LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA LUI N. STEINHARDT

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Volumul anunţat în prima decadă a lunii martie (O carte despre sfinţii închisorilor) a ieşit de cîteva zile de sub tipar. Postez aici - cu ortografia curentă a blogului - extrase din ampla "Prefaţă editorială" şi, pentru că se împlinesc 25 de ani de la trecerea la Domnul a monahului Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt), unul dintre textele care-i sînt dedicate în carte (semnat de părintele arhimandrit Timotei Aioanei). 

DIN PREFAŢA EDITORIALĂ

Ideea fericită a acestei cărţi a avut-o prietenul Răzvan Bucuroiu, întemeietorul şi directorul revistei Lumea Credinţei (iniţial: Credinţa ilustrată) şi al editurii omonime. Am primit cu bucurie să mă ocup de alcătuirea şi îngrijirea ei, atît pentru că am simţit-o ca foarte necesară pe fondul discuţiilor din ultimii ani cu privire la neomartirii români ai secolului 20 (unii chiar propuşi spre canonizare), majoritatea trecuţi prin închisorile sau lagărele de muncă ale epocii staliniste şi prin rezistenţa armată anticomunistă din munţi, cît şi pentru că ea se înscrie pe linia preocupărilor mele mai vechi şi constante de gestionare cuviincioasă a uriaşului capital de suferinţă şi jertfă pe care stă istoria noastră recentă (cunoscută încă prea puţin de publicul mai larg, sau prezentată într-o lumină falsă, din considerente ideologice mai vechi sau mai noi). S-ar cuveni să răspundem cu toţii, într-o măsură mai mare, datoriei morale faţă de cei care, prin suferinţa şi jertfa lor, au răscumpărat vremurile după puteri şi ne-au lăsat un temei adeseori exemplar de demnitate creştină şi naţională.

În această vastă epopee istorică şi spirituală a rezistenţei creştine anticomuniste din România secolului trecut, Ortodoxia a jucat un rol de seamă, pe care însă astăzi Biserica însăşi pare, în mod paradoxal, ezitantă în a-l recunoaşte şi a-l asuma, dovadă stînd şi faptul – trist şi întristător – că n-avem încă nici un "sfînt al închisorilor" în calendarul bisericesc, ba nici măcar o zi rînduită pentru cinstirea fie şi nenominală a celor ce şi-au jertfit viaţa pentru credinţa şi libertatea întru Hristos – a lor şi a neamului românesc. Nu-i de mirare, în aceste condiţii, că opinia publică tinde să uite sau să desconsidere trecutul, ba chiar să se lase sugestionată manipulatoriu spre un fel de frondă cu el, închipuindu-şi că astfel răspunde "politic corect" (şi potenţial profitabil) exigenţelor "la zi" ale noilor ideologii dominante. [...]

Dar, vorba lui Seneca, "suferim de rele vindecabile" (sanabilibus aegrotamus malis), drept care am găsit de cuviinţă să ieşim în întîmpinarea ignoranţei sau indolenţei curente cu acest volum care reuneşte cea mai mare parte din textele pe această temă apărute în magazinul ilustrat Lumea Credinţei, din 2003 pînă la începutul lui 2014, însoţindu-le cu numeroase note de subsol, care întregesc informaţia şi lărgesc cadrul interpretativ.

Desigur, culegerea de faţă reflectă doar o mică parte din cele evocate mai sus, fiind determinată de cît s-a scris pe această temă în paginile revistei şi în cîteva volume apărute sub egida ei. Despre unele subiecte am apucat să scriem, despre altele nu. Despre unele s-a întîmplat să avem contribuţii mai multe, despre altele mai puţine. În unele cazuri a trebuit operată o selecţie, lăsînd pe dinafară cîteva texte care s-ar fi încadrat tematic, dar care ni s-au părut mai puţin relevante. Pe viitor ne propunem noi abordări, precum şi adîncirea celor anterioare. Dar, chiar aşa cum se prezintă acum, credem că volumul constituie o introducere utilă în universul martiric contemporan şi în aria problematică a acestuia.

Materialul e distribuit în două secţiuni: una mai puţin extinsă, cu abordări generale şi dezbateri de idei ("Credinţa sub prigoana comunistă"), alta mai extinsă, cu prezentarea în succesiune alfabetică a treizeci de figuri exponenţiale ale rezistenţei şi luptei creştine anticomuniste ("Mărturisitori trecuţi prin prigoană"), unii cu mai multe texte (de sau despre ei), alţii doar cu cîte un singur text, dar de fiecare dată cu suficiente precizări editoriale pentru acoperirea informaţiei esenţiale. Abordările (semnate de colaboratori diverşi) sînt fatalmente inegale, şi ca extensiune, şi ca stil, dar credem că binevenite fiecare în felul său şi în măsură să alcătuiască laolaltă, în conştiinţa cititorului, o frescă pertinentă atît a epocii, cît şi a ecourilor ei în posteritate. La finalul fiecărui text este indicată sursa. Am păstrat, în mare, titlurile, supratitlurile, subtitlurile sau intertitlurile din revistă şi am îndreptat tacit micile erori strecurate în paginile ei. Am încercat o cît mai mare unificare ortografică, dar regimul majusculelor a rămas oarecum variabil, în funcţie de deprinderile şi intenţiile diferiţilor autori.

Ne bucurăm şi îi mulţumim părintelui profesor Gheorghe I. Drăgulin (n. 1929), fost deţinut politic (1952-1954), pentru cuvîntul înainte pe care n-a pregetat să-l scrie.

Nădăjduim că acest volum îşi va aduce şi el mica lui contribuţie la mai dreapta pomenire a martirilor români ai secolului 20, care ne-au reamintit pe viu şi cu literă de sînge, în acest tîrziu al istoriei, că creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Şi poate că unii dintre ei vor beneficia şi de întreaga atenţie a Sfîntului Sinod şi a Comisiei de Canonizare a B.O.R., care, înainte de a înălţa Catedrala Mîntuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvîrşi pe cea înălţată în duh, adăugîndu-i noi turle de recunoscută sfinţenie.

Răzvan CODRESCU

Din secţiunea a doua:

MĂRTURISITORI TRECUŢI PRIN PRIGOANĂ

NICOLAE STEINHARDT

Cum a ajuns în închisoare un om de blîndeţea lui N. Steinhardt (şi evreu pe deasupra)?! Ne-o spune el însuşi, pe larg, în Jurnalul fericirii, şi, pe scurt, într-o Autobiografie din 1987, din care cităm:

"Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile [1], şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin [Dinu] Pillat» şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu [2]: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu".

După eliberarea din închisoare (în anul 1964), N. Steinhardt îşi consolidează statutul de convertit, iar în 1980 apucă drumul mănăstirii, devenind monahul Nicolae de la Rohia. A trecut în lumea drepţilor la 30 martie 1989. [R. C.]

SMERITUL MONAH

NICOLAE DE LA ROHIA

Nicolae Steinhardt e un nume foarte cunoscut nu doar pentru că a scris foarte mult, ci mai ales pentru apropierea lui de învăţătura lui Hristos şi pentru călugărirea sa Rohia. Înainte de a fi creştin şi monah, avocatul, filosoful şi scriitorul Nicu Steinhardt a refuzat să fie turnător într-un proces din 1959, împotriva unor intelectuali precum C. Noica [3], Al. Paleologu [4], A. Acterian [5], Al. O. [Păstorel] Teodoreanu [6] şi alţii, spunînd, în sala de judecată, că este o mare onoare pentru el să facă parte din acest lot de condamnaţi. 13 ani de muncă silnică aveau să însemne pentru el vorbele spuse la aşa-numitul proces. La Jilava, în regim aspru de temniţă grea, el a descoperit un spaţiu al fericirii – de unde şi titlul celei mai citite dintre cărţile sale: Jurnalul fericirii.

Cu puţin timp înainte de a muri, a răspuns printr-o extraordinară scrisoare unui publicist din Israel, care-l întrebase: "Ce gîndeşti dumneata cînd eşti singur, în miez de noapte?". Răspunsul monahului este de fapt o ultimă mărturisire (dacă mai era nevoie): "Botezul meu (Jilava, 15 martie 1960) e mai cu seamă o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescînde faţă de neamul românesc, de ce se numeşte fenomenul românesc şi de Biserica creştină... Ortodoxia, pe care am ales-o de bunăvoie (căci erau în celulă şi catolici, şi protestanţi, şi neoprotestanţi) şi în deplină cunoştinţă de cauză, mi-este dragă şi sînt convins că-i voi rămîne fidel pînă la sfîrşit. Dar creştinismul şi călugărirea nu au însemnat pentru mine o «zăvorîre», o izolare, o fugă de viaţă, ci cu totul dimpotrivă, o lărgire a orizontului spiritual, o împrospătare a inimii şi cugetului...".

Despre viaţa călugărească mărturisea în aceeaşi epistolă: "Am ajuns să mă împac foarte bine cu viaţa monahală care – spre deosebire de ce cred mulţi – nu este una de trîndăvie şi puturoşenie. E o viaţă activă, tonică şi aspră. Şi timpul meu e «plin»: slujbe (multe; port o specială afecţiune celei de la miezul nopţii), lecţii (îi ajut pe cît pot pe ucenicii care se pregătesc să dea examen la Seminarul Teologic din Cluj), corespondenţa, cînd vin vizitatorii străini sînt şi ghid, apoi grijile gospodăreşti (călugării se autoîngrijesc) şi o oarecare activitate literară (îngăduită, ba chiar recomandată de ierarhii mei de la Cluj şi Sibiu, oameni iubitori de carte), predicile (sînt poftit să predic adesea şi-mi place să le pot vorbi maramureşenilor, oameni dintr-o bucată; mă străduiesc să scot predica din platitudine stilistică, monotonie şi locuri comune, să-i dau un oarecare caracter de aggiornamento!)"...

Aceste cuvinte şi altele, care reliefează simpatia pentru credincioşii maramureşeni, arată că el nu se simţea nefericit în spaţiul mînăstirii (cum tind să creadă unii), unde a devenit, după o perioadă lungă de noviciat, călugăr – la 16 august 1980.

Citind epistola care-i considerată ultima scriere a monahului Nicolae, mi-am amintit de întîlnirea cu el la Mănăstirea Rohia, în iulie 1985. În vacanţa de vară, împreună cu cîţiva colegi de la Seminarul nemţean, poposeam la Rohia pentru scurt timp. Monahul Nicolae ne-a fost ghid (deşi nu eram vizitatori străini, după cum subliniază în epistola sa). În biblioteca mănăstirii aproape că dorea prezentarea fiecărei cărţi în parte. Ne-a vorbit mult, poate două ceasuri, şi ne-a impresionat prin felul natural şi special de a fi. La miezul nopţii am participat la slujba ţinută în bisericuţa de lemn (în locul căreia se înalţă astăzi una maiestuoasă). Toată rînduiala miezonopticii (doar atît se săvîrşea la miez de noapte, utrenia se punea dimineaţa) a fost citită de monahul Nicolae. Monah simplu, fără darul preoţiei, părintele Nicolae era bucuros să-I poată aduce lui Dumnezeu această laudă. Ani la rînd, cînd se afla în mănăstire, a fost nelipsit de la slujbele comunitare. Toţi ştiau că lecturile respective îi reveneau lui. De altfel, slujba miezonopticii are o semnificaţie aparte, e permanenta aducere aminte a venirii Mirelui şi a intrării în bucuria comuniunii cu El.

A doua zi am rămas la Liturghie şi ne-au invitat să cîntăm răspunsurile. Monahul Nicolae a observat diferenţele cîntarii (faţă de şcoala de la Cluj) şi la sfîrşitul Liturghiei am vorbit din nou (mi-a spus că se ocupă de pregătirea unor fraţi din mănăstire – dar şi a unor tineri din satele învecinate – pentru admiterea la Seminar).

În anul 1988 un prieten a trecut pe la Rohia şi mare mi-a fost bucuria să ştiu că monahul Nicolae şi-a amintit de mine. Pe volumul Escale în timp şi spaţiu (Cartea Românească, Bucureşti, 1987) mi-a scris următoarea dedicaţie: 13 mai 1988. Fratelui meu întru Hristos, tînărului seminarist Cristinel Aioanei, măgulit şi bucuros îi ofer acest volum pe care a binevoit să-l citească, dorind a vedea pe pagina-i dintîi semnătura bătrînului autor N. Steinhardt (cu adevăratul său nume: smeritul monah Nicolae).

În 30 martie 1989, cînd a trecut la cele veşnice, veştile nu circulau la fel de uşor ca acum. Am primit un telefon (la mînăstire) de la stareţul de la Nicula, ce ştia de tristul eveniment. În Duminica Sfintei Cruci, cînd a fost fixată înmormîntarea, eu am fost de rînd la predică. Am amintit la sfîrşit de acest mărturisitor al Crucii, de convertitul care aflase fericirea şi lumina Botezului în temniţele comuniste.

Au trecut 22 de ani de la întîia noastră întîlnire. Eu l-am mai vizitat, dar părintele Nicolae n-a mai putut vorbi... De-acum ne vorbeşte altfel, prin graiul cărţilor, al îndemnurilor sale către monahi, ca rezultat al unor trăiri intense în focul ispitelor de la sfîrşit de veac. Opera sa a fost masiv reeditată [7], scriitori mari s-au ocupat de aşezarea numelui său în galeria oamenilor de seamă. Mănăstirea Rohia îl păstrează în "diptice", pomenindu-l în ceata vieţuitorilor ei, iar la chilia lui, devenită muzeu, e aşa de multă linişte – şi parcă se mai aud şoaptele rugăciunilor sale...

Arhim. Timotei AIOANEI

(Lumea Credinţei, nr. 48, iulie 2007;

în volum: pp. 330-331; pp. 336-340)

[1] În Jurnalul fericirii relatează mai precis ce i-a spus tatăl său: "Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule?! Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc, înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum!" (ed. 2008, p. 70). Şi încă: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc [şi n-a murit]. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!" (ibidem, p. 73).

[2] Născut în 1921 (Grozeşti-Lăpuşna) şi intrat în monahism în 1935 (Mănăstirea Hâncu, Basarabia, apoi Schitul Brădiceşti, din Episcopia Huşilor), a fost deţinut politic între 1959 şi 1964, pentru că a protestat împotriva Decretului 410/1959. Pentru detalii, cf. Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (colecţia "Comorile Pustiei" – 29).

[3] Filosoful Constantin Noica (1909-1987), discipolul din tinereţe al lui Nae Ionescu şi mentorul de mai tîrziu al "şcolii de la Păltiniş" (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru etc.), a trecut şi el prin închisorile comuniste între 1958 şi 1964, ca să nu mai vorbim şi de anii de domiciliu obligatoriu.

[4] Alexandru Paleologu (1919-2005) – aristocrat de sînge (descendent din familia Brâncovenilor), cunoscut eseist şi diplomat, la rîndul său fost deţinut politic (1959-1964), arestat în "Lotul Noica-Pillat".

[5] Arşavir Acterian (1907-1997) – armean de origine, avocat şi scriitor, frate cu regizorul Haig Acterian (fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti) – a fost deţinut politic în două rînduri,1949-1953 și 1959-1964, trecînd prin închisorile comuniste de la Jilava, Aiud și Canalul Dunăre – Marea Neagră.

[6] 1894-1964: avocat, autor de proză umoristică (Hronicul măscăriciului Vălătuc) şi vestit epigramist (Strofe cu venin de mai pentru Iorga Neculai), figură de seamă a boemei ieşene şi bucureştene, fratele romancierului Ionel Teodoreanu. În 1960 a fost condamnat la 6 ani de închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie pentru "uneltire contra ordinei sociale" (în fapt din pricina epigramelor la adresa unor potentaţi ai vremii), dar a fost eliberat înainte de termen.

[7] Este în curs excelenta ediţie a operei integrale scoasă în colaborare de Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, ce beneficiază de competenţa şi vrednicia principalului monograf al autorului (Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009), conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti.

Recomandare: 
Citiţi 
Manifestul către români 
al istoricului Dinu C. Giurescu!