Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2007
SPERIETOAREA ŞI MODELUL
(Marginalii la Ernst Nolte,
Războiul civil european: 1917-1945.
Naţional-socialism şi bolşevism,
Ed. Runa/Grupul Corint, Bucureşti,
2005)
I. Potrivit accepţiunii curente, războiul
civil este un conflict armat purtat între facţiuni sau segmente ale populaţiei
din cadrul aceleiaşi entităţi politice (regiune, ţară, imperiu). Unii autori,
deşi consideră războiul civil ca un conflict de o violenţă susţinută şi de
durată, nu consideră definitorie manifestarea acestei violenţe prin acţiuni
militare. Titlul monumentalei lucrări a istoricului german Ernst Nolte, preluînd
într-o manieră mai largă canoanele definiţiilor de dicţionar, propune, pentru
istoria recentă a vechiului continent, paradigma războiului civil.
De ce război civil? Şi de ce
război civil european? De ce război
civil european între 1917-1945? Cu toate că, pentru perioada analizată, autorul
arată că nu se poate vorbi de război civil ca de o situaţie care ar caracteriza
uniform vechiul continent în totalitatea lui, ea lipsind, bunăoară, în ţări
precum Franţa şi Anglia, el justifică titlul acesteia prin cîteva argumente ce
pot fi schematizate astfel: 1) Chemarea la revoltă armată împotriva sistemului
capitalist de către un partid internaţionalist, cel bolşevic, care luase
puterea în Rusia în 1917. "Dacă o grupare puternică incită la război
civil, atunci se creează, în mod necesar, o situaţie de război civil, chiar
dacă lupte sîngeroase nu au loc imediat sau permanent" (p. 15). 2) Faptul
că, din 1922, o dată cu intrarea în scenă a partidului fascist, în Italia, şi,
unsprezece ani mai tîrziu, a celui naţional-socialist în Germania, au existat
încă două partide cu fundamentare ideologică, orientate spre războiul civil,
care anexaseră societatea şi statul scopurilor lor, dispuneau de simpatizanţi
şi adepţi în multe ţări. 3) Preluarea puterii în toate cele trei cazuri, de
către grupări care impuseseră societăţii unipartitismul, se făcuse "după
modelul războiului civil" (pp.15-17).
În această perspectivă, seria de războaie civile propriu-zise: războiul
civil rus (1918-1920), tulburările sociale (greve, revolte, revoluţii) cu care
acesta a contaminat, la sfîrşitul Primul Război Mondial, ţări ca Germania
(Republica Sovietelor din Bavaria 1919, războiul civil din 1923), Ungaria,
Bulgaria, Estonia, chiar şi România, războiul civil spaniol (1936-1939),
războiul civil grec început în 1944, războiul civil din Italia, 1943-1944, nu
ar fi fost decît accesele acute ale unei stări de suspiciune şi adversitate
latentă inoculate de ideologia exclusivistă a noilor formaţiuni politice, ca şi
cum prin diseminare propagandistică acestea şi-ar fi creat mediul favorabil
invadării corpului social. "Dacă duşmănia reciprocă a acestor două
partide-state, care s-au considerat în orice caz partide ale războiului civil,
a fost ceva serios şi nu doar o relicvă din perioada de început, pe jumătate
uitată, a muncii de construcţie paşnică,
atunci ea trebuia să se transforme, la un moment dat, într-un război
interstatal, care să poarte concomitent trăsăturile esenţiale ale unui război
civil internaţional" (p.18).
II. Ernst Nolte vede motorul acestei serii cu
totul speciale de războaie civile, nu atît în "psihologia intereselor",
cît în "emoţiile fundamentale" caracteristice grupurilor mari de
oameni: "... revoltă, mînie, tristeţe, ură, dispreţ, teamă, dar şi
entuziasm, speranţă, credinţa într-o misiune măreaţă" (p. 29). "De
astfel de emoţii fundamentale au fost puse în mişcare în 1917 masele de soldaţi
ruşi, care se temeau că vor fi nevoiţi să-şi jertfească fără rost vieţile
într-un război deja pierdut; astfel de emoţii fundamentale i-au motivat însă în
Italia şi Germania şi pe ofiţeri, voluntari şi burghezi, care ştiau foarte bine
cum se procedase în Rusia cu cei asemenea lor. Tot de emoţii fundamentale au
fost animate mai tîrziu nucleele active ale partidelor comuniste şi fasciste,
deşi în rîndurile lor intrase o masă enormă de oportunişti, indivizi mînaţi de
interese şi chiar de infractori de drept comun" (p. 30). Astfel încît,
autorul abordează evenimentele generate de cele două mişcări extremiste ale
secolului XX ca "o istorie a sentimentelor fundamentale şi a evoluţiei lor
ideologice" (ibid.). Prin
urmare, cauzele determinante ale acestei serii de războaie civile nu ar diferi
structural faţă de cele ale războaielor religioase din trecut; fundamental
diferit este faptul că pasiunile acestea devastatoare sînt însufleţite şi
ghidate de ideologie şi nu de religiozitate stricto
sensu, mai mult, că ele pot fi dezlănţuite şi controlate pentru a manipula
indivizii şi masele în vederea atingerii unor scopuri precise. Pentru că tocmai
pasiunile sînt "materia primă" a specialistului în arta magiei şi a
manipulării, teoretizată de Giordano Bruno în De vinculi in genere [1].
Maeştri ai manipulării, şefii bolşevici cunoşteau perfect această tehnică. În
octombrie 1920, Zinoviev explicase binevoitor adversarilor regimului că "... se
înşeală amarnic atunci cînd se plîng de naivitatea maselor", deoarece "... «aşa-numita
credinţă naivă, religioasă a maselor proletare» este «în realitate cel mai important factor revoluţionar al
istoriei lumii»" [2]. La
instrumentalizarea patosului naţionalist al unui leton din garda care îl păzea,
apelase cu dibăcie şi Lenin, în octombrie 1917, pentru a se elibera [3]. Ca şi cum ar fi urmat întocmai
recomandările lui Bruno, manipulatori de teapa lui Lenin reuşeau atît de bine
în manevrele lor de dezbinare a claselor şi a grupurilor etnice şi pentru că,
personal, erau imuni la acest tip de
eros. Fanaticii internaţionalismului proletar îşi reprimă sentimentele
naţionale! Şi nu se identifică nici măcar cu clasa în numele căreia dezlănţuie
acapararea puterii. Ca profesionişti ai "magiei intersubiective", sînt
planificatori minuţioşi ai jocului pe tabla de operaţii, şi-au extirpat orice
pulsiune afectivă care le-ar încurca socotelile. Ei calculează mutările şi
utilizează subiecţii şi evenimentele ca pe nişte piese ale jocului de putere ce
trebuie cîştigat. De importanţa reprimării sentimentelor, a "ruperii
legăturilor", era deja conştient un precursor al leninismului, Cernîşevski
[4]. Regimul de viaţă ascetic şi
autocontrolul eroului cărţii lui trimit direct la restricţiile prescrise de
Bruno operatorului magic. Hitler, la rîndul lui, era vegetarian şi distant în
raporturile cu sexul opus, neîncurajînd legăturile amoroase.
Or, interesul şi noutatea analizei lui Ernst Nolte asupra celor două
totalitarisme este că ia foarte serios în calcul aceste "imponderabile",
propunînd ca itemi explicativi "chei" precum: pasiuni, contrapasiuni,
contraideologie, credinţă, interpretare - concept care mi se pare capital în
carte, deoarece însăşi ideologia a fost definită de unii autori ca interpretare: "sistem de
interpretare permiţînd justificarea unei situaţii sociale şi permiţînd puterii
politice de clasă să se perpetueze" (p. 6), sau: "...ideologia ca
falsă conştiinţă, ca interpretare spontan sau conştient denaturată a realităţii"
[5]. "Ce trebuie să înţelegem
prin ideologie?", se întreabă, la rîndul lui, Alain Besançon. "Există
o definiţie sovietică a ideologiei sovietice. Ea se prezintă drept conformă
marxismului. Ideologia desemnează, în sens larg, ansamblul ideilor şi al
operelor de civilizaţie elaborate de clasa dominantă şi, sub influenţa
acesteia, de o societate de clasă dată. În sens restrîns, ea este un sistem de interpretare permiţînd justificarea
unei situaţii sociale şi permiţînd puterii politice de clasă să se perpetueze"
(op. cit., p. 6, subl. mea).
Într-adevăr, dacă revoluţia bolşevică destructurase corpul social, interpretînd, în spiritul
exclusivismului marxist, faza istorică în curs ca pe o luptă de clasă nemiloasă,
în care burghezia trebuia să dispară [6]
pentru a face loc erei proletarului, fascismul şi, apoi, naţional-socialismul
au apărut ca reacţie la
aceste mişcări de tip nou, pe care le-au perceput ca "molimă" (p. 96),
"ciumă în Rusia" (p. 98), "tuberculoză rasială a popoarelor"
(p. 99). De asemenea, au interpretat ideologia bolşevică drept o subversiune,
pentru a atrage ţara lor pe calea servituţii economice şi militare. "Într-o
primă sinteză, se poate spune că bolşevismul a fost pentru naţional-socialism,
în acelaşi timp, o sperietoare (Schreckbild)
şi un model (Vorbild)" (p. 28).
Primordialitatea bolşevismului faţă de fascism, pe care o subliniază atît de
apăsat autorul, nu este, în acest joc de cuvinte, atît temporală, cît
tipologică. Naţional-socialismul s-a constituit prin opoziţie la bolşevism,
ceea ce nu l-a împiedicat să-i preia metodele, depăşindu-l în fanatism în unele
privinţe: "... exagerarea este
trăsătura fundamentală a oricărei ideologii şi... este inevitabilă tocmai atunci
cînd o ideologie dă naştere unei contraideologii" (pp. 20, 25), după cum "Contrareforma
presupune Reforma" (p. 20) [7].
Faţă de haosul şi anarhia în care erau aruncate toate ţările atinse de
virusul revoluţionar, fascismul şi nazismul s-au impus într-o societate
dezorientată, tocmai pentru că nu se mai
regăsea în nici o reprezentare despre sine. Vechea reprezentare fusese "demascată"
de marxism ca simbol al "egoismului de clasă", al intereselor
personale şi de grup. În aceste condiţii, noile partide, constituite în centre
de iradiere ideologică, s-au remarcat prin efortul de înnoire a reprezentării de sine a societăţii, printr-o infuzie de
entuziasm care a ajutat-o să depăşească punctul mort al paraliziei economice la care o aduseseră lanţul nesfîrşit de greve şi manifestaţii. Schimbînd
premisele, ideologii naţional-socialişti au postulat: în realitate,
confruntarea lansată de partidele marxiste nu ar fi fost un război de clasă, ci
o confruntare (veche de cînd lumea) a
raselor. Prin bolşevism, iudaismul şi-ar fi luat revanşa faţă de situaţia
marginală a evreului în spaţiul european şi germanic. Acum, argumentele sînt
întoarse împotriva celor care le inventaseră; bolşevismul este "demascat",
la rîndu-i, ca instrument al dominaţiei rasei iudaice, exclusă de secole din
cultura europeană. Urmează, cu necesitate, că rasa germanică trebuie să-şi ia,
la rîndu-i, revanşa. Şi pentru a demonstra că nu este cu nimic mai prejos de
iudaism, că are rădăcini mai adînci decît "poporul lui Israel", i se
caută originile în străvechea "rasă ariană", pe care o fabricaseră
teoriile etno-lingviştilor din secolul XIX. Noii fabricanţi de "mituri"
(Rosenberg, Horbiger) încep să-i caute tradiţii de nobleţe aristocratică,
pentru a-i restaura "puritatea originară". Situînd bolşevismul în
descendenţa capitalismului liberal, naziştii responsabilizau, pe de o parte,
burghezia liberală "decadentă" pentru neputinţa de a se opune
morbului marxist, pe de alta, evreii pentru ruinarea bunăstării poporului
german (cf. p. 101). În anii de după
Primul Război Mondial, la ordinea zilei erau opinii şi îndemnuri precum cel al lui Alfred
Rosenberg: "... ciuma bolşevică va distruge şi Germania, dacă nu i se [va]
opune... o concepţie germană despre lume"
(pp. 98-99, subl. mea). Pentru a o contracara, liderii naţional-socialişti vor
