un Gabriel Liiceanu sau o Doina Cornea, răspunzînd cu tragicomică naivitate diversiunii neocomuniste, îl susţineau patetic pe Ion Iliescu, pe care ne îndemnau disperaţi să-l votăm, ca nu cumva “să iasă Vadim”! [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, “Supără realitatea sau formularea ei? Con­testarea sintagmei de «Biserică naţională» ca indice simptomatic al unei mentalităţi fali­mentare”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 12/120, decembrie 2000, p. 9. Versiunea definitivă a textului se găseşte în cartea mea Recurs la Ortodoxie (Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 65-68), sub titlul “Neam şi Biserică” (aici am reprodus textul din volum, dar am păstrat titlul din revistă).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)