SCURTE LĂMURIRI DESPRE POMENIREA MORŢILOR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Pentru că sîmbăta aceasta sînt "Moşii de iarnă" (zi consacrată de pomenire a celor adormiţi întru Domnul), iar pe an ce trece tradiţiile noastre tind să devină tot mai inerţiale şi mai aproximative, m-am gîndit că poate unora le-ar fi de folos să postez aici cîteva scurte lămuriri privitoare la parastase şi, în general, la pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi, după rînduiala noastră ortodoxă. (R. C.)

În fond, ce este parastasul?

Parastas vine dintr-un cuvînt grecesc, παρίστημι, care însemnează a sta alături. Însă nu în sensul de a ocupa o poziţie prin a se da în lături, ci, dimpotrivă, în sensul de a fi acolo cu atitudinea celui care zice adsum, a celui care, efectiv, vine alături.

Parastasul este o slujbă prin care cei vii cu trupul se roagă pentru cei care au murit trupului. Iar din pricină că nu este şi nu a fost nicicînd un om fără păcat (în afară de Hristos-Omul) şi pentru că măsura mîntuirii nu o ştie decît Dumnezeu, noi, de aici, avem a ne ruga pentru mîntuirea oricui dintre cei care sînt deja dincolo.

Rugăciunile pentru cei morţi, rugăciuni particulare sau rituale, sînt un ajutor mare pentru sufletele celor trecuţi din lumea aceasta, iar dragostea celor care se roagă sporeşte efectul mistic al parastasului. Aşa încît, la parastas nu coliva ori lumînarea sînt esenţale, deşi foarte trebuincioase, ci participarea, chiar dacă, la limită, ca şi în cazul liturghiei, prezenţa unei singure persoane şi prezenţa preotului sînt îndeajuns pentru săvîrşire.

Participarea nu va să zică plătirea preotului ori organizarea pomenilor, deşi au şi acestea rostul lor, ci participarea înseamnă împreună-slujirea celor care sînt prezenţi la parastas, care sînt alături, în comuniune mistică.

De altfel, parastasul are, dintre slujbe, cea mai elocventă imagine pentru darul preoţiei universale participative, întrucît, spre sfîrşitul rînduielii, toţi cei de faţă intră, împreună cu preotul, în încercuirea simbolică a unui explicit şi dinamic contact mistic în jurul colivei sau, în Ardeal, în jurul colacului (paosului). Căci întîlnirea celor chemaţi, mediul în care Duhul lucrează deopotrivă pentru cei morţi şi pentru cei vii, este o combinaţie inseparabilă a preoţiei sacramentale şi a preoţiei universale - cu alte cuvinte, a preotului şi a creştinilor nehirotoniţi.

Mai mult, parastasul nu-i o slujbă pe care preotul să o facă "din oficiu", cum s-ar putea spune despre o parte dintre celelalte alte slujbe, ci parastasul ţine de iniţiativa participanţilor. Aşadar, se poate spune că a fi alături e începutul şi sfîrşitul parastasului.

Fireşte că, aşa cum e loc de alunecare în toate cele, şi aici e loc de superstiţie şi de proastă înţelegere. Dar eşecurile de acest tip nu sînt decît excepţii care nu pot infirma regula, indiferent de numărul lor şi indiferent de cît de acut sînt percepute de cei din exterior. Căci cele rele din periferia celor bune sînt astăzi, ca să zic aşa, văzute enorm şi simţite monstruos. Şi asta pentru că se manifestă un recul al raţionalismului, sau poate chiar al materialismului (mai degrabă ne-marxist, dar cu siguranţă nu întru totul), recul împotriva credinţei religioase în general şi împotriva creştinismului în special, care devoalează cu asupra de măsură toate neajunsurile, formale ori nu, din tinda Bisericii.

Bineînţeles, un parastas poate fi făcut în orice loc, nefiind cu nimic mai presus parastasul slujit în proximitatea mormîntului faţă de cel de la sute de kilometri distanţă sau de pe alt continent...