opune marxismului o "învăţătură înflăcărată şi generatoare de pasiuni"
despre cauzele dezastrului contemporan, provenite dintr-o istorie îndepărtată
(p. 101). Discursul din 28 iulie 1922 al lui Hitler, unde se referă la "cătuşele
poleite ale rasei jidoveşti", care ar sufoca viaţa economică naţională,
formulează, cu maximă acurateţe, remediul acestei situaţii, asumîndu-şi, cu un
instinct sigur, dar explicit, postura manipulatorului social, ca şi cum ar fi
avut sub ochi îndreptarul lui Bruno: "Or, acest proces nu va avea sfîrşit
decît dacă, dintr-o dată, se ridică un om din rîndul maselor pentru a prelua
comanda, găsindu-şi alţi tovarăşi de luptă şi alţi admiratori în vîltoarea
pasiunilor înfrînate pînă atunci şi pe
care le dezlănţuie împotriva viclenilor" [8](subl. mea). Un exemplu
de aplicaţie practică în marele joc al manipulării patimilor omeneşti. Pe de
altă parte, conştient sau nu, va acţiona ca promotor al concilierii claselor (vezi fragmentul de discurs din 1921, citat de
Nolte la p. 100), avertizînd asupra "exterminării intelectualităţii"
prin bolşevism.
"Se părea că partidul contradictaturii, opus războiului civil, nu
putea să cîştige pentru sine, numai din ameninţarea la adresa Germaniei sau din
actualitatea exemplului rusesc, nici o contracredinţă
adevărată, nici o contrapasiune
copleşitoare, care să fi fost la
acelaşi nivel cu credinţa şi pasiunea duşmanului. Cu totul altfel a văzut
Hitler. Pe el îl mîna dorinţa extraordinară de a găsi o cauză fundamentală, un
element provocator, un vinovat, iar pe acest vinovat l-a descoperit în evreu" (p. 101, subl. mea). Se
poate spune că, într-un fel, a "inventat" evreul ca sursă a exploziei
sociale, aşa cum Marx arătase sursa capitalului în "mamonismul"
evreilor. "Antisemitismul era... o interpretare...
şi făcea posibilă descătuşarea unei contrapasiuni
fanatice..." (p. 102, subl. mea), focalizarea energiilor risipite printr-o
nouă "lentilă" ideologică, capabilă să repare ţesuturile societăţii
rupte de ideologia luptei de clasă a internaţionalismului marxist. O dată cîştigînd
adeziunea acesteia, în scurt timp naţional-socialismul va face uitată
componenta internaţionalistă a bolşevismului din spaţiul german [9].
Treptat, atenţia s-a concentrat pe fortificarea morală a poporului şi pe
combaterea propagandei marxiste-bolşevice, astfel încît s-a uitat că însuşi
partidul hitlerist avea ascendenţă doctrinară şi cadre cu genealogie
social-democrată, socialistă sau chiar bolşevică. "Naţional-bolşevismul"
era, acum, perceput ca un pericol biologic, şi numai virajul către
anti-bolşevism al Partidului Naţional-Socialist, după 1923-1924, a putut face să
treacă pe plan secund apropierea de nume cu "naţional-bolşevismul"
şi componenta pur socialistă a doctrinei. Obiectivele de atunci ale unor
organizaţii ca "Liga Antibolşevică", sau organizaţia cetăţenească
Escherich, era "combaterea bolşevismului şi a naţional-bolşevismului, respingerea acţiunilor care urmăresc demoralizarea poporului" (p. 97, subl.
mele). Iar cînd, în spatele acestei propagande, a fost identificat vinovatul în
persoana evreului, antisemitismul, cuprinzînd ca o febră Germania, vechile tovărăşii
ale naţional-socialismului au fost uitate, precum şi tinereţea socialistă a
führerului: "Walter Laqueur chiar a afirmat că, în anii de după război, la
Hitler n-ar fi existat absolut deloc antibolşevism" (p. 99). În orice caz,
ce vedea Hitler rău în marxism, mai tîrziu, nu era partea socială a doctrinei,
ci "sfîşierea naţiunii" promovată de internaţionalismul acestuia (p. 38).
"Astfel, naţionalismul simplu... a fost pus între timp să se confrunte cu
adversari atît de mulţi şi de puternici, încît [Hitler] a fost nevoit să caute
o bază mai puternică, respectiv rasa
germanică. În felul acesta, burghezia şi naţionalismul s-au îndreptat
oarecum împotriva lor înseşi şi au produs o doctrină antiburgheză şi
antinaţională, ce a putut astfel să se situeze în acelaşi plan cu marxismul"
(pp. 101-102).
La prima vedere deconcertantă (deoarece trece în interogaţie şabloanele de
manual, care au fixat stînga şi dreapta în monolite vechi şi ireductibil
adverse), diorama istorică restaurată cu minuţiozitate de Ernst Nolte printr-un
tip de investigaţie comparatist-sincron, utilizînd aparatul critic ca un reglaj
fin al descrierii, tot mai complexă pe măsură ce sursele se stratifică, este
una complexă, dinamică, vie şi paradoxală, rezultantă a unei încrucişări de
ideologii, credinţe, pasiuni care au condus la războaie, lupte de stradă şi
atrocităţi. Autorul abordează pas cu pas interferenţele tot mai complicate
dintre cele două ideologii care s-au întrecut în a se prezenta ca panacee
doctrinare infailibile la problemele omului, şi raportul fiecăreia dintre ele
cu liberalismul democratic (iniţial de stînga şi opus aristocraţiei):
bolşevismul (ca "erezie" marxistă) şi fascismul/nazismul (ca reacţie
de semn contrar faţă de ideologia luptei de clasă), dar izvorît din aceeaşi
ideologie stîngistă, egalitară, anti-capitalistă şi anti-burgheză. De fapt, ar
fi banală constatarea, dacă pe istorici nu i-ar reţine teama de a nu părea
anti-democraţi şi de a nu da apă la moară curentelor anti-democratice de azi,
că atît bolşevismul şi naţional-socialismul, cît şi, înaintea acestora,
liberalismul de stînga, din secolul XIX, sînt doctrine care s-au formulat şi ca reacţie împotriva aristocraţiei,
toate trei generînd şi intensificînd masificarea.
În sprijinul principalei concluzii vine şi afirmaţia lui Eric Hobsbawm,
istoric, alminteri, de filieră marxistă, care "...admite fără rezerve teza
conform căreia ascensiunea dreptei radicale... a fost «un răspuns la pericolul
– de fapt şi la realitatea – unei puternice revoluţii sociale... şi în special
la Revoluţia din octombrie şi a leninismului»... «Fără aceasta, nu ar fi
existat fascism»" [11].
Într-o formulare sintetică, publicistul Traian Ungureanu, readucînd în cîmpul
conştiinţei publice româneşti "vecinătatea problematică a Rusiei",
aminteşte rezultatele cu care s-a soldat presiunea ei ideologică în Europa. "Ea
începe, pentru timpurile moderne, în 1917, cînd revoluţia bolşevică aduce la
putere extremismul comunist şi distruge, în următorii 10-15 ani, centrul
politic european. De la sfîrşitul anilor '20 e clar că politica de centru nu
mai are nici o şansă în Europa. Ea se prăbuşeşte, sub presiunea extremismelor
de stînga şi de dreapta. Primul încearcă sau pretinde că încearcă să răspundă
«pericolului bolşevic», al doilea visează şi conspiră la sovietizarea
republicilor şi monarhiilor burgheze europene. Acest ciclu a dat istoria
europeană a secolului XX: fascismul şi nazismul, al doilea război mondial şi
războiul rece" [12].
IV. Raportul paradoxal dintre cele două
mişcări totalitare s-ar putea lăsa explicat de acel model logic şi dialectic,
în care termenii nu se mai opun radical, ireconciliabil, ca în relaţia A :
non-A, ci în care, cum observa Noica [13],
contradicţia este unilaterală. Model analizat de Sergiu Al-George din
perspectiva filozofiei indiene: "... mişcarea dialectică nu se face între
termeni absolut contradictorii, dialectica nu este bazată pe totala
disimilitudine ci, dimpotrivă, ea se realizează între termeni din care unul
este în aceeaşi măsură similar şi disimilar celuilalt" [14].Aşa
cum polaritatea supremă a metafizicii indiene se face nu între realitatea
supremă şi ceea ce o neagă în mod radical, ci între Brahman ca transcendenţă
nemanifestată şi manifestarea lui; aceasta, fiind numai o ipostază, contrazice transcendenţa absolută, cea
dincolo de orice determinaţie (cf. ibid.,
p. 157).
Transpus în relaţia studiată de Nolte, fascismul-nazismul ar constitui
termenul care, eclozat din magma mişcărilor de stînga, se defineşte prin
opoziţie la comunismul bolşevic, fără fi, prin asta, mai puţin asemănător, în
ideologie, metode şi efecte. La polul opus, marxismul bolşevic, ca purtător al
celei mai intransigente ideologii socialiste, "înglobează" nazismul
prin caracteristicile de fond: ambele au ideologie şi comportament totalitare,
baze de mase, adversitate faţă de burghezia liberală, moştenesc antisemitismul
marxist, ambele instrumentează pasiuni puternice pentru obţinerea şi păstrarea
puterii, iar exercitarea acesteia se soldează cu efecte similare. Numai ca
părţi inseparabile ale aceleiaşi paradigme poate fi explicată apariţia şi noutatea situaţiei create de polaritatea
lor. Spectrul revoluţiei bolşevice a funcţionat, pentru o parte a societăţii
germane, concomitent ca "sperietoare" (semn negativ, de respingere)
şi ca "model" (semn pozitiv, de atracţie). De aici, trăsăturile
(funciar) comune, dar şi diferenţele (ireductibile).
Mai mult, în preajma şi spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial,
după cum constată Nolte, între cele două regimuri totalitare se petrece un
simptomatic "schimb de caracterisitici" ideologice: sub dictatura
vicleană a lui Stalin, bolşevismul se "naţionaliza", Uniunea
Sovietică îndreptîndu-se astfel spre o ţară "naţional-socialistă" (p.
405), Armata Roşie reintroducea gradele superioare şi raporturile ierarhice, în
timp ce, dimpotrivă, în Wermacht avansa "nivelarea" (pp. 402-403),
Hitler însuşi năzuind la crearea "ofiţerului revoluţionar" (p. 472),
fascinat de modelul comisarului politic (p. 408). În plan social, Goebbels
cerea patronilor să fie "reprezentanţi ai poporului german" (p. 407)
şi "desfiinţarea privilegiilor" (p. 408). Dispreţul faţă de propria
naţiune şi fascinaţia pentru adversar a mers pînă acolo încît personaje-cheie
ale regimului nazist, Bormann şi Mueller (şeful Gestapo-ului) ajungeau să
considere "sistemul bolşevic ca pe un sistem totalitar mai bun şi mai
reuşit" (p. 471).
Un transfer spectacular şi reciproc suferă şi modul de raportare la
propriul popor: dacă, în 1917, "Lenin şi Troţki... considerau poporul rus
un simplu material pentru planurile lor", în 1945 Hitler (care promisese
la început că va servi numai patriei germane) "repudia poporul german, ca
material necorespunzător, iar Stalin îl lăuda pe cel rus" (p. 410). Prin
urmare, chiar dacă, "la origine, naţional-socialismul nu a fost... niciodată
un socialism, adică o mişcare determinată în principal de motivele unei dispute
interne de clasă, ci a fost un naţionalism social de tip fascist..." (p. 406),
şefii nazişti, în frunte cu Hitler, "erau tentaţi tot mai mult să renunţe
la fascismul radical în favoarea unui regim... la fel de radical în interior ca
şi bolşevismul", ajungînd în situaţia de a-şi urmări politica externă "cu
brutalitate revoluţionară" (p. 407).
Florea TIBERIAN
(O versiune a acestui text s-a publicat
în revista Idei în Dialog din mai
2007)
[1] Opus analizat de I. P. Culianu în Eros şi magie în Renaştere.1484, Ed. Nemira,
Buc., 1994, mai ales pp. 136-141. Erosul privit ca "legătură" magică,
şi deci ca principal agent al manipulării, în multiplele lui subspecii, dintre
care credinţa (şi cu atît mai mult credulitatea) este numită de Bruno "legătura
legăturilor" (vinculus vinculorum).
[2] Ernst Nolte, op.
cit., p. 87 (subl. mea).
[3] Stimulat de dezbaterea din anexa cărţii lui Nicu
Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi
lumile multidimensionale, Ed. Polirom, 2000 (în special intervenţia lui
Liviu Antonesei, p. 176), am făcut cîteva referiri la inteligenţa diabolică cu
care artizanii Revoluţiei au acţionat ca adevăraţi operatori magici în cîmpul
puterii prin intermediul pasiunilor, în cartea mea În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Ed. Vremea, Buc., 2005,
pp. 215, 217-219.
[4] Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Ed. Humanitas, Buc., 1993,
p. 114.
[5] Concepţia filozofului şi sociologului german de
origine maghiară Karl Mannheim (cf. Dicţionar
de filozofie, Ed. Politică, Buc., 1978).
[6] Ca şi o "specie" depăşită pe scara
evoluţiei, răpusă de una mai puternică! Karl Kautsky: "Bolşevicii s-au
lăsat dominaţi de o psihoză de masă şi de aceea au interpretat calitatea
socială de burghez ca pe una
biologică, împotriva căreia s-au ridicat cu sălbăticia şi brutalitatea mişcării
muncitoreşti de început" (Nolte, op.
cit., p. 94). Vezi apelativele din registrul zoologic aruncate victimelor
şedinţelor de "demascare": "hiene", "lupi turbaţi", "vipere lubrice", "păduchi".
[7] În privinţa surselor conceptelor de substanţă
etnică a unui popor, de patrie şi rasă, Alain Besançon a indicat referinţe
precise pentru a stabili că, dacă romantismului i se impută degenerări
naţionaliste, din seva aceluiaşi romantism german s-au alăptat şi slavofilii,
deci şi naţionalismul rus, nu numai cel german (op. cit., pp. 51, 67, 69).
[8] Kimberley Cornish, Evreul din
Linz. Wittgenstein, Hitler şi lupta lor secretă pentru spirit, Ed. Nemira,
Buc., 2007, pp. 67-68.
[9] În fond, hitlerismul este un stalinism cu semn
inversat; dacă troţkismul a fost internaţionalismul comunist, stalinismul, un
comunism "naţionalizat", naţional-comunism, cam acelaşi raport se
poate stabili în Germania între spartachişti, comunişti, pe de o parte, şi
naţional-socialişti, naţional-bolşevici pe de alta.
[10] Vezi cuvîntul înainte al istoricului
Florin Constantiniu la lucrarea lui Nolte (ed. cit., p. 6).
[11] Ibid.,
p. 499, apud E. H., Das Zeitatler der Extreme. Weltgeschichte des 20
Jahrhunderts, 1995.
[12] Filmul lui Ivanţoc – ce am văzut,
comentariu din 5 Iunie 2007 pe blogul ziarului Cotidianul.
[13] Vezi fraza introductivă din Devenirea întru fiinţă, paragrafele Ethosul neutralităţii şi Ethosul orientării. De asemenea, în Scrisori despre logica lui Hermes (în
special scrisorile 2 şi 3).
[14] Arhaic
şi universal. India în conştiinţa românească, Ed. Herald, Buc., f. a., p. 163.
* Florea Tiberian, "Sperietoarea şi modelul", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 9/201, septembrie
2007, pp. 5-6 (rubrica "Idei în dialog").
Ernst Nolte
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire