sâmbătă, martie 29, 2014

RĂZVAN BUCUROIU LA CURŢILE DUHULUI


ÎN CURÎND, LA EDITURA
«LUMEA CREDINŢEI»



Din Cuvîntul înainte al cărţii

Pelerinajele cuceritoare
ale unui reporter poet

Înainte să ştiu de Răzvan, am ştiut de tatăl său, poetul Valeriu Bucuroiu, traducător al lui Osip Mandelştam în limba română. Prin el şi prin colaboratorul lui, Puiu Brăileanu, m-am întîlnit cu Osip Mandelştam, de care m-am îndrăgostit instantaneu şi care avea să rămînă pe viaţă poetul meu preferat.
Cînd l-am cunoscut eu pe Răzvan Bucuroiu era redactor şef la Editura Anastasia în vremea celei mai glorioase prezenţe a ei pe piaţa cărţii din România, cînd ne bucura într-un ritm alert de numeroase nestemate spirituale. Răzvan Bucuroiu era un soi de locotenent apropiat al lui Sorin Dumitrescu. Era încă foarte tînăr şi o astfel de prezenţă încărcată de o nobilă responsabilitate, bine îndeplinită, în siajul unui om atît de exigent şi de voluntar şi de năvalnic şi de impetuos, precum cunoscutul pictor, îmi stîrnea uimire şi admiraţie. După un timp de bună ucenicie în cele ale unei edituri, Răzvan Bucuroiu a hotărît să-şi fie propriul conducător în viaţă. A avut în continuare responsabilităţi importante, de primă linie. A fost şi este director al unor canale de televiziune (PAX TV şi TVR 3), şi-a înfiinţat propria editură, „Lumea Credinţei”. Dar una dintre făptuirile sale cele mai vizibile, care reprezintă totodată şi împlinirea unui vis vechi şi, probabil, obsedant, este crearea unei reviste ilustrate creştine, care să pătrundă în sfere cît mai largi şi în medii cît mai diverse. Aşa a irumpt, practic, în peisajul publicistic, Credinţa ilustrată (martie 2003), devenită repede Lumea credinţei (august 2003), care avea să atingă, imediat după apariţie tiraje de cîteva zeci de mii de exemplare, total incredibile pentru o astfel de publicaţie. Şi, pînă la urmă, au fost chiar două reviste, căci avea să apară destul de curînd, la fel de nobilă, şi sora mai mică, Lumea monahilor. [...]  Ar mai fi de adăugat şi nobila încercare de a uni într-o asociaţie cu caracter strict profesional AZEC pe ziariştii şi editorii creştini din România, o întreprindere extrem de generoasă şi de necesară, care a funcţionat un timp, dar s-a stins din varii motive în principal din lipsa de forţe materiale şi de putere de implicare lucrătoare la proiect a multora dintre membri.
Astăzi, Răzvan Bucuroiu este unul dintre puţinii combatanţi frumoşi ai laicatului. Cu condeiul, cu atitudinea… Un soi de cavaler neobosit, preocupat să păstreze linia justă, cea a atitudinilor corecte, echilibrate şi decente în situaţiile problematice care se ivesc, a reacţiilor prompte, dar lipsite de ispitele de tot felul care bîntuie lumea contemporană în ceea ce priveşte exprimarea credinţei: extremisme, relativism, laxism, crispări, încrîncenări.
Revistei Lumea credinţei i se datorează, în bună măsură, şi cartea de faţă, care strînge rezultate ale pelerinajelor şi investigaţiile „reporterului” Răzvan Bucuroiu la locuri din Muntenia şi Dobrogea (teritoriu care compune una dintre Mitropoliile române, sediu şi al Patriarhiei). Presiunile sînt adesea mari, căci trebuie să te întorci cu reportajul la redacţie la timp, pentru a nu periclita apariţia punctuală a numărului respectiv. Ca atare, Răzvan Bucuroiu este în destule cazuri „pelerin numai de o zi”, cum singur se defineşte. Dar deschiderea lui, cultura bisericească, acuitatea observaţiei fac ca lucrurile să se împlinească frumos şi cele esenţiale să ajungă a fi puse în pagină. Căci autorul nostru reuşeşte să intre rapid în duhul locului. Are totdeauna o relaţie personală, simpatetică şi empatică cu acesta.
Dacă nu ar fi fost concepute şi scrise ca reportaje pentru revista Lumea credinţei, textele cuprinse în această carte ar putea fi încadrate foarte bine şi la ceea ce numim îndeobşte însemnări de călătorie. [...]
Stilul lui Răzvan Bucuroiu este unul alert, plăcut, iar limbajul îi este vioi, adaptat judicios omului contemporan, dar nu exagerînd, ca atare ferit de concesii păgubitoare. Nu devine niciodată manierist sau blazat. Şi cine scrie repetat în legătură cu teme asemănătoare ştie că nu este deloc uşor să fii mereu proaspăt în simţire şi în exprimare. Lucrul acesta este posibil pentru că autorul are o credinţă firească, sigură, generoasă, comunicativă. Mai mult chiar, putem observa la Răzvan Bucuroiu o duhovnicie simplă, specială, neostentativă, deschisă, una de tip urban fertil, aş spune.
Răzvan Bucuroiu este un misionar. El vesteşte frumos în cele patru zări Ortodoxia şi valorile ei irezistibile: oameni, locuri, cultură, istorie. Şi o apără, atunci cînd o situaţie sau alta o cere. [...]
Răzvan Bucuroiu prinde drag de locurile pe care le vizitează şi de vieţuitorii pe care-i întîlneşte. Rămîn în continuare, stăruitor, în el, cu un ecou prelung şi roditor. Autorul începe să respire în ritmul specific locului. Nu-şi mai poate concepe viaţa fără pelerinaj. Pare că pelerinajul i-a devenit, fără să şi-o propună, un modus vivendi, unul firesc, simplu, lipsit de emfază, respectuos, vioi, dar, în acelaşi timp, contemplativ şi introspectiv.
Textele lui Răzvan Bucuroiu se constituie într-un îndemn la pelerinaj, unul care să treacă şi dincolo de cele vizibile, la cele de străvăzut. Mănăstirile ţării sînt oarecum precum ciupercile ieşite din acelaşi miceliu subteran sau precum coralii aceluiaşi atol submarin. Pelerinajul la una dintre ele te face să le cauţi în continuare şi pe altele, surori în duh. Căci este plină ţara aceasta necăjită şi frumoasă şi tainică, pre numele ei România, de locuri care cheamă la pelerinaj. Şi dacă menirea principală a unui loc de pelerinaj este aceea de a înlesni comunicarea cu Dumnezeu, atunci trebuie observat că autorul ne face să-l însoţim şi să simţim atingerea acestei supreme ţinte.
Acum aşteptăm cu nerăbdare, înmănuncheate cum se cuvine, roadele explorărilor lui Răzvan Bucuroiu prin alte teritorii binecuvîntate: Oltenia, Moldova, Transilvania… Ca să continuăm să ne bucurăm împreună cu el!

Costion NICOLESCU




Prologul autorului

Călătorind, am aflat cine sînt

Dragii mei cititori,

Mărturisesc faptul că eu însumi am rămas uimit de numărul mare de locuri sfinte în care Dumnezeu mi-a făcut hodină sufletului în acest deceniu de febrilă căutare... A reieşit, la un calcul sumar, un număr impresionant de mînăstiri, schituri şi biserici pe care le-am cercetat cu întrebarea (mai mult sau mai puţin „inspirată”), cu aparatul foto, cu nesomnul, cu osteneala drumurilor, dar şi cu gustul (la trapeză), cu umorul şi cu naturaleţea obligatorie oricărei abordări a unui spaţiu sacru. Da, trebuie să fim naturali (în sensul bun al cuvîntului) cînd ne apropiem de vetrele de rugăciune şi de oamenii de acolo, care ţin aprins focul. Şi mai trebuie o însuşire: răbdarea! Răbdare pe care eu unul nu o aveam din „construcţie”, dar pe care aproape am dobîndit-o atunci cînd am înţeles că asta face parte din logica elementară a oricărui spaţiu sfînt şi sfinţit. Da, trebuie să ai răbdare cu locul respectiv, să-l îngădui să te preia, să intri în respiraţia lui, să-i surprinzi culorile schimbătoare, atmosfera întreagă, energia harică, mirosurile, neputinţele, potenţialul. Şi, la final, detaliile. Nu sînt de acord cu zicerea că „Dracul se ascunde în detalii”. Nu, deoarece detaliile spun cîteodată mai multe despre un întreg decît întregul însuşi. Dovadă este chiar Creaţia! Cîtă bibileală, cîtă lucrătură pe detaliu, cîtă frumuseţe „risipită” în detalii, în amănuntul ignorat din grabă! De la trăsăturile fine de pe chipul irepetabil al omului la blana înstelată animalelor, de la dansul subtil al norilor în amurg la tremurătoarea petală de trandafir, de la stropii de apă irizaţi ai cascadei la adierea subţire a vîntului în livada înflorită – totul este detaliu, este amănunt potopit de frumuseţe... Aşadar, cum să nu fii atent la detalii?!
Spuneam odată că nu există pe pămînt (sau nu ştiu eu) o meserie mai frumoasă decît aceea pe care mi-a hărăzit-o mie Domnul! Să ai trecute în „fişa postului” drumuri la mănăstiri, convorbiri cu duhovnicii şi surprinderea tuturor frumuseţilor în imagini – aşa ceva nu cred că e la îndemîna oricărui job, chiar şi foarte bine plătit. Liber, dar ocupat, sub presiune, dar fără timp, încordat, dar fericit, împreună cu familia – tot timpul, împreună cu familia! – aşa m-am simţit în toţi aceşti frumoşi ani, plini de călătorii (care au însumat sute de mii de kilometri şi au „tocat” 3 maşini). Şi au fost atît de multe încît am decis publicarea lor în volum. Şi încă au fost atît de multe încît am decis publicarea lor în mai multe volume... Cîte un volum pentru fiecare provincie istorică a României, iar un altul va conţine călătoriile de peste mări şi ţări. La final, ele vor fi strînse într-o colecţie care va fi un stop-cadru al arătării Bisericii noastre Ortodoxe la încheietura veacurilor, la schimbarea mileniilor. Şi la momentul tainic al revărsării milelor Domnului peste ţara şi Biserica noastră – cea care se arată a fi o lucrare ce depăşeşte cu mult posibilităţile noastre omeneşti de a o înţelege în splendoarea, tăria şi necesitatea ei. Poate doar de a o povesti pe ici, pe colo – ceea ce şi eu, ca un umil cronicar, o am făcut.
Să aveţi o lectură plăcută dar, mai ales, folositoare! Aşa cum folositoare mi-au fost şi mie aceste drumuri la mănăstiri, care au fost cea mai emoţionantă călătorie spre mine însumi. Închei şi eu cu înţeleapta zicere a maestrului Grigore Leşe: „A trebuit să mă risipesc ca să mă adun. Acum ştiu cine sînt”. Iar eu m-am risipit stînd şi m-am adunat călătorind... Şi călătorind, am aflat cine sînt.

Răzvan BUCUROIU

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire