ÎN CURÎND, LA EDITURA
«LUMEA CREDINŢEI»
Din Cuvîntul înainte al cărţii
Pelerinajele
cuceritoare
ale unui
reporter poet
Înainte să
ştiu de Răzvan, am ştiut de tatăl său, poetul Valeriu Bucuroiu, traducător al
lui Osip Mandelştam în limba română. Prin el şi prin colaboratorul lui, Puiu
Brăileanu, m-am întîlnit cu Osip Mandelştam, de care m-am îndrăgostit
instantaneu şi care avea să rămînă pe viaţă poetul meu preferat.
Cînd l-am
cunoscut eu pe Răzvan Bucuroiu era redactor şef
la Editura Anastasia în vremea celei mai glorioase prezenţe a ei pe piaţa
cărţii din România, cînd ne bucura într-un ritm alert de numeroase nestemate
spirituale. Răzvan Bucuroiu era un soi de locotenent apropiat al lui Sorin
Dumitrescu. Era încă foarte tînăr şi o astfel de prezenţă încărcată de o nobilă
responsabilitate, bine îndeplinită, în siajul unui om atît de exigent şi de
voluntar şi de năvalnic şi de impetuos, precum cunoscutul pictor, îmi stîrnea
uimire şi admiraţie. După un timp de bună ucenicie în cele ale unei edituri,
Răzvan Bucuroiu a hotărît să-şi fie propriul conducător în viaţă. A avut în
continuare responsabilităţi importante, de primă linie. A fost şi este director
al unor canale de televiziune (PAX TV şi TVR 3),
şi-a înfiinţat propria editură, „Lumea Credinţei”. Dar una dintre făptuirile
sale cele mai vizibile, care reprezintă totodată şi împlinirea unui vis vechi
şi, probabil, obsedant, este crearea unei reviste ilustrate creştine, care să
pătrundă în sfere cît mai largi şi în medii cît mai diverse. Aşa a irumpt,
practic, în peisajul publicistic, Credinţa
ilustrată (martie 2003), devenită repede Lumea credinţei (august 2003), care avea să atingă,
imediat după apariţie tiraje de cîteva zeci de mii de exemplare, total incredibile pentru o astfel de
publicaţie. Şi, pînă la urmă, au fost chiar două reviste, căci avea să apară
destul de curînd, la fel de nobilă, şi sora mai mică, Lumea monahilor.
[...] Ar mai fi de adăugat şi nobila
încercare de a uni într-o asociaţie cu caracter strict
profesional – AZEC – pe ziariştii şi editorii creştini din România,
o întreprindere extrem de generoasă şi de necesară, care a funcţionat un timp,
dar s-a stins din varii motive – în principal din lipsa de forţe materiale şi de
putere de implicare lucrătoare la proiect a multora dintre membri.
Astăzi, Răzvan
Bucuroiu este unul dintre puţinii combatanţi frumoşi ai laicatului. Cu
condeiul, cu atitudinea… Un soi de
cavaler neobosit, preocupat să păstreze linia justă, cea a atitudinilor
corecte, echilibrate şi decente în situaţiile problematice care se ivesc, a
reacţiilor prompte, dar lipsite de ispitele de tot felul care bîntuie lumea
contemporană în ceea ce priveşte exprimarea credinţei: extremisme, relativism,
laxism, crispări, încrîncenări.
Revistei Lumea
credinţei i se datorează, în bună măsură, şi cartea de faţă, care strînge
rezultate ale pelerinajelor şi investigaţiile „reporterului” Răzvan Bucuroiu la
locuri din Muntenia şi Dobrogea (teritoriu care compune una dintre Mitropoliile
române, sediu şi al Patriarhiei). Presiunile sînt adesea mari, căci trebuie să
te întorci cu reportajul la redacţie la timp, pentru a nu periclita apariţia punctuală a numărului respectiv. Ca atare,
Răzvan Bucuroiu este în destule cazuri „pelerin numai de o zi”, cum
singur se defineşte. Dar deschiderea lui, cultura bisericească, acuitatea
observaţiei fac ca lucrurile să se împlinească frumos şi cele esenţiale să
ajungă a fi puse în pagină. Căci autorul nostru reuşeşte să intre rapid în
duhul locului. Are totdeauna o relaţie personală, simpatetică şi empatică cu
acesta.
Dacă nu ar fi
fost concepute şi scrise ca reportaje pentru revista Lumea credinţei,
textele cuprinse în această carte ar putea fi încadrate foarte bine şi la ceea
ce numim îndeobşte însemnări de călătorie. [...]
Stilul lui
Răzvan Bucuroiu este unul alert, plăcut, iar limbajul îi este vioi, adaptat
judicios omului contemporan, dar nu exagerînd, ca atare ferit de concesii
păgubitoare. Nu devine niciodată manierist sau blazat. Şi cine scrie repetat în
legătură cu teme asemănătoare ştie că nu este deloc uşor să fii mereu proaspăt
în simţire şi în exprimare. Lucrul acesta este posibil pentru că autorul are o
credinţă firească, sigură, generoasă, comunicativă. Mai mult chiar, putem
observa la Răzvan Bucuroiu o duhovnicie simplă, specială, neostentativă,
deschisă, una de tip urban fertil, aş spune.
Răzvan
Bucuroiu este un misionar. El vesteşte frumos în cele patru zări Ortodoxia şi
valorile ei irezistibile: oameni, locuri, cultură, istorie. Şi o apără, atunci
cînd o situaţie sau alta o cere. [...]
Răzvan
Bucuroiu prinde drag de locurile pe care le vizitează şi de vieţuitorii pe
care-i întîlneşte. Rămîn în continuare, stăruitor, în el, cu un ecou prelung şi
roditor. Autorul începe să respire în ritmul specific locului. Nu-şi mai poate
concepe viaţa fără pelerinaj. Pare că pelerinajul i-a devenit, fără să şi-o
propună, un modus vivendi, unul firesc, simplu, lipsit de emfază,
respectuos, vioi, dar, în acelaşi timp, contemplativ şi introspectiv.
Textele lui
Răzvan Bucuroiu se constituie într-un îndemn la pelerinaj, unul care să treacă
şi dincolo de cele vizibile, la cele de străvăzut. Mănăstirile ţării sînt
oarecum precum ciupercile ieşite din acelaşi miceliu subteran sau precum
coralii aceluiaşi atol submarin. Pelerinajul la una dintre ele te face să le
cauţi în continuare şi pe altele, surori în duh. Căci este plină ţara aceasta
necăjită şi frumoasă şi tainică, pre numele ei România, de locuri care cheamă
la pelerinaj. Şi dacă menirea principală a unui loc de pelerinaj este aceea de a înlesni comunicarea cu Dumnezeu, atunci
trebuie observat că autorul ne face să-l însoţim şi să simţim atingerea acestei
supreme ţinte.
Acum aşteptăm
cu nerăbdare, înmănuncheate cum se cuvine, roadele explorărilor lui Răzvan
Bucuroiu prin alte teritorii binecuvîntate: Oltenia, Moldova, Transilvania… Ca
să continuăm să ne bucurăm împreună cu el!
Costion NICOLESCU
Prologul autorului
Călătorind, am aflat cine sînt
Dragii mei cititori,
Mărturisesc faptul că eu însumi am rămas
uimit de numărul mare de locuri sfinte în care Dumnezeu mi-a făcut hodină
sufletului în acest deceniu de febrilă căutare... A reieşit, la un calcul
sumar, un număr impresionant de mînăstiri, schituri şi biserici pe care le-am
cercetat cu întrebarea (mai mult sau mai puţin „inspirată”), cu aparatul foto,
cu nesomnul, cu osteneala drumurilor, dar şi cu gustul (la trapeză), cu umorul
şi cu naturaleţea obligatorie oricărei abordări a unui spaţiu sacru. Da,
trebuie să fim naturali (în sensul bun al cuvîntului) cînd ne apropiem de
vetrele de rugăciune şi de oamenii de acolo, care ţin aprins focul. Şi mai
trebuie o însuşire: răbdarea! Răbdare pe care eu unul nu o aveam din
„construcţie”, dar pe care aproape am dobîndit-o atunci cînd am înţeles că asta
face parte din logica elementară a oricărui spaţiu sfînt şi sfinţit. Da,
trebuie să ai răbdare cu locul respectiv, să-l îngădui să te preia, să intri în
respiraţia lui, să-i surprinzi culorile schimbătoare, atmosfera întreagă, energia
harică, mirosurile, neputinţele, potenţialul. Şi, la final, detaliile. Nu sînt
de acord cu zicerea că „Dracul se ascunde în detalii”. Nu, deoarece detaliile
spun cîteodată mai multe despre un întreg decît întregul însuşi. Dovadă este
chiar Creaţia! Cîtă bibileală, cîtă lucrătură pe detaliu, cîtă frumuseţe
„risipită” în detalii, în amănuntul ignorat din grabă! De la trăsăturile fine
de pe chipul irepetabil al omului la blana înstelată animalelor, de la dansul
subtil al norilor în amurg la tremurătoarea petală de trandafir, de la stropii
de apă irizaţi ai cascadei la adierea subţire a vîntului în livada înflorită –
totul este detaliu, este amănunt potopit de frumuseţe... Aşadar, cum să nu fii
atent la detalii?!
Spuneam odată că nu există pe pămînt (sau nu
ştiu eu) o meserie mai frumoasă decît aceea pe care mi-a hărăzit-o mie Domnul!
Să ai trecute în „fişa postului” drumuri la mănăstiri, convorbiri cu duhovnicii
şi surprinderea tuturor frumuseţilor în imagini – aşa ceva nu cred că e la
îndemîna oricărui job, chiar şi foarte bine plătit. Liber, dar ocupat, sub
presiune, dar fără timp, încordat, dar fericit, împreună cu familia – tot
timpul, împreună cu familia! – aşa m-am simţit în toţi aceşti frumoşi ani,
plini de călătorii (care au însumat sute de mii de kilometri şi au „tocat” 3
maşini). Şi au fost atît de multe încît am decis publicarea lor în volum. Şi
încă au fost atît de multe încît am decis publicarea lor în mai multe volume...
Cîte un volum pentru fiecare provincie istorică a României, iar un altul va
conţine călătoriile de peste mări şi ţări. La final, ele vor fi strînse într-o
colecţie care va fi un stop-cadru al arătării Bisericii noastre Ortodoxe la
încheietura veacurilor, la schimbarea mileniilor. Şi la momentul tainic al
revărsării milelor Domnului peste ţara şi Biserica noastră – cea care se arată
a fi o lucrare ce depăşeşte cu mult posibilităţile noastre omeneşti de a o
înţelege în splendoarea, tăria şi necesitatea ei. Poate doar de a o povesti pe
ici, pe colo – ceea ce şi eu, ca un umil cronicar, o am făcut.
Să aveţi o lectură plăcută dar, mai ales,
folositoare! Aşa cum folositoare mi-au fost şi mie aceste drumuri la mănăstiri,
care au fost cea mai emoţionantă călătorie spre mine însumi. Închei şi eu cu
înţeleapta zicere a maestrului Grigore Leşe: „A trebuit să mă risipesc ca să mă
adun. Acum ştiu cine sînt”. Iar eu m-am risipit stînd şi m-am adunat
călătorind... Şi călătorind, am aflat cine sînt.
Răzvan BUCUROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu