Dintre toate rugăciunile cu care
ne putem ruga, una a devenit specifică Sfântului şi Marelui Post:
Doamne şi Stăpânul vieţii
mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune – a Sfântului
Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie)
– este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfârşitul fiecărei
slujbe din timpul Postului Mare, de luni până vineri. La prima citire, în
biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere, după care toţi cei de
faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul”), iar întreaga rugăciune – pe cât de
scurtă, pe atât de pregnantă (Domnul Însuşi ne-a învăţat că nu trebuie să ne
rugăm cu vorbe multe) – este repetată cu o singură metanie la sfârşit.
Vestitul teolog rus Alexander
Schmemann ne învaţă (în cartea sa referenţială Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp.
39-40): “După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului
Efrem Sirul, dar constituie una dintre caracteristicile distinctive ale
întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este
revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii
duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga
sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie
restaurat, trebuie să se întoarcă [la Dumnezeu]. Catastrofa creată de păcat
constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea
din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit,
trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu Însuşi «a luat trup». Atunci, mântuirea
şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor
restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a
vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul
creştin este o luptă nu împotriva trupului, ci pentru trup. Din acest
motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă
la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup.
Metaniile, semne «psiho-somatice» ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării
şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post”.
Şi tot el ne lămureşte: “De ce
ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de
Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi
negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare»
pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop
mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne
modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce [doar prin] noi
înşine către Dumnezeu...” (op. cit.,
pp. 35-36).
Într-adevăr, să nu mai trândăvim,
ci să petrecem întru trezvie (căci “Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e
sluga pe care-o va afla priveghind...”), să nu ne risipim în grijile lumeşti,
să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvântul, ci să ne smerim întru curăţie, cu
răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine
şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.
“Rugăciunea Sfântului Efrem
sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului,
ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pâine
(imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de
patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata
libertate de care vorbea Sfântul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru
lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, şi
se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului,
care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)”, tâlcuieşte, la rândul său,
Olivier Clément (în Trei
rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem
Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).
O rugăciune pe care fiecare creştin ortodox s-ar cuveni să o cunoască şi
să o practice, poate chiar imediat după Tatăl
nostru..., după Împărate ceresc...
şi după Rugăciunea inimii. Cu
precădere în postul pascal, dar şi peste an, ori de câte ori îşi simte sufletul
toropit sau învolburat.
Răzvan CODRESCU
Au apărut recent:
Va apărea de Sfintele Paşti:
(Clicaţi pe icoana fiecărei pagini spre a putea vizualiza textul pentru lectură!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu