ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXXIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2007

DOUĂ TRADUCERI

DIN ANNICK DE SOUZENELLE

ROLUL SACERDOTAL AL FEMEII

Este, oare, justificată cererea foarte multor femei de a putea să intre în cinul preoţesc?

Înainte de a examina fondul problemei, vom spune că masculinitatea ierarhiei bisericeşti, cu care întreaga Biserică e adesea confundată, poate părea greu de suportat. Deci revendicarea făcută de femei nu e decît o reacţie în faţa unei stări de lucruri frustrante, presupunîndu-se că prezenţa femeii în altar şi la săvîrşirea Sfintelor Taine ar putea cumva să echilibreze situaţia. Aşa să fie?

Dacă e adevărat că există ceva de îndreptat, soluţia propusă nu ţine seama de realitatea Bisericii ca imagine a Sfintei Treimi. Altfel spus, avem de-a face cu o reacţie de ordin psihic. Pusă în adevăraţii ei termeni, problema este însă una de ordin ontologic şi se referă la modelul divin, omul trebuind să urmeze pe pămînt rînduiala cerească.

Pe de altă parte, revendicarea femeilor pare a se înscrie într-o problematică mai largă, ea ţinînd de parametrii religioşi ai ansamblului revendicărilor sociale. Dacă este cunoscută vehemenţa campaniilor de la începuturile feminismului, astăzi mişcarea a dobîndit ceva mai multă înţelepciune, începînd să iasă din confuzia legată de noţiunea de egalitate între bărbaţi şi femei.

Nu voi examina în detaliu această problemă socială, căci nu constituie subiectul rîndurilor de faţă. Dacă o amintesc, totuşi, este pentru că ea mi se pare a fi humus-ul existenţial în care a putut să germineze actuala problemă religioasă. Nu o putem ignora, ea fiind, din păcate, fundalul tuturor problemelor discutate aici. Dacă, în calitatea noastră de creştini, sîntem chemaţi să ne ducem viaţa cotidiană în conformitate cu datele ontologice, trebuie să mărturisim că, adesea, facem exact contrariul.

Desigur, aceste legi ontologice sînt ocultate aproape total de eticile religioase puse în slujba masculinităţii, care dau uneori o interpretare stîngace şi reducţionistă datelor antropologice din Tradiţia noastră iudeo-creştină. Sus-amintitele etici au mai multe în comun cu starea noastră psihică decît cu Revelaţia.

Astăzi, cînd lumea este cuprinsă de o imensă mutaţie, cînd structurile de toate tipurile se prăbuşesc şi reperele culturale dispar, valorile religioase (care, în Occident, nu au depăşit nivelul unei bune morale, pe care în mod greşit o numim creştină) nu mai au nici o greutate.

Problemele pe care le are de rezolvat lumea astăzi, în faţa ameninţării unui nou potop de sorginte ştiinţifică, economică, socială, ca şi ineficienţa sistemelor etice, generează violenţă şi angoasă. Ele ne cer să "intrăm în arcă", să accedem, cu alte cuvinte, într-un nivel de conştiinţă guvernat de adevăratele valori creştine.

Vorbesc despre situaţia din Occident, căci Orientul creştin, deşi puternic influenţat de ideile iluministe, a păstrat valorile de ordin ontologic, fie şi numai într-un fel de ghetto religios fară impact major asupra vieţii cotidiene, astfel că, în mentalul colectiv, valorile ontologice au fost pe punctul de a fi înlocuite de pseudo-eschatologia marxistă.

Dar iată că ghetto-ul a rezistat în tăcere, împlinind o operă de purificare ce a mers pînă la martiriu, iar acum, după prăbuşirea comunismului, Biserica a dobîndit conştiinţa noului său statut în lumea laică. Acesta este şi motivul pentru care problema discutată aici nu există în lumea ortodoxă, sau, oricum, nu se pune în aceiaşi termeni ca pentru Bisericile anglicană, protestantă sau romano-catolică.

Să încercăm, deci, a cerceta perspectiva ontologică asupra preoţiei. Preotul aflat la altar este icoana lui Hristos urcînd spre plinătatea supremă a Fiului Omului şi a Fiului lui Dumnezeu, cele două naturi pe care le reuneşte în Persoana Sa. El merge către Unu. El uneşte cerul şi pămîntul într-o nuntă de foc. Acum, el uneşte de asemenea toate dualismele, contradicţiile şi opoziţiile pămîntului: Exteriorul şi cele dinlăuntru ale Omului s-au făcut una şi "bobul de grîu" a devenit "Fiul" (Bar, acelaşi cuvînt ebraic din care provine şi primul cuvînt al Genezei, Bereshit, temei şi germene al revelaţiei iudeo-creştine); căci Hristos spune în ebraică: "Dacă bobul de grîu nu moare, el nu poate să rodească" (Ioan 12, 24), dar şi "Dacă Fiul nu moare, El nu poate să rodească".

În altar, aflat sub puterea fecundatoare a Sfîntului Duh, Fiul Omului şi bobul de grîu sînt una. Sîngele Său şi rodul viei sînt una. Şi Fiul moare şi învie întru slava desăvîrşirii ce se revarsă peste întrega creaţie.

În calitatea Sa de Dumnezeu, Hristos nu e nici bărbat, nici femeie. În calitate de Fiu al lui Dumnezeu întrupat în lumea creată, El împlineşte o funcţiune masculină faţă de creaţie, care, în întregul ei, e feminină faţă de divin.

Ca imagine a Fiului lui Dumnezeu, preotul nu poate fi decît bărbat.

Dar există şi imaginea Fiului Omului. Ce înseamnă Fiul Omului?

Hristos deosebeşte categoric pe Fiul Omului de un simplu fiu biologic; El spune despre Ioan Botezătorul că e cel mai mare dintre cei născuţi din femeie (Luca 7, 28). Toţi cei născuţi în tenebrele lumii exterioare sînt fii ai femeii, fii ai acestei umanităţi încă animale, care faţă de Dumnezeu nu poate fi decît feminină. Chiar dacă şi El a venit în lumea tenebrelor exterioare ca fiu al unei femei, fiind la rîndu-I fiu biologic, Iisus este în chip esenţial fiu al interiorităţii Mariei. În El, interiorul şi exteriorul sînt indisociabile; El uneşte cei doi poli ai acestei unice realităţi. Chiar şi în natura Sa de Fiu al Omului, singurul Său Tată este Dumnezeu.

Fiecare dintre noi e "însămînţat" în Fiul, Cuvîntul fondator al persoanei noastre. Noi n-avem, însă, de unde s-o ştim, căci omenirea de azi se identifică încă cu dimensiunea sa animală, fiind în situaţia celei de-a şasea zile a Genezei, unde a regresat o dată cu drama căderii. Textele sacre oferă o bună învăţătură, dar atîta vreme cît cunoaşterea ivită din experienţă interioară nu va începe să crească în noi, modalitatea de abordare a Revelaţei va fi una pur discursivă. Tot astfel, prezenţa acestui Germene divin în noi – imagine a lui Dumnezeu după chipul Căruia sîntem creaţi – rămîne o frumoasă imagine îngheţată, incapabilă să ne mobilizeze încă pentru a începe procesul de gestaţie ce va face să crească Fiul Omului în fiecare dintre noi pentru a ajunge la Asemănare. Iată care este vocaţia noastră ontologică.

În prezent, sîntem în situaţia zilei a şasea şi nu ascultăm decît "programarea" noastră biologică, aducînd pe lume fii şi fiice ale femeii, în vreme ce Fiul Omului rămîne prizonier în străfundurile noastre; acesta este Fiul Tatălui, Barabas, nelegiuitul din Evanghelii care, înlănţuit în temniţă, este eliberat prin moartea şi învierea lui Hristos.

Actualizarea vie a acestor taine în faţa altarului are ca singur scop eliberarea acelui Barabas ce agonizează înăuntrul fiecăruia dintre noi; o dată eliberat, acest Barabas nu depăşeşte decît rareori limitele unei vieţi corecte din punct de vedere moral, trăite în cadrul securizant al categoriilor de "bine" şi "rău".

Arborele cunoştinţei nu este cel al binelui şi răului. Plantat în Eden-ul nostru lăuntric şi situat simbolic în cea de-a şaptea zi a creaţiei, el reprezintă ceea ce e împlinit din Fiul interior, ca şi ceea ce nu e încă împlinit, în dinamica unei creşteri care ne conduce la Asemănare.

Fiul Omului prinde rădăcini în tot omul, în fiecare "Adam", bărbat şi femeie, loc privilegiat unde imaginea fondatoare e fecundată de Sfîntul Duh.

Dacă Iisus e Fiul Omului în interioritatea Adam-ului total, a cărei imagine a început să crească o dată cu ascensiunea mesianică a poporului lui Israel, împlinindu-se în Fecioara Maria, acelaşi Fiu al Omului e chemat să crească în fiecare dintre noi. El este partea divină a fiecăruia din noi, un "eu sînt pe cale de a fi" aşa cum i se revelează lui Moise la Rugul Aprins, în vreme ce Iisus YHWH ne asigură că este acel EU SÎNT al Vechiului Testament: "Dinainte ca Avraam să fi fost, EU SÎNT [YHWH]" (Ioan 8, 58).

Acest Fiu al Omului dinlăuntrul nostru este de esenţă divină şi, prin urmare, de parte bărbătească în raport cu cea care-l poartă în pîntec, aceasta din urmă fiindu-i "mamă", indiferent ce sex biologic ar avea. Iată de ce Iisus nu-i va vorbi niciodată Mariei ca unei mame biologice, ci precum aceleia care întruchipează această maternitate interioară. Cînd apostolii vin să-I spună: "Mama Ta şi fraţii Tăi Te caută", Iisus pune întrebarea esenţială: "Dar cine este mama Mea şi cine sînt fraţii Mei?", la care tot El răspunde imediat: "Voi toţi sînteţi mama Mea şi fraţii Mei" (Matei 12, 50). Căci noi sîntem cei care ne asumăm această maternitate înlăuntrul nostru de cîte ori împlinim voia Tatălui.

Dacă evanghelistul Luca zice despre momentul naşterii lui Hristos: "Maria a adus pe lume pe fiul ei, cel întîi născut" (Luca 2, 6), pe Golgota Iisus va încredinţa Mariei un al doilea fiu interior în persoana lui Ioan, apostolul tainei divine, care s-a născut întru această dimensiune lăuntrică, aşa cum o vor face, de altfel, toţi marii sfinţi ai umanităţii.

Mlădiţe de sfinţenie, toţi purtăm înlăuntrul nostru pe acest Fiu al Omului în devenire. Numai el poate sluji la altar. El nu poate fi reprezentat decît de un bărbat. Această revelaţie este de ordin ontologic. Nu femeile din jurul lui Iisus au fost numite "Fii", chiar dacă, graţie sfinţeniei lor, născuseră pe Fiul lăuntric.

Poporul regal îndeplineşte o funcţie feminină care îşi are arhetipul în Fecioara Maria, în timp ce slujitorii altarului îndeplinesc o funcţie masculină. În sînul Bisericii, simbolurile trebuie respectate riguros pentru a intra în rezonanţă cu modelele cereşti cărora le corespund. În caz contrar, lucrarea Sfîntului Duh nu se poate săvîrşi. Altfel, ne-am putea împărtăşi cu prăjitură şi coniac în loc de pîine şi vin. Or, apa, sarea şi grîul din componenţa pîinii, ca şi vinul au fost desemnate încă din Vechiul Testament şi confirmate în Evanghelii ca fiind Trupul şi Sîngele Fiului.

Funcţia sacerdotală cu care Avraam este investit de către Melchisedec, rege al Dreptăţii,  provine de la Cel ce împlineşte toată Dreptatea, pe pămînt ca şi în cer (Geneza 14, 18). Pe de altă parte, Melchisedec este numit "rege al Salem-ului", adică rege al săvîrşirii tainelor. Or, aceste taine nu pot fi săvîrşite decît sub egida Sfîntului Duh şi în rigoarea Cuvîntului Care uneşte cerul şi pămîntul, restabilind raportul just între cele două planuri ale realităţii. Tradiţia spune că Melchisedec este deja Mesia, apariţie fulgurantă în viaţa celui care, prin fiul său Isaac, va aduce pe lume o prefigurare a Fiului.

Femeile care au cerut să primească sacerdoţiul preoţiei în Biserica Anglicană au uitat că în faţa altarului se actualizează moartea şi învierea lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Animate poate de cele mai bune intenţii, ele comemorează un eveniment care a avut loc acum 2000 de ani, dar fără a-l trăi în imediatul CLIPEI, de parcă evenimentul nu le-ar privi şi pe ele, şi ceea ce reprezintă ele. Din punctul de vedere al rigorii despre care vorbeam mai devreme, ele nu-şi pot îndeplini rolul de "icoane" ale Fiului.

Cele două perspective sînt cît se poate de diferite. Una provine dintr-o abordare emoţională, rămînind prizoniera timpului istoric, liniar, exterior nouă; ea creează obişnuinţe. Cealaltă reprezintă realitatea ontologică pe care se întemeiază Tradiţia; ea îşi are rădăcinile în eternitate; iată de ce fiecare moment al Istoriei e încărcat de sens. Dacă mulţi preoţi anglicani ostili hirotonisirii femeilor vor adera la Biserica Romano-Catolică, mă tem că decizia lor nu se va întemeia pe o analiză ontologică a problemei. Majoritatea oamenilor iau asemenea decizii numai cînd o situaţie devine insuportabilă, mai precis cînd acea situaţie zdruncină o stare de fapt cu care erau obişnuiţi. Însă obişnuinţa şi Tradiţia relevă planuri diferite ale realităţii şi nu pot sta împreună. Din punctul de vedere al sus-amintiţilor preoţi, rutina religioasă făcea parte din componentele ce le garantau o viaţă confortabilă. Astăzi, bărbatul vede cum o mare parte a prerogativelor sale îi este smulsă, iar restul este pus fundamental sub semnul întrebării. Se înţelege de ce situaţia îi pare groaznică. Dar această înţelegere de ordin psihologic nu trebuie să ne facă să ignorăm ceea ce se întîmplă dincolo de aparenţe.

Dacă insist spunînd că prezenţa bărbatului la altar este o necesitate fundamentală, insist în egală măsură asupra unei urgente reconsidererări a situaţiei multor preoţi care nutresc inconştient o voinţă de putere. Fiind cu atît mai funestă cu cît este mai "inconştientă", ea constituie acea carapace cvasi-indestructibilă a rutinei care fixează într-o falsă virilitate, întru totul contrară virilităţii duhovniceşti: "Cînd sînt slab, atunci sînt tare" (II Corinteni 12, 10), spune Apostolul Pavel, ştiind bine care este singura forţă capabilă să inducă naşterea interioară, ce ne transformă pe fiecare într-un Fiu al Omului, împlinindu-ne astfel menirea ontologică. Or, preotul este cel dintîi chemat către săvîrşirea acestei mutaţii lăuntrice.

La acest nivel rezidă adevărata problemă care a generat tulburările discutate aici. Deseori, preotul se identifică cu funcţia sa, ascunzîndu-se în spatele ei; el îşi ascunde mizeria pozînd în rolul de "păstor" al "oilor" care formează laicatul (poporul regal). Or, păstorul e ferm convins – fie şi numai la nivel inconştient – că oile îi datorează supunere. El uită că, în accepţiune hristică, oaia – kebesh – înseamnă "cea care se supune voinţei divine"; ea nu poate sta împreună cu „capra” (Matei 25, 32) – atoud – care "se opune voinţei divine".

Numai Hristos este păstor, iar preotul comite un abuz de limbaj apropriidu-şi astfel termenul. Adevăratul păstor, icoană a lui Hristos, este cel (sau cea) care joacă rolul unui autentic îndrumător spiritual, deoarece, urmîndu-şi propria cale duhovnicească, el (sau ea) se face oaie şi primeşte acest dar de la Dumnezeu.

Văd aici, printre cei ce împlinesc funcţia de păstor, o eventuală prezenţă feminină, căci multe femei îmbunătăţite duhovniceşte au primit acest dar de la Dumnezeu la fel ca şi bărbaţii, numai că ele nu sînt băgate în seamă. Ceea ce mă face să merg şi mai departe cu analiza problemei noastre.

Cred că ar exista o modalitate de reechilibrare a situaţiei din sînul cinului preoţesc, printr-o mai largă participare a femeilor în viaţa Bisericii, ajutîndu-i astfel pe bărbaţi să se elibereze de rutina pe care o denunţam mai sus. Iată de ce îndrăznesc să vorbesc despre "sacerdoţiul femeii". Slujirea preotului la altar nu e singura funcţiune sacerdotală. Nu a fost Hristos înconjurat de numeroase femei pe parcursul întregii Sale vieţi? Nu a confirmat El gesturile lor, sacralizîndu-le astfel? Mariei Magdalena, cea care I-a uns cu ulei scump părul şi picioarele, îi spune că fapta sa va fi amintită în veci (Marcu 14, 9).

Repetăm că Evanghelia nu e o simplă relatare cu rol comemorativ, este clipa eternă în miezul căreia sîntem chemaţi să pătrundem. De ce să reducem valoarea acestui moment care dă seama de relaţia Mîntuitorului cu femeia, făcînd din el o simplă amintire a unui gest frumos?

Gestul Mariei-Magdalena întemeiază modul de acţiune al femeii în lume. Ca şi cel al samaritencei căreia Iisus îi cere să-I dea apă să bea – într-un schimb de replici care îi surprinde pe apostoli. Această apă înseamnă a da viaţă prin grija purtată aproapelui, prin propovăduirea Cuvîntului; apă care, primită de o inimă deschisă la lucrarea Sfîntului Duh, devine vin, sînge şi duh!

Oare nu o femeie are privegiul de a-L întîlni prima pe Cel Înviat din morţi, mergînd apoi să-i vestească pe apostoli? Să fie ea exclusă dintre cei cărora, înainte de Înălţare, Hristos le porunceşte să anunţe "Vestea cea Bună" pe tot pămîntul: "Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le..." (Matei 28, 19)?

Oare femeia nu poate propovădui, boteza sau spovedi? Preotul german Eugen Dewermann este poate eretic faţă de credinţa creştină, dar acest om a avut parte de multă suferinţă, iar dacă a ales o cale pe care nu o putem urma, asta nu înseamnă că a greşit denunţînd groaznica incompetenţă a majoritaţii preoţilor în a primi spovedania. Aceşti slujitori ai altarului sînt total nepregătiţi pentru teribila întîlnire cu profunzimile sufleteşti, fiind lipsiţi de o adevărată cunoaştere a psihismului omenesc, pe care psihologia începe să-l descopere. Desigur, teologii noştri nutresc un dispreţ nejustificat faţă de psihologie, considerînd-o ca nepotrivită cu dimensiunea spirituală la care sînt convinşi că au acces. Asta a făcut ca lumea să fugă de spovedanie, recurgînd la diverse "tehnici" psihologice, care, la rîndu-le, nu conduc spre o veritabilă deschidere spirituală. De aici, s-a ajuns la o situaţie în care abundă excluderile reciproce, situaţie de care sîntem cu toţii responsabili, în calitatea noastră de mădulare ale Bisericii.

Se impune un alt mod de abordare, care să ţină riguros seama de aportul psihologiei, dar să fie, în acelaşi timp, deschisă spre lumina transcendenţei ce întemeiază fiinţa umană. Această nouă abordare este necesară, dar nu şi suficientă, căci numai integrarea acestor cunoştinţe într-o veritabilă cale spirituală va putea tranforma fiinţa, făcînd-o capabilă să-şi asculte aproapele şi să-l trimită către el însuşi, pentru a-L întîlni acolo pe Dumnezeu.

Fiinţa aceasta poate fi, la fel de bine, un bărbat sau o femeie. Dacă slujirea altarului ţine de modelul hristic, neputînd fi îndeplinită decît de bărbat, diaconia este slujba îngerilor; aici nu există distincţia masculin/feminin. În primele veacuri creştine, diaconia era încredinţată atît femeilor, cît şi bărbaţilor. Ea trebuie reintrodusă azi, urmînd să-i definim un cadru de funcţionare care să lase loc suflării Sfîntului Duh. Or, El, departe de a închide, ştie să deschidă toate acele dimensiuni neexplorate ale Tradiţiei, cele pe care raporturile noastre de forţă le ţin încă prizoniere.

Oare de cîte comori de dragoste se lipseşte Biserica neavînd încredere în femeie? Iar în privinţa laicatului, el ar putea să-şi înţeleagă mai bine rolul de "oaie". Căci Maria e "oaia" prin excelenţă: "Iată roaba Domnului; fie mie după cuvîntul tău!" (Luca 1, 38), spune ea, pentru ca mai tîrziu să adauge: "Faceţi orice vă va spune!" (Ioan 2, 5). Tocmai pentru că s-a supus, ea este acum deasupra tuturor ierarhiilor îngereşti ("Mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii..."). Ea va participa la sacerdoţiu într-o dimensiune a preoţiei desăvîrşite. Către această dimensiune a fost ea chemată încă de la vîrsta de trei ani, crescînd în templu şi lăsîndu-se desăvîrşită de suflarea de foc a Sfîntului Duh, desăvîrşind împreună cu El profunzimile unui pămînt virginal, unde avea să-Şi găsească sălaş Mîntuitorul lumii.

Traducere de

Marian STAN

* Annick de Souzenelle, "Rolul sacerdotal al femeii", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 5/197, mai 2007, pp. 14-15 (rubrica "Sic cogito").

«LIBERTATEA» CARE ADUCE «CIUMA»

(cuvînt despre homosexualitate)

Clasa politică se va confrunta cu o problemă care, deşi lipsită de orice consistenţă, riscă să ia proporţiile broaştei din fabulă. Să sperăm că, în cele din urmă, acest balon de săpun va împărtăşi soarta aceleiaşi broaşte, căci, altfel, prea laica noastră Republică nu dispune de vreun instrument pentru a o dezamorsa.

Mă refer la revendicarea ca mariajul între homosexuali să fie recunoscut la nivel instituţional.

Odinioară, regele se căsătorea simbolic cu poporul. Împăratul Chinei, fiu al cerului, lua în căsătorie poporul, fiu al pămîntului; unul şi multiplul erau de nedespărţit. În prezent, poporul nu recunoaşte alt punct de referinţă în afara lui însuşi. Astfel, el nu va reuşi să-şi găsească echilibrul decît dacă se va întoarce către Unitatea fondatoare a propriei sale fiinţe interioare, altfel spus, către propria sa dimensiune regală.

Demult ieşită de sub autoritatea exterioară a Bisericii, Republica noastră şi-a definit laicitatea prin legea din 1905. Aceeaşi Republică va trebui să-şi redefinească raporturile faţă de autoritatea pricipiului divin din om, asupra căreia statul nu are nici o putere. Or, din acest principiu decurg legile care structurează lumea. Ele sînt pentru lume ceea ce este un zid de susţinere pentru o casă; încălcate, ele vor provoca prăbuşirea! Încălcîndu-le din ignoranţă, pricinuim dezastre!

Ele nu sînt legi de ordin moral, de genul celor pe care se întemeiază etica unui anume popor în cadrul propriei civilizaţii. Ele se află dincolo de registrul dialectic al binelui şi răului, unde omul experimentează relativitatea. Ele hotărăsc viaţa sau moartea.

La nivelul realităţii ontologice, homosexualitatea nu-şi găseşte nici un corespondent. Toate tradiţiile lumii legitimează uniunea contrariilor, cea dintre cer şi pămînt, respectiv dintre polii masculin şi feminin.

Tradiţia biblică, pe care se întemeiază civilizaţia noastră, vorbeşte încă de la primul cuvînt despre alianţa dintre Increat şi Creat, despre relaţia nupţială dintre Dumnezeu şi umanitate, apoi despre Adam şi femininul său interior, despre nunta dintre lumină şi tenebre, fără de care lumina nu poate spori, despre îngemănarea dintre uscăciune şi umiditate, în lipsa căreia nu există fecunditate. În sfîrşit, ca un reflex al realităţii ontologice în lumea noastră căzută, ni se vorbeşte despre uniunea dintre bărbat şi femeie.

O dată ce uniunea contrariilor este transgresată, asupra noastră se va abate CIUMA, cea  de-a cincea plagă care a devastat Egiptul, ţară unde evreii erau ţinuţi prizonieri. Această plagă va coborî asupra lumii în care fiinţele umane sînt prizoniere ale propriei inconştienţe. Precum în vremea Exodului biblic oamenii sînt chemaţi să facă trecerea către un alt nivel de conştiinţă. Ei sînt chemaţi la împlinirea Paştelui lăuntric.(rădăcina ebraică PESAH înseamnă TRECERE). Paştele evreilor despre care se vorbeşte în Exod cheamă astăzi un Paşte al neamurilor.

Din perspectiva celor ce trec către un alt nivel de conştiinţă, urgiile nu sînt considerate "ghinioane", ci simple obiectivări ale mizeriei lor lăuntrice, deci prilej de noi introspecţii.

Ciuma, simbolul tuturor nenorocirilor despre care vorbim, e desemnată prin cuvîntul ebraic DEBER, ce se pronunţă DABAR. Cum în limba ebraică nu se scriu vocalele, acelaşi cuvînt desemnează un "lucru" şi reflexul "verbului" fondator. Dacă pentru noi omonimia face obiectul jocurilor de cuvinte, în ebraică ea e un joc divin; aceasta înseamnă că lucrurile nu au realitate, sens şi viaţă decît în relaţie cu Verbul care le întemeiază. Cînd această relaţie e întreruptă, lucrul nu mai are sens şi ciuma nu întîrzie să-şi facă apariţia.

Homosexualitatea nu are nici o legătură cu Verbul divin, fiind lipsită de realitate ontologică. De fapt, ea nu există decît în lumea noastră căzută, ca o deviaţie de la relaţia normală dintre bărbat şi femeie. Această relaţie normală se află în directă legătură cu perechile ontologice. Iată de ce ea duce la fecunditate; ea e sacră în sine.

Confruntaţi cu deviaţiile cărora le sîntem pradă în lumea de azi, toţi avem datoria de a ne ajuta între noi. Dar înţelegerea şi întrajutorarea nu trebuie confundate cu acceptarea deviaţiei în sine şi recunoaşterea unui statut legal pentru obiectul acestor deviaţii. A oferi un statut legal ce-i aşază pe homosexuali pe acelaşi plan cu perechile normale, a le da homosexualilor dreptul de a se căsători în faţa ofiţerului de stare civilă, aceasta înseamnă a aduce ciuma. Trebuie să o ştim.

Total ignorant faţă de dimensiunea sacră a antropologiei şi de textele ce ne-o revelează, Statul se împotriveşte acestei revendicări prin argumente de ordin moral, sentimental, afectiv, sau invocînd  bunele obiceiuri. Sub acelaşi pretext al libertăţii, de care uzează azi homosexualii, poate că mîine se va pretinde recunoaşterea legală a poligamiei sau – de ce nu? – a incestului...

Ca şi majoritatea contemporanilor noştri, Statul nu cunoaşte încă adevăratul chip al libertăţii. Libertatea se cucereşte ascultînd legile ontologice, care relevă chipul nostru divin. Umanitatea ruptă de divin e aducătoare de ciumă; întoarsă către divin, e izvor de viaţă.

Alegerea pe care o avem de făcut nu suportă nici o amînare.

Traducere de

Marian STAN

* Annick de Souzenelle, "«Libertatea» care aduce «ciuma» (cuvînt despre homosexualitate)", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 9/201, septembrie 2007, p. 11 (rubrica "Lumea pe dos").

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)