INTERMEZZO LIRIC: NEDUMERIRI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Să vindec nu-s cu ruga mea în stare,

nici foc în inimi prin cuvînt s-aprind,

nici să trezesc cu visul meu vreun jind

în neamul trist, ce doruri nu mai are.

Nici sfînt, nici geniu, nici erou nu sînt,

ci doar rîvnesc să fiu puţin din toate,

crezînd mereu mai mult decît se poate

şi-n van făcînd cu tine legămînt.

De ce mă rabzi şi nimeni, şi nimic,

şi-mi scapi din vreme-n vreme cîte-un har,

şi mă ajuţi, cînd cad, să mă ridic

şi iar să tulbur lumea în zadar?

Ori eu mă cred în sinea mea prea mic,

ori tu mă ştii mai mare decît par...

II

Mai mult de mine stărui să mă mir

decît de lume, cît e ea de mare,

căci eu mă port aievea-n mădulare

şi simt c-atîrn de viaţă ca de-un fir.

De ce-i afară uit mai abitir

şi-un vis străin adesea totu-mi pare,

pe cînd de mine nu-s să uit în stare,

cum nu-ncetez vreo clipă să respir.

Aşa-s de plin de sinea-nfricoşată

că ochi şi-urechi de celelalte n-am

şi singură-ntrebare-adevărată

îmi sînt eu însumi, cum şi-era Adam

pînă să-i fie coasta-n somn furată

şi-osînda smulsă, coaptă, de pe ram...

III

De ce iubirea, de ne-a fost deplină,

nu dăinuieşte-n noi la fel de vie,

ci, sub cumplita timpului urgie,

ca flacăra-n opaiţ se-mpuţină?

Cînd nici un leat nu-i vrednică să ţină,

cum ne-ar putea urma în veşnicie,

iar Dumnezeu, ce pe de rost ne ştie,

cum iartă-n noi atît prisos de vină?

Între iubirea lui, ce nu se trece,

şi dragostele noastre trecătoare

e calea dintre cea dintîi dogoare

şi moartea ce ne suflă-n ceafă, rece;

îi sîntem chip, dar nu şi-asemănare,

iar dracu-n n noi pe sine se întrece.

IV

Cînd chiar şi frumuseţea ta se-ntoamnă,

cum să mai cred iubirii pe pămînt,

sau bucuriei imnuri să-i mai cînt

pe limba tristă-a morţii tale, doamnă?

Cînd toate-apun, golite de splendoare,

cum să mai fiu cu lumea împăcat

şi cum să mai ador cu-adevărat

un Dumnezeu ce şi el însuşi moare?

E-un vis frumos, pe nume înviere,

dar ce-i aievea-n jur e numai moarte

şi-i greu să crezi cînd vezi că totul piere,

chiar dacă lumea merge mai departe,

şi că iubirea n-are-n ea putere

să lupte-n contra firii ei deşarte...

V

Mă dor de tine visurile toate

ca nişte răni ce nu se mai închid:

din cîte rele sînt, cel mai perfid

e binele rămas la jumătate.

Mai lesne crucea mi-aş purta-o poate

de nu-ntingeam cu tine într-un blid

şi n-aş fi fost de taina ta avid

la cina-atît de dulcilor păcate.

Te-aş căuta, de nu te-aş fi găsit

şi n-am fi ars de vii într-o ispită,

pînă s-ajungem scrum îndrăgostit.

Ne-a fost iubirea luminos zenit

pe cît ne-a fost durere-afurisită?

Şi mai trăim pe cît am fost murit?

VI

Mă tem să-ntreb mai mult decît se cade,

dar cît se cade n-am habar defel...

Cînd Dumnezeu mă vrea să fiu ca el,

ce margini stau pieziş cereştii nade?

Din teacă trag tăişul altei spade

cînd iscodesc cu mintea sfîntul ţel?

Şi-am minte-atîta cît să nu mă-nşel

cînd ea de veghe inimii îi şade?

E mai presus credinţa mea de toate,

să-şi facă duhul cuib de foc în ea,

ca o măiastră-a slavei ne-nserate?

Dar poate că-ntrebarea cea mai rea,

ce-mi stă pe limba multelor păcate,

e: de ce Domnul răstignit mă vrea?

VII

La faţă alb de cîtă spaimă-a tras,

stă pe jertfelnic Isaac şi tace,

lăsat de cer şi de pămînt în pace,

iar Avraam ca stana a rămas.

Tăcu de-acum al îngerului glas

şi seara-ncinge crestele sărace;

căzut în colb, cuţitul jertfei zace,

şi-n tufă prins - berbecul de pripas.

De-acum credinţa are o măsură

şi însuşi Dumnezeu, în mila lui,

s-o măsura cu ea ca o făptură!

Dar cîţi şi cît am merita pe bune

din crucea sa măcar un singur cui

şi cît e dar al dragostei nebune?

Răzvan CODRESCU