Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2007
DOUĂ TRADUCERI
DIN ANNICK DE SOUZENELLE
ROLUL SACERDOTAL AL FEMEII
Este, oare, justificată cererea foarte multor femei de a putea să intre în
cinul preoţesc?
Înainte de a examina fondul problemei, vom spune că masculinitatea
ierarhiei bisericeşti, cu care întreaga Biserică e adesea confundată, poate
părea greu de suportat. Deci revendicarea făcută de femei nu e decît o reacţie
în faţa unei stări de lucruri frustrante, presupunîndu-se că prezenţa femeii în
altar şi la săvîrşirea Sfintelor Taine ar putea cumva să echilibreze
situaţia. Aşa să fie?
Dacă e adevărat că există ceva de îndreptat, soluţia propusă nu ţine seama
de realitatea Bisericii ca imagine a Sfintei Treimi. Altfel spus, avem de-a
face cu o reacţie de ordin psihic. Pusă în adevăraţii ei termeni, problema este
însă una de ordin ontologic şi se referă la modelul divin, omul trebuind să
urmeze pe pămînt rînduiala cerească.
Pe de altă parte, revendicarea femeilor pare a se înscrie într-o
problematică mai largă, ea ţinînd de parametrii religioşi ai ansamblului
revendicărilor sociale. Dacă este cunoscută vehemenţa campaniilor de la
începuturile feminismului, astăzi mişcarea a dobîndit ceva mai multă
înţelepciune, începînd să iasă din confuzia legată de noţiunea de egalitate
între bărbaţi şi femei.
Nu voi examina în detaliu această problemă socială, căci nu constituie
subiectul rîndurilor de faţă. Dacă o amintesc, totuşi, este pentru că ea mi se
pare a fi humus-ul existenţial în
care a putut să germineze actuala problemă religioasă. Nu o putem ignora, ea
fiind, din păcate, fundalul tuturor problemelor discutate aici. Dacă, în
calitatea noastră de creştini, sîntem chemaţi să ne ducem viaţa cotidiană în
conformitate cu datele ontologice, trebuie să mărturisim că, adesea, facem
exact contrariul.
Desigur, aceste legi ontologice sînt ocultate aproape total de eticile
religioase puse în slujba masculinităţii, care dau uneori o interpretare stîngace
şi reducţionistă datelor antropologice din Tradiţia noastră iudeo-creştină.
Sus-amintitele etici au mai multe în comun cu starea noastră psihică decît cu
Revelaţia.
Astăzi, cînd lumea este cuprinsă de o imensă mutaţie, cînd structurile de
toate tipurile se prăbuşesc şi reperele culturale dispar, valorile religioase
(care, în Occident, nu au depăşit nivelul unei bune morale, pe care în mod
greşit o numim creştină) nu mai au nici o greutate.
Problemele pe care le are de rezolvat lumea astăzi, în faţa ameninţării
unui nou potop de sorginte ştiinţifică, economică, socială, ca şi ineficienţa
sistemelor etice, generează violenţă şi angoasă. Ele ne cer să "intrăm în
arcă", să accedem, cu alte cuvinte, într-un nivel de conştiinţă guvernat
de adevăratele valori creştine.
Vorbesc despre situaţia din Occident, căci Orientul creştin, deşi puternic
influenţat de ideile iluministe, a păstrat valorile de ordin ontologic, fie şi
numai într-un fel de ghetto religios fară impact major asupra vieţii cotidiene,
astfel că, în mentalul colectiv, valorile ontologice au fost pe punctul de a fi
înlocuite de pseudo-eschatologia marxistă.
Dar iată că ghetto-ul a rezistat în tăcere, împlinind o operă de purificare
ce a mers pînă la martiriu, iar acum, după prăbuşirea comunismului, Biserica a
dobîndit conştiinţa noului său statut în lumea laică. Acesta este şi motivul
pentru care problema discutată aici nu există în lumea ortodoxă, sau, oricum,
nu se pune în aceiaşi termeni ca pentru Bisericile anglicană, protestantă sau
romano-catolică.
Să încercăm, deci, a cerceta perspectiva ontologică asupra preoţiei.
Preotul aflat la altar este icoana lui Hristos urcînd spre plinătatea supremă a
Fiului Omului şi a Fiului lui Dumnezeu, cele două naturi pe care le reuneşte în
Persoana Sa. El merge către Unu. El uneşte cerul şi pămîntul într-o nuntă de
foc. Acum, el uneşte de asemenea toate dualismele, contradicţiile şi opoziţiile
pămîntului: Exteriorul şi cele dinlăuntru ale Omului s-au făcut una şi "bobul
de grîu" a devenit "Fiul" (Bar,
acelaşi cuvînt ebraic din care provine şi primul cuvînt al Genezei, Bereshit, temei şi germene al revelaţiei
iudeo-creştine); căci Hristos spune în ebraică: "Dacă bobul de grîu nu
moare, el nu poate să rodească" (Ioan
12, 24), dar şi "Dacă Fiul nu moare, El nu poate să rodească".
În altar, aflat sub puterea fecundatoare a Sfîntului Duh, Fiul Omului şi
bobul de grîu sînt una. Sîngele Său şi rodul viei sînt una. Şi Fiul moare şi
învie întru slava desăvîrşirii ce se revarsă peste întrega creaţie.
În calitatea Sa de Dumnezeu, Hristos nu e nici bărbat, nici femeie. În
calitate de Fiu al lui Dumnezeu întrupat în lumea creată, El împlineşte o funcţiune
masculină faţă de creaţie, care, în întregul ei, e feminină faţă de divin.
Ca imagine a Fiului lui
Dumnezeu, preotul nu poate fi decît bărbat.
Dar există şi imaginea Fiului Omului. Ce înseamnă Fiul Omului?
Hristos deosebeşte categoric pe Fiul Omului de un simplu fiu biologic; El spune despre Ioan
Botezătorul că e cel mai mare dintre cei născuţi din femeie (Luca 7, 28). Toţi cei născuţi în
tenebrele lumii exterioare sînt fii ai femeii, fii ai acestei umanităţi încă
animale, care faţă de Dumnezeu nu poate fi decît feminină. Chiar dacă şi El a
venit în lumea tenebrelor exterioare ca fiu al unei femei, fiind la rîndu-I fiu
biologic, Iisus este în chip esenţial fiu al interiorităţii Mariei. În El,
interiorul şi exteriorul sînt indisociabile; El uneşte cei doi poli ai acestei
unice realităţi. Chiar şi în natura Sa de Fiu al Omului, singurul Său Tată este
Dumnezeu.
Fiecare dintre noi e "însămînţat" în Fiul, Cuvîntul fondator al persoanei
noastre. Noi n-avem, însă, de unde s-o ştim, căci omenirea de azi se identifică
încă cu dimensiunea sa animală, fiind în situaţia celei de-a şasea zile a
Genezei, unde a regresat o dată cu drama căderii. Textele sacre oferă o bună
învăţătură, dar atîta vreme cît cunoaşterea ivită din experienţă interioară nu
va începe să crească în noi, modalitatea de abordare a Revelaţei va fi una pur discursivă. Tot
astfel, prezenţa acestui Germene divin în noi – imagine a lui Dumnezeu după
chipul Căruia sîntem creaţi – rămîne o frumoasă imagine îngheţată, incapabilă
să ne mobilizeze încă pentru a începe procesul de gestaţie ce va face să
crească Fiul Omului în fiecare dintre noi pentru a ajunge la Asemănare.
Iată care este vocaţia noastră
ontologică.
În prezent, sîntem în situaţia zilei a şasea şi nu ascultăm decît "programarea"
noastră biologică, aducînd pe lume fii şi fiice ale femeii, în vreme ce Fiul
Omului rămîne prizonier în străfundurile noastre; acesta este Fiul Tatălui, Barabas, nelegiuitul din Evanghelii
care, înlănţuit în temniţă, este eliberat prin moartea şi învierea lui Hristos.
Actualizarea vie a acestor taine în faţa altarului are ca singur scop
eliberarea acelui Barabas ce agonizează înăuntrul fiecăruia dintre noi; o dată
eliberat, acest Barabas nu depăşeşte decît rareori limitele unei vieţi corecte
din punct de vedere moral, trăite în cadrul securizant al categoriilor de "bine"
şi "rău".