Lucian D. Popescu [1]

 

"Adormiţi", nu "morţi"...

Sîntem datori a ne ruga şi pentru toţi fraţii noş­tri întru Hristos mutaţi din această viaţă. Ră­posaţii nu sînt nimiciţi; sufletele lor se află în locul rîn­duit de Dumnezeu, şi acolo aşteaptă învierea cea de obşte, adică acea zi cînd toţi răposaţii vor în­via, ca şi cum se vor trezi din somn, şi vor primi fie Îm­pă­răţia cerească, gătită drepţilor, fie munca de veci, rîn­du­ită păcă­toşilor. De aceea, pe cei plecaţi dintre noi îi numim "ador­miţi", nu "morţi". Noi, creştinii, dorim ca toţi fraţii noştri în Hris­tos şi toţi oamenii să primească cereasca Împărăţie, dar mai cu seamă dorim să ne întîlnim în cereasca Împărăţie cu cei ce ne-au fost apropiaţi aici, pe pămînt, cu rudele noastre iubite sau cu prietenii, cu învăţătorii sau cu binefăcătorii noştri. De aceea, mai cu ­o­sebire ne rugăm pentru ei, numindu-i "cei mai dinainte adormiţi, fraţii noştri întru Hristos". [...]

Odihneşte, Doamne Dumnezeule, sufletele adormiţilor robilor Tăi, ale rudelor şi făcătorilor mei de bine, şi ale tuturor drept­măritorilor creştini, iartă-le lor toate greşalele cele cu vo­ie şi cele fără de voie, şi le dăruieşte lor cereasca Îm­părăţie.

Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici sus­pin, ci viaţă fără de sfîrşit.

În aceste rugăciuni, Îl rugăm pe Domnul să arate ador­miţilor bunăvoinţa Sa şi să le dea lor odih­nă cu Sfin­ţii. Pe răposaţi îi numim "adormiţi", după cum am arătat, pen­tru că morţii nu "au trecut în nefiinţă", cum necreştineşte se spu­ne adesea, ci su­fletele lor vieţuiesc în lo­cul rînduit lor de Dum­nezeu, aş­teptînd vremea cînd toţi morţii vor în­via, iar sufletele se vor îm­preuna ia­răşi cu trupurile lor.

Pomenind ru­dele răpo­sa­te şi pe cei ce ne-au făcut bine, cerem pentru ei, ca şi pentru toţi creştinii, 1) să le ierte Domnul Dumnezeu păcatele săvîrşite cu voie sau fără de voie, pînă în ceasul morţii lor, şi 2) să le facă lor loc în Împărăţia Sa cerească, unde veşnicesc toţi Sfinţii şi unde nu-i mîhnire, nici vreun alt rău care să-i atingă, ci petrecere nesfîrşită în Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Gurie Grosu [2]

Rînduieli liturgice postînmormîntare,

obiceiuri, superstiții și simbolismul lor

„Dragostea lui Dumnezeu nu se supune nici unei legi, dacă sufletul Îl cere şi Îl vrea pe Dumnezeu. Mila Lui este nemăsurată. Acesta este sensul pe care îl au rugăciunile şi parastasele” (Nikos A. Matsoukas). Parastasul sau pomenirea celor adormiţi face parte din structura Liturghiei şi simbolizează comuniunea dintre cei vii şi cei morţi într-un singur trup eclesial.

Despre parastasele anuale, face referire Sfîntul Grigorie Teologul în cuvîntul pe care l-a rostit la înmormîntarea fratelui său Chesarie: „Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual”.

În pomenirile la trei, la nouă şi la patruzeci de zile, Sfîntul Simeon al Tesalonicului vede alt simbolism:  „Pomenirea la trei zile se săvîrşeşte pentru cel adormit deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfînta Treime şi deoarece mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mîntuitorului, Înălţare care s-a săvîrşit în această zi după Înviere, ca şi el înviind atunci, să se înalţe [...] şi să întîmpine pe Judecătorul [...]. Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfînta Treime şi se săvîrşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfînta Treime şi, iarăşi dezlegat de trup, tot spre Ea trebuie să se îndrepte [...]. Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci cînd Ziditorul va voi să-i învieze trupul său [...]”.

În afară de acestea, Biserica noastră mai are două Sîmbete ale morţilor în care se pomenesc toţi drepţii din Legea Veche şi creştinii din toate vremurile. Sfinţii Părinţi au rînduit prima Sîmbătă a morţilor înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvîrşeşte parastase pentru fiii ei care au murit în pămînt străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi, mişcaţi de iubirea de oameni, au rînduit să se săvîrşească parastase pentru toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase. [...] A doua Sîmbătă a morţilor este rînduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălţarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sîmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi dreptcredincioşii adormiţi de la Adam pînă astăzi. În acest context, Biserica a rînduit ca zi de pomenire a morților, în cadrul săptămînii liturgice, ziua de sîmbătă. [...]

Rugăciunile pentru cei morți sînt însoțite de gesturi liturgice și materii cultice cum ar fi: tămîieri, tragerea clopotelor, pîine, colaci, vin, împărțirea hainelor, colivă etc.

La pomană, pe lîngă rostirea anumitor rugăciuni şi cîntări, se ridică şi se leagănă în sus şi în jos pomul mortului, coliva, paosul şi colacul. Din colivă gustă toți însoțitorii şi mesenii, ca semn de comuniune, de legătură sufletească cu cel mort. Grîul colivei înseamnă că precum numai grîul semănat şi putrezit răsare iarăși din pămînt, aşa şi corpurile îngropate în pămînt vor răsări la sfîrșitul veacurilor; iar dulceața din miere, din zahăr a colivei închipuie că credința răposatului îl va învrednici de dulceața fericirii raiului. [...]

Clătinarea colivei simbolizează cutremurul ce s-a făcut la moartea Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Matei 27, 51-53) şi este însoţită de cîntarea Veşnică pomenire, care ne aminteşte de cuvintele tîlharului de-a dreapta, care a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Preot Emanuel Valică [3]

[1] Autorul cărţii Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010). Consideraţiile de faţă i-au fost suscitate de recentul parastas de 7 ani al Părintelui Calciu (citeşte aici) săvîrşit la Mănăstirea Petru-Vodă (unde se află înmormîntat): "Mergînd într-acolo, mă gîndeam la cît de desuet şi inutil îi pare omului nostru de azi faptul de a parcurge 800 de kilometri, în total, pentru a fi prezent la un parastas [...] şi că ceea ce lipseşte în mod dramatic astăzi nu ţine de o necesitate a înaintării cantitative a creştinătăţii, ci este nevoie de o apologie a subtilităţii spiritului creştin".

[2] Gurie (din botez: Gheorghe) Grosu (1877-1943) a fost Mitropolit al Basarabiei româneşti (1928-1936), căzut în dizgraţia Regelui Carol II (pe tema Elena Lupescu) şi îndepărtat abuziv din scaun. Fragmentele de aici sînt reproduse din micul volum Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti, alcătuire a Înalt Prea Sfinţitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adăugită şi actualizată, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004; reed. 2006 (pp. 38-39).

[3] Fiul preotului Mihai Valică (binecunoscut cititorilor acestui blog). Fragmentele de aici sînt reproduse (fără notele de subsol) din studiul său intitulat Tanatologia creştină între istorie, ritualul înmormîntării, simbolism şi actualitate. Abordare liturgico-pastorală, carte tipărită cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2013 (p. 182 şi urm.).

 

Grupajul este ilustrat cu imagini de la parastasul de 7 ani al Părintelui Gheorghe Calciu (foto: Lucian D. Popescu).