I
Să vindec nu-s cu
ruga mea în stare,
nici foc în inimi
prin cuvînt s-aprind,
nici să trezesc cu
visul meu vreun jind
în neamul trist, ce
doruri nu mai are.
Nici sfînt, nici
geniu, nici erou nu sînt,
ci doar rîvnesc să
fiu puţin din toate,
crezînd mereu mai
mult decît se poate
şi-n van făcînd cu
tine legămînt.
De ce mă rabzi şi
nimeni, şi nimic,
şi-mi scapi din
vreme-n vreme cîte-un har,
şi mă ajuţi, cînd
cad, să mă ridic
şi iar să tulbur lumea
în zadar?
Ori eu mă cred în
sinea mea prea mic,
ori tu mă ştii mai
mare decît par...
II
Mai mult de mine
stărui să mă mir
decît de lume, cît
e ea de mare,
căci eu mă port
aievea-n mădulare
şi simt c-atîrn de
viaţă ca de-un fir.
De ce-i afară uit mai
abitir
şi-un vis străin
adesea totu-mi pare,
pe cînd de mine
nu-s să uit în stare,
cum nu-ncetez vreo
clipă să respir.
Aşa-s de plin de
sinea-nfricoşată
că ochi şi-urechi
de celelalte n-am
şi
singură-ntrebare-adevărată
îmi sînt eu însumi,
cum şi-era Adam
pînă să-i fie
coasta-n somn furată
şi-osînda smulsă, coaptă, de pe ram...
III
De ce iubirea, de
ne-a fost deplină,
nu dăinuieşte-n noi
la fel de vie,
ci, sub cumplita
timpului urgie,
ca flacăra-n opaiţ
se-mpuţină?
Cînd nici un leat
nu-i vrednică să ţină,
cum ne-ar putea
urma în veşnicie,
iar Dumnezeu, ce pe
de rost ne ştie,
cum iartă-n noi
atît prisos de vină?
Între iubirea lui,
ce nu se trece,
şi dragostele
noastre trecătoare
e calea dintre cea
dintîi dogoare
şi moartea ce ne
suflă-n ceafă, rece;
îi sîntem chip, dar
nu şi-asemănare,
iar dracu-n n noi pe sine se întrece.
IV
Cînd chiar şi
frumuseţea ta se-ntoamnă,
cum să mai cred
iubirii pe pămînt,
sau bucuriei imnuri
să-i mai cînt
pe limba tristă-a
morţii tale, doamnă?
Cînd toate-apun,
golite de splendoare,
cum să mai fiu cu
lumea împăcat
şi cum să mai ador
cu-adevărat
un Dumnezeu ce şi
el însuşi moare?
E-un vis frumos, pe
nume înviere,
dar ce-i aievea-n
jur e numai moarte
şi-i greu să crezi
cînd vezi că totul piere,
chiar dacă lumea
merge mai departe,
şi că iubirea
n-are-n ea putere
să lupte-n contra
firii ei deşarte...
V
Mă dor de tine
visurile toate
ca nişte răni ce nu
se mai închid:
din cîte rele sînt,
cel mai perfid
e binele rămas la
jumătate.
Mai lesne crucea
mi-aş purta-o poate
de nu-ntingeam cu
tine într-un blid
şi n-aş fi fost de
taina ta avid
la cina-atît de
dulcilor păcate.
Te-aş căuta, de nu
te-aş fi găsit
şi n-am fi ars de
vii într-o ispită,
pînă s-ajungem
scrum îndrăgostit.
Ne-a fost iubirea
luminos zenit
pe cît ne-a fost
durere-afurisită?
Şi mai trăim pe cît
am fost murit?
VI
Mă tem să-ntreb mai
mult decît se cade,
dar cît se cade
n-am habar defel...
Cînd Dumnezeu mă
vrea să fiu ca el,
ce margini stau
pieziş cereştii nade?
Din teacă trag
tăişul altei spade
cînd iscodesc cu
mintea sfîntul ţel?
Şi-am minte-atîta
cît să nu mă-nşel
cînd ea de veghe
inimii îi şade?
E mai presus
credinţa mea de toate,
să-şi facă duhul
cuib de foc în ea,
ca o măiastră-a
slavei ne-nserate?
Dar poate
că-ntrebarea cea mai rea,
ce-mi stă pe limba
multelor păcate,
e: de ce Domnul
răstignit mă vrea?
VII
La faţă alb de cîtă
spaimă-a tras,
stă pe jertfelnic Isaac şi tace,
lăsat de cer şi de
pămînt în pace,
iar Avraam ca stana
a rămas.
Tăcu de-acum al
îngerului glas
şi seara-ncinge
crestele sărace;
căzut în colb,
cuţitul jertfei zace,
şi-n tufă prins -
berbecul de pripas.
De-acum credinţa
are o măsură
şi însuşi Dumnezeu,
în mila lui,
s-o măsura cu ea ca
o făptură!
Dar cîţi şi cît am
merita pe bune
din crucea sa măcar
un singur cui
şi cît e dar al
dragostei nebune?
Răzvan
CODRESCU
"Nedumeririle" bat toate... certitudinile!
RăspundețiȘtergereDomnule Codrescu, nu am prea inteles ce reprezinta imaginea.
RăspundețiȘtergereIată o nedumerire în plus!
RăspundețiȘtergereSeria prezentă de ,,Nedumeriri” se poate recepta, cred, ca o nouă şi dureroasă diatribă, în tempo sonetistic, ieşită din adâncul sinelui poetic, răscolit şi azi de vechile nelinişti: ,,vanitas, vanitatum, vanitas…”, ,, vita brevis”, ,,fugit irreparabile tempus” ori ,,memento mori”. Căci, deşi rătăcit printre deşertăciunile vieţii contemporane, numai poetul mai are acces, fie şi ,,din vreme-n vreme” la izvorul cu har, dăruindu-se apoi – frânt ca o pâine – semenilor, spre împărtăşire cu frumuseţea gândului şi a cuvântului. Răstignit pe crucea propriilor întrebări şi dileme, el încă mai voieşte şi se mai nevoieşte întru ieşirea la lumină, luându-ne alături (prin ,,tu” şi ,,noi”) pe calea regală către ea. Nădăjduiesc să nu-l părăsim, în schimbul arginţilor comodităţii şi ai efemerului, recunoscându-i darul înainte să cânte cânte, amar-vestitor, cocoşii…
RăspundețiȘtergere