Arborele cunoştinţei nu este cel al binelui şi răului. Plantat în Eden-ul
nostru lăuntric şi situat simbolic în cea de-a şaptea zi a creaţiei, el
reprezintă ceea ce e împlinit din Fiul interior, ca şi ceea ce nu e încă
împlinit, în dinamica unei creşteri care ne conduce la Asemănare.
Fiul Omului prinde rădăcini în tot omul, în fiecare "Adam",
bărbat şi femeie, loc privilegiat unde imaginea fondatoare e fecundată de Sfîntul
Duh.
Dacă Iisus e Fiul Omului în interioritatea Adam-ului total, a cărei imagine
a început să crească o dată cu ascensiunea mesianică a poporului lui Israel,
împlinindu-se în Fecioara Maria, acelaşi Fiu al Omului e chemat să crească în
fiecare dintre noi. El este partea divină a fiecăruia din noi, un "eu sînt pe
cale de a fi" aşa cum i se revelează lui Moise la Rugul Aprins, în vreme ce
Iisus YHWH ne asigură că este acel EU SÎNT al Vechiului Testament: "Dinainte
ca Avraam să fi fost, EU SÎNT [YHWH]" (Ioan
8, 58).
Acest Fiu al Omului dinlăuntrul nostru este de esenţă divină şi, prin
urmare, de parte bărbătească în raport cu cea care-l poartă în pîntec, aceasta
din urmă fiindu-i "mamă", indiferent ce sex biologic ar avea. Iată de
ce Iisus nu-i va vorbi niciodată Mariei ca unei mame biologice, ci precum
aceleia care întruchipează această maternitate interioară. Cînd apostolii vin
să-I spună: "Mama Ta şi fraţii Tăi Te caută", Iisus pune întrebarea
esenţială: "Dar cine este mama Mea şi cine sînt fraţii Mei?", la care
tot El răspunde imediat: "Voi toţi sînteţi mama Mea şi fraţii Mei" (Matei 12, 50). Căci noi sîntem cei care
ne asumăm această maternitate înlăuntrul nostru de cîte ori împlinim voia
Tatălui.
Dacă evanghelistul Luca zice despre momentul naşterii lui Hristos: "Maria
a adus pe lume pe fiul ei, cel întîi născut" (Luca 2, 6), pe Golgota Iisus va încredinţa Mariei un al doilea fiu
interior în persoana lui Ioan, apostolul tainei divine, care s-a născut întru
această dimensiune lăuntrică, aşa cum o vor face, de altfel, toţi marii sfinţi
ai umanităţii.
Mlădiţe de sfinţenie, toţi purtăm înlăuntrul nostru pe acest Fiu al Omului
în devenire. Numai el poate sluji la altar. El nu poate fi reprezentat decît de
un bărbat. Această revelaţie este de ordin ontologic. Nu femeile din jurul lui
Iisus au fost numite "Fii", chiar dacă, graţie sfinţeniei lor, născuseră pe
Fiul lăuntric.
Poporul regal îndeplineşte o funcţie feminină care îşi are arhetipul în
Fecioara Maria, în timp ce slujitorii altarului îndeplinesc o funcţie
masculină. În sînul Bisericii, simbolurile trebuie respectate riguros pentru a
intra în rezonanţă cu modelele cereşti cărora le corespund. În caz contrar, lucrarea Sfîntului Duh nu se poate săvîrşi. Altfel, ne-am
putea împărtăşi cu prăjitură şi coniac în loc de pîine şi vin. Or, apa, sarea
şi grîul din componenţa pîinii, ca şi vinul au fost desemnate încă din Vechiul
Testament şi confirmate în Evanghelii ca fiind Trupul şi Sîngele Fiului.
Funcţia sacerdotală cu care Avraam este investit de către Melchisedec, rege
al Dreptăţii, provine de la Cel ce
împlineşte toată Dreptatea, pe pămînt ca şi în cer (Geneza 14, 18). Pe de altă parte, Melchisedec este numit "rege
al Salem-ului", adică rege al săvîrşirii tainelor. Or, aceste taine nu pot
fi săvîrşite decît sub egida Sfîntului Duh şi în rigoarea Cuvîntului Care
uneşte cerul şi pămîntul, restabilind raportul just între cele două planuri ale
realităţii. Tradiţia spune că Melchisedec este deja Mesia, apariţie fulgurantă
în viaţa celui care, prin fiul său Isaac, va aduce pe lume o prefigurare a
Fiului.
Femeile care au cerut să primească sacerdoţiul preoţiei în Biserica Anglicană au uitat că în faţa altarului se actualizează moartea şi învierea lui
Hristos – Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Animate poate de cele mai bune
intenţii, ele comemorează un eveniment care a avut loc acum 2000 de ani, dar
fără a-l trăi în imediatul CLIPEI, de parcă evenimentul nu le-ar privi şi pe
ele, şi ceea ce reprezintă ele. Din punctul de vedere al rigorii despre care
vorbeam mai devreme, ele nu-şi pot îndeplini rolul de "icoane" ale
Fiului.
Cele două perspective sînt cît se poate de diferite. Una provine dintr-o
abordare emoţională, rămînind prizoniera timpului istoric, liniar, exterior
nouă; ea creează obişnuinţe. Cealaltă reprezintă realitatea ontologică pe care
se întemeiază Tradiţia; ea îşi are rădăcinile în eternitate; iată de ce fiecare
moment al Istoriei e încărcat de sens. Dacă mulţi preoţi anglicani ostili
hirotonisirii femeilor vor adera la Biserica Romano-Catolică, mă tem că decizia
lor nu se va întemeia pe o analiză ontologică a problemei. Majoritatea
oamenilor iau asemenea decizii numai cînd o situaţie devine insuportabilă, mai
precis cînd acea situaţie zdruncină o stare de fapt cu care erau obişnuiţi. Însă obişnuinţa şi Tradiţia relevă planuri diferite ale realităţii şi nu
pot sta împreună. Din punctul de vedere al sus-amintiţilor preoţi, rutina
religioasă făcea parte din componentele ce le garantau o viaţă confortabilă.
Astăzi, bărbatul vede cum o mare parte a prerogativelor sale îi este smulsă,
iar restul este pus fundamental sub semnul întrebării. Se înţelege de ce situaţia îi pare groaznică.
Dar această înţelegere de ordin psihologic nu trebuie să ne facă să ignorăm
ceea ce se întîmplă dincolo de aparenţe.
Dacă insist spunînd că prezenţa bărbatului la altar este o necesitate
fundamentală, insist în egală măsură asupra unei urgente reconsidererări a
situaţiei multor preoţi care nutresc inconştient o voinţă de putere. Fiind cu
atît mai funestă cu cît este mai "inconştientă", ea constituie acea
carapace cvasi-indestructibilă a rutinei care fixează într-o falsă virilitate,
întru totul contrară virilităţii duhovniceşti: "Cînd sînt slab, atunci sînt
tare" (II Corinteni 12, 10),
spune Apostolul Pavel, ştiind bine care este singura forţă capabilă să inducă
naşterea interioară, ce ne transformă pe fiecare într-un Fiu al Omului,
împlinindu-ne astfel menirea ontologică. Or, preotul este cel dintîi chemat
către săvîrşirea acestei mutaţii lăuntrice.
La acest nivel rezidă adevărata problemă care a generat tulburările
discutate aici. Deseori, preotul se identifică cu funcţia sa, ascunzîndu-se în
spatele ei; el îşi ascunde mizeria pozînd în rolul de "păstor" al "oilor"
care formează laicatul (poporul regal). Or, păstorul e ferm convins – fie şi
numai la nivel inconştient – că oile îi datorează supunere. El uită că, în
accepţiune hristică, oaia – kebesh –
înseamnă "cea care se supune voinţei divine"; ea nu poate sta
împreună cu „capra” (Matei 25, 32) – atoud – care "se opune voinţei
divine".
Numai Hristos este păstor, iar preotul comite un abuz de limbaj
apropriidu-şi astfel termenul. Adevăratul păstor, icoană a lui Hristos, este
cel (sau cea) care joacă rolul unui autentic îndrumător spiritual, deoarece,
urmîndu-şi propria cale duhovnicească, el (sau ea) se face oaie şi primeşte
acest dar de la Dumnezeu.
Văd aici, printre cei ce împlinesc funcţia de păstor, o eventuală prezenţă
feminină, căci multe femei îmbunătăţite duhovniceşte au primit acest dar de la
Dumnezeu la fel ca şi bărbaţii, numai că ele nu sînt băgate în seamă. Ceea ce
mă face să merg şi mai departe cu analiza problemei noastre.
Cred că ar exista o modalitate de reechilibrare a situaţiei din sînul
cinului preoţesc, printr-o mai largă participare a femeilor în viaţa Bisericii,
ajutîndu-i astfel pe bărbaţi să se elibereze de rutina pe care o denunţam mai
sus. Iată de ce îndrăznesc să vorbesc despre "sacerdoţiul femeii".
Slujirea preotului la altar nu e singura funcţiune sacerdotală. Nu a fost
Hristos înconjurat de numeroase femei pe parcursul întregii Sale vieţi? Nu a
confirmat El gesturile lor, sacralizîndu-le astfel? Mariei Magdalena, cea care
I-a uns cu ulei scump părul şi picioarele, îi spune că fapta sa va fi amintită
în veci (Marcu 14, 9).
Repetăm că Evanghelia nu e o simplă relatare cu rol comemorativ, este clipa
eternă în miezul căreia sîntem chemaţi să pătrundem. De ce să reducem valoarea
acestui moment care dă seama de relaţia Mîntuitorului cu femeia, făcînd din el
o simplă amintire a unui gest frumos?
Gestul Mariei-Magdalena întemeiază modul de acţiune al femeii în lume. Ca
şi cel al samaritencei căreia Iisus îi cere să-I dea apă să bea – într-un
schimb de replici care îi surprinde pe apostoli. Această apă înseamnă a da
viaţă prin grija purtată aproapelui, prin propovăduirea Cuvîntului; apă care,
primită de o inimă deschisă la lucrarea Sfîntului Duh, devine vin, sînge şi
duh!
Oare nu o femeie are privegiul de a-L întîlni prima pe Cel Înviat din
morţi, mergînd apoi să-i vestească pe apostoli? Să fie ea exclusă dintre cei
cărora, înainte de Înălţare, Hristos le porunceşte să anunţe "Vestea cea
Bună" pe tot pămîntul: "Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate
neamurile, botezîndu-le..." (Matei
28, 19)?
Oare femeia nu poate propovădui, boteza sau spovedi? Preotul german Eugen
Dewermann este poate eretic faţă de credinţa creştină, dar acest om a avut
parte de multă suferinţă, iar dacă a ales o cale pe care nu o putem urma, asta
nu înseamnă că a greşit denunţînd groaznica incompetenţă a majoritaţii preoţilor
în a primi spovedania. Aceşti slujitori ai altarului sînt total nepregătiţi
pentru teribila întîlnire cu profunzimile sufleteşti, fiind lipsiţi de o
adevărată cunoaştere a psihismului omenesc, pe care psihologia începe să-l
descopere. Desigur, teologii noştri nutresc un dispreţ nejustificat faţă
de psihologie, considerînd-o ca nepotrivită cu dimensiunea spirituală la care sînt
convinşi că au acces. Asta a făcut ca lumea să fugă de spovedanie, recurgînd la
diverse "tehnici" psihologice, care, la rîndu-le, nu conduc spre o
veritabilă deschidere spirituală. De aici, s-a ajuns la o situaţie în care
abundă excluderile reciproce, situaţie de care sîntem cu toţii responsabili, în
calitatea noastră de mădulare ale Bisericii.
Se impune un alt mod de abordare, care să ţină riguros seama de aportul
psihologiei, dar să fie, în acelaşi timp, deschisă spre lumina transcendenţei
ce întemeiază fiinţa umană. Această nouă abordare este necesară, dar nu şi suficientă, căci numai
integrarea acestor cunoştinţe într-o veritabilă cale spirituală va putea
tranforma fiinţa, făcînd-o capabilă să-şi asculte aproapele şi să-l trimită
către el însuşi, pentru a-L întîlni acolo pe Dumnezeu.
Fiinţa aceasta poate fi, la fel de bine, un bărbat sau o femeie. Dacă
slujirea altarului ţine de modelul hristic, neputînd fi îndeplinită decît de
bărbat, diaconia este slujba îngerilor; aici nu există distincţia
masculin/feminin. În primele veacuri creştine, diaconia era încredinţată atît
femeilor, cît şi bărbaţilor. Ea trebuie reintrodusă azi, urmînd să-i definim un
cadru de funcţionare care să lase loc suflării Sfîntului Duh. Or, El, departe de
a închide, ştie să deschidă toate acele dimensiuni neexplorate ale Tradiţiei,
cele pe care raporturile noastre de forţă le ţin încă prizoniere.
Oare de cîte comori de dragoste se lipseşte Biserica neavînd încredere în
femeie? Iar în privinţa laicatului, el ar putea să-şi înţeleagă mai bine rolul
de "oaie". Căci Maria e "oaia" prin excelenţă: "Iată roaba
Domnului; fie mie după cuvîntul tău!" (Luca
1, 38), spune ea, pentru ca mai tîrziu să adauge: "Faceţi orice vă va
spune!" (Ioan 2, 5). Tocmai
pentru că s-a supus, ea este acum deasupra tuturor ierarhiilor îngereşti ("Mai
cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii...").
Ea va participa la sacerdoţiu într-o dimensiune a preoţiei desăvîrşite. Către
această dimensiune a fost ea chemată încă de la vîrsta de trei ani, crescînd în
templu şi lăsîndu-se desăvîrşită de suflarea de foc a Sfîntului Duh, desăvîrşind
împreună cu El profunzimile unui pămînt virginal, unde avea să-Şi găsească
sălaş Mîntuitorul lumii.
Traducere de
Marian STAN
* Annick de Souzenelle,
"Rolul sacerdotal al femeii", în Puncte
cardinale, anul XVII, nr. 5/197, mai 2007, pp. 14-15 (rubrica "Sic
cogito").
«LIBERTATEA» CARE ADUCE «CIUMA»
(cuvînt despre
homosexualitate)
Clasa politică se va confrunta cu o problemă care, deşi lipsită de orice
consistenţă, riscă să ia proporţiile broaştei din fabulă. Să sperăm că, în cele
din urmă, acest balon de săpun va împărtăşi soarta aceleiaşi broaşte, căci,
altfel, prea laica noastră Republică nu dispune de vreun instrument pentru a o
dezamorsa.
Mă refer la revendicarea ca mariajul între homosexuali să fie recunoscut la
nivel instituţional.
Odinioară, regele se căsătorea simbolic cu poporul. Împăratul Chinei, fiu
al cerului, lua în căsătorie poporul, fiu al pămîntului; unul şi multiplul erau
de nedespărţit. În prezent, poporul nu recunoaşte alt punct de referinţă în
afara lui însuşi. Astfel, el nu va reuşi să-şi găsească echilibrul decît dacă
se va întoarce către Unitatea fondatoare a propriei sale fiinţe interioare,
altfel spus, către propria sa dimensiune regală.
Demult ieşită de sub autoritatea exterioară a Bisericii, Republica noastră
şi-a definit laicitatea prin legea din 1905. Aceeaşi Republică va trebui să-şi
redefinească raporturile faţă de autoritatea pricipiului divin din om, asupra
căreia statul nu are nici o putere. Or, din acest principiu decurg legile care
structurează lumea. Ele sînt pentru lume ceea ce este un zid de susţinere
pentru o casă; încălcate, ele vor provoca prăbuşirea! Încălcîndu-le din
ignoranţă, pricinuim dezastre!
Ele nu sînt legi de ordin moral, de genul celor pe care se întemeiază etica
unui anume popor în cadrul propriei civilizaţii. Ele se află dincolo de
registrul dialectic al binelui şi răului, unde omul experimentează
relativitatea. Ele hotărăsc viaţa sau moartea.
La nivelul realităţii ontologice, homosexualitatea nu-şi găseşte nici un
corespondent. Toate tradiţiile lumii legitimează uniunea contrariilor, cea
dintre cer şi pămînt, respectiv dintre polii masculin şi feminin.
Tradiţia biblică, pe care se întemeiază civilizaţia noastră, vorbeşte încă
de la primul cuvînt despre alianţa dintre Increat şi Creat, despre relaţia
nupţială dintre Dumnezeu şi umanitate, apoi despre Adam şi femininul său
interior, despre nunta dintre lumină şi tenebre, fără de care lumina nu poate
spori, despre îngemănarea dintre uscăciune şi umiditate, în lipsa căreia nu
există fecunditate. În sfîrşit, ca un reflex al realităţii ontologice în lumea
noastră căzută, ni se vorbeşte despre uniunea dintre bărbat şi femeie.
O dată ce uniunea contrariilor este transgresată, asupra noastră se va
abate CIUMA, cea de-a cincea plagă care
a devastat Egiptul, ţară unde evreii erau ţinuţi prizonieri. Această plagă va
coborî asupra lumii în care fiinţele umane sînt prizoniere ale propriei
inconştienţe. Precum în vremea Exodului biblic oamenii sînt chemaţi să
facă trecerea către un alt nivel de
conştiinţă. Ei sînt chemaţi la împlinirea Paştelui lăuntric.(rădăcina ebraică PESAH înseamnă TRECERE). Paştele
evreilor despre care se vorbeşte în Exod cheamă astăzi un Paşte al neamurilor.
Din perspectiva celor ce trec către un alt nivel de conştiinţă, urgiile nu sînt
considerate "ghinioane", ci
simple obiectivări ale mizeriei lor lăuntrice, deci prilej de noi introspecţii.
Ciuma, simbolul tuturor nenorocirilor despre care vorbim, e desemnată prin
cuvîntul ebraic DEBER, ce se pronunţă
DABAR. Cum în limba ebraică nu se
scriu vocalele, acelaşi cuvînt desemnează un "lucru" şi reflexul "verbului"
fondator. Dacă pentru noi omonimia face obiectul jocurilor de cuvinte, în
ebraică ea e un joc divin; aceasta înseamnă că lucrurile nu au realitate, sens
şi viaţă decît în relaţie cu Verbul care le întemeiază. Cînd această relaţie e
întreruptă, lucrul nu mai are sens şi ciuma nu întîrzie să-şi facă apariţia.
Homosexualitatea nu are nici o legătură cu Verbul divin, fiind lipsită de
realitate ontologică. De fapt, ea nu există decît în lumea noastră căzută, ca o
deviaţie de la relaţia normală dintre bărbat şi femeie. Această relaţie normală
se află în directă legătură cu perechile ontologice. Iată de ce ea duce la
fecunditate; ea e sacră în sine.
Confruntaţi cu deviaţiile cărora le sîntem pradă în lumea de azi, toţi avem
datoria de a ne ajuta între noi. Dar înţelegerea şi întrajutorarea nu trebuie
confundate cu acceptarea deviaţiei în sine şi recunoaşterea unui statut legal
pentru obiectul acestor deviaţii. A oferi un statut legal ce-i aşază pe homosexuali
pe acelaşi plan cu perechile normale, a le da homosexualilor dreptul de a se
căsători în faţa ofiţerului de stare civilă, aceasta înseamnă a aduce ciuma.
Trebuie să o ştim.
Total ignorant faţă de dimensiunea sacră a antropologiei şi de textele ce
ne-o revelează, Statul se împotriveşte acestei revendicări prin argumente de
ordin moral, sentimental, afectiv, sau invocînd
bunele obiceiuri. Sub acelaşi pretext al libertăţii, de care uzează azi
homosexualii, poate că mîine se va pretinde recunoaşterea legală a poligamiei
sau – de ce nu? – a incestului...
Ca şi majoritatea contemporanilor noştri, Statul nu cunoaşte încă
adevăratul chip al libertăţii. Libertatea se cucereşte ascultînd legile
ontologice, care relevă chipul nostru divin. Umanitatea ruptă de divin e
aducătoare de ciumă; întoarsă către divin, e izvor de viaţă.
Alegerea pe care o avem de făcut nu suportă nici o amînare.
Traducere de
Marian STAN
* Annick de Souzenelle, "«Libertatea» care aduce «ciuma» (cuvînt despre
homosexualitate)", în Puncte
cardinale, anul XVII, nr. 9/201, septembrie 2007, p. 11 (rubrica
"Lumea pe dos").
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire