SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Ion Iliescu, tînăr şi jucăuş...
2005
TENTATIVE DE PURIFICARE
Neruşinarea foştilor
nomenclaturişti şi securişti nu are margini. Ei îndrăznesc să invoce
Constituţia şi drepturile omului pentru respingerea unui proiect de lege a
lustraţiei. Fiind amnezici la momentele de istorie sîngeroasă pe care le-au
generat, încălcînd tocmai aceleaşi drepturi şi aceeaşi Constituţie!
Istoria nu operează cu “dacă”.
Bunul-simţ, însă, ne îndeamnă să credem că, dacă legea lustraţiei ar fi fost
adoptată imediat după decembrie 1989, România măcar nu ar fi trăit mineriadele.
Ba sîntem convinşi că această ţară ar fi fost cu vreo 20 de ani mai înaintată
pe calea civilizaţiei. Cu o lege a lustraţiei, care să-i scoată pe tuşă timp de
vreo 15 ani pe foştii activişti PCR şi pe cei care au făcut poliţie politică,
PRM şi PSD nu ar fi existat. Prin urmare, nu s-ar fi petrecut multe dintre
nenorocirile post-revoluţionare ale lumii româneşti, care întîi ne-au izolat,
apoi ne-au şi făcut de rîsul lumii, pentru ca în cele din urmă să ne aducă
umili la picioarele unui Occident oripilat de numele de român. Dacă PSD
şi PRM nu ar fi fiinţat, proprietăţile confiscate de comunişti ar fi fost
retrocedate in integrum demult,
corupţia n-ar fi ajuns nici pe departe la nivelul de azi, miliardarii de carton
ar fi fost desigur mai puţini, s-ar fi putut construi o scară de valori corectă
şi, poate, Biserica însăşi şi-ar fi îndreptat mai curînd coloana vertebrală în
faţa Puterii. Într-un cuvînt, dacă în 1990 am fi avut puterea să asanăm viaţa
publică românească, ne-am fi dat o şansă de a ne întoarce la normalitate.
Din nefericire, Proclamaţia de la
Timişoara, lansată de George Şerban la 11 martie 1990, a fost respinsă cu
brutalitate de politrucii instalaţi la cîrma puterii, sprijiniţi de uriaşele
mase de manevră ale minerilor, muncitorilor IMGB-işti etc. Cele 13 puncte ale
documentului fixau reperele unei despărţiri categorice de comunism şi ale unei
renaşteri a României pe baze noi şi curate. Punctul 8 era cheia de boltă a
manifestului: propunea purificarea etică a vieţii publice de la noi. Aplicarea
sa îi obliga pe foştii servi ai lui Ceuşescu, din Partid şi din Securitate, să
stea deoparte trei legislaturi. Suficient timp ca România să se aşeze pe un
făgaş firesc de evoluţie şi să-şi vindece rănile trecutului. Societatea civilă
sănătoasă a încercat să impună Proclamaţia prin protestul-maraton din Piaţa
Universităţii (22 aprilie – 13 iunie 1990). Manifestaţia s-a încheiat însă cu
lovituri de bîte minereşti în capetele intelectualilor, cu incendierea unor
instituţii publice (Poliţie, SRI), cu devastarea sediilor de “partide istorice”
şi cu zeci de arestări abuzive.
Au urmat anii de domnie
autoritară a FSN-FDSN-PDSR-PSD. Comunismul căzuse, nu şi comuniştii. Abia în
1999, regretatul George Şerban a iniţiat un proiect de lege a lustraţiei, pe
care n-a mai apucat să-l depună la Parlament. După decesul neaşteptat al
scriitorului, colegii săi din PNŢCD au înaintat totuşi proiectul, dar acesta
n-a mai fost luat în discuţie în acea legislatură. Cum PNŢCD n-a mai intrat în
Parlament în anul 2000, iar PSD a revenit la putere, nici o altă formaţiune
politică n-a mai găsit de cuviinţă să facă vreo tentativă de a duce pînă la
capăt un act de minimă igienă a spectrului politic.
Aşadar, vedeţi bine, Silviu
Brucan, “profetul din Dămăroaia”, ştia ce spune cînd ne-a avertizat că vor trece
20 de ani pînă să ieşim la un liman. El n-a prezis nimic, de fapt, ci, ca unul
de-al lor, ştia că trebuie să aşteptăm clipa înlăturării din treburile publice
a generaţiei de politruci naţional-bolşevici. Îndepărtarea se putea produce
prin lege sau pe cale naturală – cînd ar fi murit de bătrîneţe alde Iliescu şi
principalii lui tovarăşi. Ei bine, istoria ne testează, cinică, răbdarea:
Iliescu, care a anunţat că iese din politică numai cu picioarele înainte, se
simte… “ca la 45 de ani”; iar legea lustraţiei nu poate trece printr-un
Parlament format preponderent din foşti.
Probabil că, dacă aşteptăm eliminarea naturală a celor care au făcut parte din
structurile de putere comuniste, vom rătăci în deşertul tranziţiei nu de 20, ci
de 40 de ani.
La un deceniu şi jumătate de la
căderea regimului comunist, puterile legislativă, executivă şi judecătorească
din stat sînt încă sub controlul direct sau indirect al foştilor fideli ai lui
Ceauşescu sau ai Moscovei. Iată de ce, chiar dacă vine destul de tîrziu, legea
lustraţiei rămîne imperios necesară. Nefericitul Emil Constantinescu nu avea
cum să cîştige războiul cu foştii
decît printr-o epurare energică. Traian Băsescu riscă să-i repete experienţa
amară, dacă nu va acţiona energic pentru impunerea unei legi a lustraţiei.
Preşedintele însă nu pare să acorde prioritate acestei chestiuni, în ciuda
retoricii sale justiţiare [1].
De puţină vreme, deputatul Cozmin
Guşă, fost lider PSD şi PD, a depus la Cameră un proiect de lege
“antinomenclatură”. Varianta Guşă îi vizează, însă, numai pe cei care au
deţinut funcţii în PCR, iar adoptarea ei în această formă i-ar face scăpaţi pe
securişti. Se vehiculează presupunerea că Guşă a încercat să blocheze astfel
iniţiativa senatorului PNL Adrian Cioroianu, care se referea şi la cei care au
făcut poliţie politică. Dar nu este exclus ca tînărul şi capriciosul deputat să
se fi grăbit doar, în executarea unui simplu exerciţiu de imagine.
Proiectul lui Cioroianu are şi el
o hibă: prevederile legii ar intra în vigoare abia din legislatura următoare.
Se pare că Cioroianu va fi avut orgoliul de a moşi o lege, altminteri i-ar fi
fost la îndemînă să scoată din arhive proiectul mai bun al lui George Şerban,
pe care, eventual, îl putea amenda. Oricum, înainte ca legea să intre în
dezbateri, s-au declanşat protestele vehemente ale Opoziţiei. Se opune toată
floarea veştejită a PSD şi PRM, de la Ion Iliescu la Corneliu Ciontu. Tătucul
PSD pretinde că legea ar fi antidemocratică, specifică “numai statelor fasciste
şi comuniste”. (Tot fascişti vedea Iliescu şi în Piaţa Universităţii, în iunie
1990...) Ciontu susţine că legea este anticonstituţională şi încalcă,
chipurile, drepturile omului.
Legea lustraţiei a intrat în vigoare în Cehia (1991), în Ungaria (1994)
şi în Polonia (1997), state ajunse în clubul euro-atlantic înaintea noastră. Şi
nimeni nu i-a acuzat din această pricină pe cehi, pe maghiari sau pe polonezi
de fascism sau de comunism.
Claudiu TÂRZIU
CUCUVEAUA ŞI-A CÎNTAT
CÎNTECUL
DE... LEBĂDĂ!
În sfîrşit, pe 21 aprilie 2005,
după mai bine de 15 ani de la sîngeroasa prăbuşire a vechiului regim, “emanatul” Ion Iliescu, cel mai fatidic personaj al istoriei noastre
postdecembriste, a ieşit - tovărăşeşte, cum şi intrase! - din prim-planul
scenei politice româneşti. I-a fost scris să fie “scos din cărţi”, cu
o majoritate zdrobitoare, chiar de către cei care s-au hrănit ani de-a rîndul
din osînza sa. Îi rămîne doar consolarea unui cenuşiu fotoliu de parlamentar [2], dacă nu cumva se va prăpădi de
inimă rea înainte de expirarea modestului mandat [3]. Sic transit gloria
immundi!
[1] O lege a lustraţiei nu s-a dat nici sub Traian Băsescu, dar
măcar a fost condamnat formal, în cadru oficial, comunismul, pe baza Raportului
Tismăneanu. [Nota Blog]
[2] Fotoliul n-a fost pînă la urmă chiar aşa de “cenuşiu”, “cucuveaua” rămînînd lider al grupului
parlamentar al PSD şi “tătuc” al partidului, din “mantaua”
sa ieşind şi Victor Ponta - vorba aceea (Caragiale e cu noi!): “mai prost decît
Farfuridi şi mai canalie decît Caţavencu”. [Nota Blog]
[3] Nici vorbă de aşa ceva! În 2010, la împlinirea vîrstei de 80 de
ani, declara că se simte mai în formă decît la 45! [Nota Blog]
* Claudiu Târziu, “Tentative de purificare”, în Puncte cardinale, anul XV, nr.
4-5/172-173, aprilie-mai 2005, p. 1 (avînd în subsol caseta redacţională
intitulată “Cucuveaua şi-a cîntat cîntecul de... lebădă!”).
Autorul articolului, la vremea respectivă
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
2 comentarii:
Am depăşit de ceva vreme pragul psihologic al celor douăzeci de ani, profeţiţi (en connoisseur, după cum rezultă şi din articol) de ,,Pythia din Dămăroaia” şi noi tot mai pescuim în ape politice tulburi. Cu o amară ironie, istoria se încăpăţânează ,,să se revizuiască, dar să nu se schimbe, decât pe ici, pe colo” şi nu ,,prin punctele esenţiale” (Caragiale e etern, cu noi)… Rămân ,,ai lor” şi pleacă ai noştri, o epurare a clasei politice parazitată de ,,arieraţi” (la fel ca ,,sublima industrie română” de arierate) fiindu-ne, se pare, cu nevoinţă sau cu neputinţă. ,,Şovăind”ca Cetăţeanul, n-am reuşit, ca cetăţeni, să stăvilim nici până acum dominaţia vechilor ,,faliţi” caragialieni, aşa că ,,ultra-progresiştii”, ,,liber-schimbiştii” au rămas la cârmă şi după marea democratizare, în virturea filosofiei lui ,,Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”. Căci, deşi ne gândim fiecare, ,,ca orice fiu al ţării sale” la România, ,,la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei”, amânăm mereu luarea unor decizii esenţiale, dintr-o inerţie din care se pare că niciodată ,,nu putem ieşi…Am zis !...”
Situatia nu s-a schimbat prea mult de atunci incoace. Pasul pe loc este dansul nostru national.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire