INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (19)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

By Andrew Gonzalez

I

Din frumuseţea goliciunii tale
cum pot discerne eu ce-i dar divin
şi ce-i păcat aducător de chin
cînd trîmbiţa din morţi o să ne scoale? 

Sau cît din coasta mea mai e în tine
şi cît din coada şarpelui dintîi?
Dar tot frumoasă, orice-ar fi, rămîi
şi ca turnată dragostea îţi vine.
 
Eşti harfa vie-a cîntecului meu
şi sunetul secund al firii tale
l-am fost visat şi l-am rîvnit mereu,
din ochii verzi în linul tălpii goale. 
Cînd suni mai pur şi mai presus de toate,
ce rău să rabde-atîta bine poate?!


II

Extazul tău tîrziu e ca o toamnă
ce rugineşte straniu de frumos,
dar ploi te pasc şi vînturi rele, doamnă,
şi frunza ta se scutură pe jos.

Ai fost cîndva şi primăvară crudă,
şi vară coaptă-n spuza ei de foc,
dar toate-s astăzi amintiri şi ciudă,
ca visul cînd ne deşteptăm la loc.
 
Cîrpim iubiri cît n-au venit nămeţii
şi n-am ajuns cu inimile sloi,
dar teamă ni-i că-n pragul dimineţii
ne-o prinde-ngheţul istoviţi şi goi,
şi ne-or prăda nesăţioşi ereţii
înfricoşatei zile de apoi.


III

Atîrnă-n noi iubirea de-un cuvînt
ce nu-l vom spune niciodată poate,
iar loc de el nu pot să ţină toate
cuvintele, în cer şi pe pămînt.

E-o taină una-n dorul nostru sfînt
şi ne tîrîm în susul ei pe coate,
iar la liman cîndva de ne vom scoate,
în ea s-or strînge toate cîte sînt.

Să nu cîrteşti în surda ta durere,
ci iar şi iar să te-ndulceşti spre vis,
căci firii noastre Dumnezeu nu-i cere,
spre-a o primi din nou în paradis,
decît răbdarea crucii efemere
şi-acel cuvînt rămas mereu nezis...


IV

Ca o amantă coaptă şi nurlie
mi se strecoară toamna în cerdac
şi an de an învăţ să mă prefac
că-s cel ce-am fost - şi-ntocmai cum mă ştie.

Dar nu mai am, ca ieri, dorinţa vie
s-o port pe braţe, goală, în iatac
şi-aşa mă simt de trist şi de sărac
că-mi par eu însumi neaievea mie.

Pe cît, ca-n vis, din ceţuri o despoi,
mai dau în ea de-un rest tîrziu de soare,
dar ochii ei sînt doldora de ploi
şi-n păru-i vraişte simt răceli stelare,
şi-aşa de crudă-i dragostea cu noi
că n-o trăim atît pe cît ne moare...


V

Să-ţi dau un vis pe un sărut e poate
tot ce-n desaga firii mi-a rămas,
dar te-aş putea din gura morţii scoate
prin cîntecul ce prinde-n mine glas.

În duh sînt viu şi am puteri depline,
şi ard în el ca-n rug nemistuit,
dar ce-s acestea toate pentru tine
pe lîngă vraja fructului oprit?

De-aceea dau ocol splendorii tale
şi-mi văd de-amurgul meu înfiorat,
şi tot ce-ţi las în urma mea pe cale
e sufletul întins ca un macat,
să-ţi dormi pe el răsfăţul cărnii goale,
cînd ai trudit de multul tău păcat.


VI

Din vis în vis, veleatul ni se duce
şi-ai morţii vulturi dau prin preajmă roată
iubirii, ce nici ea n-o să ne poată
scăpa de ceasul punerii sub cruce.

Măcar un cînt de-ar fi să mai apuce
s-atingă-n noi desărvîrşirea toată
şi-ar fi de-ajuns la capăt să ne scoată
din crudul smîrc al vremilor uituce!

Păcatul plata la soroc şi-o cere
şi trupul vrednic nu e de-a mai fi,
dar de-ar rămîne-o urmă c-am fost vii,
mai blîndă-ar fi a trecerii durere,
căci nu c-am fost, nici cît am fost contează,
ci cît rămînem amintire trează.


VII

I-aş fi iubirii tale cuget viu,
de ţi-ai pleca urechea către mine,
cum tu mă faci oglindă să îţi fiu,
de mi se-mbie ochiul după tine.

Ureche şi-ochi, am fi de-a pururi una
şi Dumnezeu ne-ar ţine-n poala lui
cum ţine cerul soarele şi luna,
să te răsar şi tu să mă apui.

Dar surdă-mi eşti, cum poate şi eu ţie
mai orb îţi sînt decît s-ar cuveni,
şi n-are-n noi iubirea măreţie,
iar viaţa curge tulbure şi gri,
bolind de ce îi este dat să fie,
dar şi de ce-ar putea şi nu va fi.

Răzvan CODRESCU