SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2007
SUFERINŢA CA BINECUVÎNTARE
La Editura Cathisma (ţinută
la Bucureşti de eforturile conjugate ale ieromonahului basarabean Savatie
Baştovoi, ale Mănăstirii "Sf. Arhangheli" de la Petru-Vodă şi ale
trustului Sophía/Supergraph) a apărut nu demult, în frumoase condiţii grafice,
o cărţulie de 90 de pagini, sub semnătura părintelui Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, intitulată Suferinţa ca binecuvîntare.
De fapt,
ierom. Savatie, scriitor talentat şi teolog redutabil (deşi nu prea
agreat de
ierarhia de la noi, din motive asupra cărora ar fi neavenit să ne
pronunţăm
aici), a scos o carte dintr-o conferinţă ocazională a Părintelui Calciu,
"rostită cu ocazia primei invitaţii oficiale în România, în 1995" (alte
detalii
nu ni se oferă!)*,
şi din răspunsurile date de conferenţiar unor întrebări formulate din sală. În
aceste condiţii, micul volum se prezintă ca o colecţie de flash-uri
memoriale sau mărturisitoare, cu caracter mai degrabă biografic şi moral decît
teologic sau duhovnicesc.
E păcat că îngrijitorul
ediţiei s-a zgîrcit să scrie mai pe larg despre viaţa şi activitatea părintelui
(sub cuvînt că... "nu are nevoie de prezentări"), rezumîndu-se la un
text de copertă finală, din care reţinem acest bine formulat pasaj orientativ: "Este
o mărturisire pătrunsă de bucuria revederii, de adierea libertăţii de a spune
lucrurilor pe nume, a unui om care şi-a petrecut un sfert din viaţă în
închisoare din cauza cuvîntului. De la vîrsta ecleziastului, suferinţa nu mai
produce ură, ci devine o binecuvîntare, un loc al întîlnirii omului cu
Dumnezeu. Nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne îndepărteze suferinţa, ci
trebuie să-L rugăm să pătrundă în suferinţa noastră şi să o umple de Sine
Însuşi, să o îndumnezeiască – este îndemnul părintelui".
Iată în continuare, ca o
arvună a unei lecturi ce merită totuşi făcută (cărţulia se poate procura de la
Librăria Sophía din Bucureşti, str. Bibescu-Vodă 24, sector 4, cod 040152, tel.
0722/266618, sau prin S.C. Supergraph S.R.L., Bucureşti, str. Ion Minulescu 36,
sector 3, cod 031216, tel. 021/3206119), cîteva fragmente din cuvîntul
părintelui şi din dialogul cu sala. (A.
V.)
Din conferinţa Părintelui
Calciu
"Slăvit să fie Dumnezeu că ne-a îngăduit să ne întîlnim din nou în această
ţară şi în această sală. Este pentru prima oară cînd sînt invitat în mod
oficial să vorbesc, după ce în clandestinitate am vorbit pe cît mi-au îngăduit
Dumnezeu şi puterile mele. Şi astăzi sîntem în libertate de a propovădui cuvîntul
lui Dumnezeu, de a vă împărtăşi experienţa noastră duhovnicească şi de a
încerca să realizăm o pace sufletească în ţara noastră atît de zbuciumată, atît
de divizată prin neînţelegeri, prin idei noi, neacceptate din multe puncte de
vedere. [...]
Am făcut Teologia într-un sens oarecum semiclandestin. Adică, în perioada
în care eram în închisoare, perioada cea mai dificilă a vieţii de închisoare
pentru toţi tinerii, Dumnezeu a trimis în mijlocul nostru pe preoţi.
Securitatea a arestat, Guvernul comunist a arestat preoţii, călugării, şi au
venit în mijlocul nostru, într-o perioadă de totală disperare pentru noi.
Preoţii aceştia erau pregătiţi pentru suferinţă, prin educaţia lor, prin
pericolul în care au trăit tot timpul, prin refuzul oricărei înclinări sau
plecăciuni în faţa regimului comunist. Ei au venit pregătiţi pentru suferinţă,
cum noi nu eram. Ei au venit cu harul rugăciunii. Ei au venit cu mîngîiere
pentru noi, cu spovedanie, unii aduceau împărtăşania cusută în cutele
cămăşilor. Şi am putut să ne spovedim, să ne împărtăşim, să ne purificăm
sufletul.
Şi atunci am înţeles ceea ce ştiam din slujbele de la biserică, ceea ce
ştiam din educaţia pe care o primisem (pentru că am apucat educaţia religioasă
în şcoală). Am înţeles ceea ce înseamnă exact, nu aşa, auditiv, nu aşa ca un
răsunet de o clipă în mintea omului, ce înseamnă cuvintele Mîntuitorului: «Voi sînteţi
sarea pămîntului, voi sînteţi lumina lumii». Şi atunci am făcut un vot între
mine şi Iisus Hristos şi am zis: «Doamne, dacă mă scapi din închisoarea asta cu
viaţă, eu mă voi preoţi». [...]
Am început brusc predicile mele [cele Şapte
cuvinte către tineri din Postul Mare al anului 1978 – n. Red.]. Tinerii
ştiau, corpul profesoral nu era prevenit poate, Departamentul Cultelor ştia
ceva, fără îndoială că Securitatea ştia. Dar, oricum, această pornire a
predicilor mele a fost şocantă şi foarte puţin aşteptată şi cunoscută de cei
care ne supravegheau. Şi am început prin a-mi intitula fiecare predică într-un
fel special. Predicile erau tipărite, bătute la maşină şi cîteva exemplare erau
distribuite celor din sală, pentru că nu voiam să le rostesc liber, ca să nu mă
acuze că am rostit lucruri şi îndemnuri care ar fi putut să lezeze autoritatea
statului în sensul legal, nu în sensul principial.
Prima predică a avut un efect extraordinar; nu mă refer la efectul pe care
l-a avut asupra tinerilor, ci la reacţia autorităţilor. A început Departamentul
Cultelor, chiar şi colegii mei s-au speriat, fiindcă adevărurile pe care le
rosteam acolo, fără să fi vizat în vreun fel autoritatea comunistă, vizau
independenţa şi libertatea sufletului uman, al tînărului în special. În fapt,
nu spuneam lucruri extraordinare. Spuneam atîta, că fiecare om este imaginea
lui Dumnezeu, că această imagine ne îndreptăţeşte la cunoaştere şi cunoscînd
spiritul şi materia, avînd dreptul de a cunoaşte spiritul şi materia, ce este
bine şi ce este rău, focul şi apa, noi putem decide. Decidem în libertate: nu
mai eşti un şurub într-un sistem social, ci eşti un om, eşti o persoană. Făcînd
această decizie, tu devii un om liber. Libertatea îţi dă responsabilitate, iar
responsabilitatea pentru o decizie îţi dă demnitatea christică. [...]
Cînd am ajuns la predica a patra, Securitatea mi-a închis uşa bisericii. Am
predicat în curtea bisericii, de pe trepte. La predica a cincea, poarta
Seminarului, care e înconjurat de un zid, a fost încuiată. Tinerii din afară,
seminariştii, erau obligaţi să stea în dormitoare. Cei care erau aici, mi-aduc
aminte, au sărit pe ferestre, iar tinerii din afară au urcat peste ziduri ca să
audă cuvîntul lui Dumnezeu [...].
Mi se spusese că voi fi arestat şi aşa mai departe, şi le-am spus adevărul
seminariştilor: «Iată ce se întîmplă, pun în pericol un Seminar întreg. Aţi
putea fi trimişi la casele voastre. Aţi putea pierde studiile. Seminarul să fie
desfiinţat. Eu să fiu arestat. Poate şi
voi. Ce facem?». Şi mă gîndisem să încetez. Cuvîntul [lor] a fost aşa: «Părinte
profesor, este prea tîrziu să mai dăm înapoi. Mergem înainte. Dacă vă
arestează, să ne aresteze şi pe noi. Dacă vă condamnă, să ne condamne şi pe
noi». [...]
În final, vreau să vă mai spun cîteva lucruri. Aş vrea să nu încetaţi să vă
rugaţi. Aş vrea să înţelegeţi că, dacă există o protecţie care se întinde peste
societatea umană sau peste ţara noastră, este puterea rugăciunii. Să nu faceţi
o rugăciune de rutină. Puneţi în mişcare
sufletul. Mişcaţi inima. Umpleţi-vă de fiorul rugăciunii. Sînt convins că mulţi
dintre d-voastră se roagă. Şi eu m-am rugat. Şi am crezut, pînă am ajuns în
închisoare, că ştiam să mă rog. Dar
ajungînd în închisoare, am văzut că nu ştiu să mă rog. Dacă nu-ţi intră
sufletul în vibraţie, dacă nu te pătrunde fiorul credinţei din creştet pînă-n
tălpi, nu eşti în rugăciune adevărată. Eşti într-o rutină. [...]
Mai ales acum le spun teologilor: învăţaţi să vă rugaţi, ca mai apoi să
puteţi învăţa pe alţii. Atîta vreme cît tu nu ştii să te rogi, degeaba spui
creştinilor roagă-te. Degeaba spui
penitentului tău roagă-te pentru păcatele
tale. Cînd el, preotul, va şti cum să se roage, va trimite credinciosului
său fluxul puterii".
Din dialogul cu sala
"Dumneavoastră ne-aţi vorbit de
suferinţă. Poate suferinţa să înnobileze sufletul uman?[...]
Noi am fost în închisoare. Suferinţa noastră creştea cu fiecare zi, adică
sistemul inventa metode de tortură care erau din ce în ce mai atroce. Chiar
dacă nu ne mai torturau, dar diavolul le dădea lor cuvintele cele mai
extraordinare, ca să te rănească în suflet. [...] În fiecare zi strigam la Dumnezeu: «Doamne, uşurează
suferinţa». Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi
mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gîndeam
că uite, ca mîine murim şi noi. Dar am
ieşit afară. [...]
Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din
diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a
fost o revelaţie. Claudel spune aşa: «Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună
capăt suferinţei umane. El n-a venit în
lume nici măcar să explice suferinţa.
Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui». Şi
atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferinţa, de ce nu ne-a uşurat-o
atunci cînd I-o ceream. Pentru că, cu cît sufeream mai mult, cu atît prezenţa
Lui era mai mare în inima noastră.
S-a
întîmplat în puşcărie, şi mai ales la Piteşti, ca prin suferinţă să ajungeţi la
limita apostaziei?
Absolut. Însă Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a ne
întoarce la adevăr..."
* Datarea editorială este
evident eronată. Din conferinţa părintelui rezultă limpede că a fost ţinută
după apariţia la Editura Anastasia a celor Şapte
cuvinte către tineri (1996) şi în faza de pregătire a primei ediţii Romfest
desfăşurate în ţară (Bucureşti, 1998). O asemenea gafă de proporţii poate crea
suspiciune asupra întregului demers... De ce or ţine unii oameni, altminteri nu
lipsiţi de calităţi, să se angajeze în întreprinderi care-i depăşesc?!
* [Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa] "Suferinţa ca binecuvîntare", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 7/199, iulie
2007, p. 8 (rubrica "Mărturii").
Părintele Gheorghe Calciu
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire