Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
Autorul articolului
2007
DESPRE POZIŢIA BISERICII
FAŢĂ DE STĂPÎNIRE
"Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu
mai mult decît pe oameni".
(Faptele Apostolilor 5, 29)
Acest cuvînt este sufletul şi inima însăşi a Bisericii
Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru
ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se
află atotvaloarea ei netrecătoare. A te supune lui Dumnezeu mai mult decît
oamenilor – acesta este
principiul principiilor, sfinţenia
sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor. Această a-tot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor
sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici,
cu nici un preţ, Biserica nu poate face
nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un
fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii.
Iată care este mai întîi de toate răspunsul dat primilor
prigonitori ai Bisericii. Şi acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor
de-a lungul veacurilor, pînă la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu e
întotdeauna pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cît timp nu sînt
împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar cînd oamenii se ridică
împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se
împotrivească şi să răspundă acestor atitudini ostile. Dacă ea nu procedează
astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii, dacă nu
procedează astfel, mai sînt ei oare reprezentanţi apostoliceşti ai Sfintei
Biserici? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă)
bisericească nu înseamnă altceva decît a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi
Biserica Sa. O astfel de "iconomie" este pur şi simplu o trădare a
Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume
vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul
ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască,
veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul
Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea
evanghelică: "Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi" (Evrei
13, 8). Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se
sfinţească prin ea, să se înveşnicească prin ea, să se înveşnicească şi să fie
deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să
fie în pas cu timpul ori cu spiritul
vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi
spiritul vremurilor tot după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului
Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfîntă, de-a pururi
apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de
aceea niciodată nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce
aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pămînteşti. Nu ea
urmează a se adapta la spiritul vremurilor; dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie,
vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin
această lume: mai întîi Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma
Lui omul: "Ca să fie Hristos cel dintîi întru toate" (Coloseni 1, 8).
Ca atare, stăpînirea este de la Dumnezeu (Romani 13, 1-6): şi ierarhia valorilor, şi
ierarhia ordinii de la Dumnezeu sînt. De aceea, în principiu, trebuie să ne
supunem stăpînirii care pune ordine, normalizează şi păstrează această ordine
divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în
anarhie.
Stăpînirilor
trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în
lume, pentru că sînt "slugile Domnului" şi, ca slugi ale Domnului, poartă
sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpînirilor trebuie să ne
supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sînt "înfricoşătoare pentru
fapte rele" şi nu pentru cele bune.
Atunci, însă, cînd stăpînirile devin periculoase pentru fapte bune, cînd stăpînirile
prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decît toate, binele şi atotbinele
acestei lumi – pe Iisus Hristos, şi prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpîniri
nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să lupte
cu ele, şi să lupte anume prin binecuvîntatele mijloace evanghelice.
Niciodată creştinul
să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor decît lui Dumnezeu, şi
mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei lui. La
început stăpînirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Cînd însă stăpînirea
se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se
transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la
Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpînirii,
şi taina silniciei: stăpînirea este binecuvîntată de Dumnezeu, silnicia însă
este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă
acest bine este întrebuinţat în rău, aceasta este de la diavol. Întrebuinţarea
în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada
lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor.
Stăpînirea vine de la Dumnezeu, şi pînă cînd ea rămîne în
Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvîntată. Părăsindu-L pe
Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunîndu-se pe sine
puterii antidumnezeieşti, diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică,
patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpînirii. Aceasta este sfînta
şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la
început şi pînă acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sînt martorii ei? Toţi
Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit
Sfinţii Mucenici, începînd cu Sfîntul Ştefan, şi pînă la noii noştri mucenici, şi
cîţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul
Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji: într-un cuvînt, de la stăpînirile
luptătoare contra lui Dumnezeu ale acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori
nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sînt sfinţi şi nemuritori ca
martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească
poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpînitorilor
acestei lumi, oriunde s-ar afla ei şi oricine ar fi ei. Fiecare sfînt mucenic,
fiecare sfînt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare
vie şi o personificare nemuritoare
a preasfintei a-tot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: "Trebuie
să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decît pe oameni". Fiecare din ei s-a ţinut
de această a-tot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu
tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au
fost omorîţi de către stăpînitorii apostaţi, din veac în veac.
Ierom. AMFILOHIE BRÎNZĂ
Sf. Mănăstire Diaconeşti
*
Ierom. Amfilohie Brînză, "Despre poziţia Bisericii faţă de
stăpînire", în Puncte cardinale,
anul XVII, nr. 4/196, aprilie 2007, p. 16 (rubrica "Creştinul în
cetate").
Diaconeşti, 2006: Demostene Andronescu,
ieromonahul Amfilohie şi părintele Gheorghe Calciu
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
1 comentarii:
Cat de departe suntem de ce ar trebui! Si cat de departe de ce ar trebui sunt chiar popii si ierarhii Bisericii!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire