Pentru că sîmbăta aceasta
sînt "Moşii de iarnă" (zi consacrată de pomenire a celor adormiţi
întru Domnul), iar pe an ce trece tradiţiile noastre tind să devină tot mai
inerţiale şi mai aproximative, m-am gîndit că poate unora le-ar fi de folos să
postez aici cîteva scurte lămuriri privitoare la parastase şi, în general, la
pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi, după rînduiala noastră ortodoxă.
(R. C.)
În fond, ce este parastasul?
Parastas vine dintr-un cuvînt grecesc, παρίστημι, care însemnează a sta alături. Însă nu în sensul de a ocupa o poziţie prin a se da în lături, ci, dimpotrivă, în sensul
de a fi acolo cu atitudinea celui care zice adsum,
a celui care, efectiv, vine alături.
Parastasul este o slujbă prin care cei vii cu trupul se roagă pentru cei
care au murit trupului. Iar din pricină că nu este şi nu a fost nicicînd un om
fără păcat (în afară de Hristos-Omul) şi pentru că măsura mîntuirii nu o ştie
decît Dumnezeu, noi, de aici, avem a ne ruga pentru mîntuirea oricui dintre cei care sînt deja dincolo.
Rugăciunile pentru cei morţi, rugăciuni particulare sau rituale, sînt un
ajutor mare pentru sufletele celor trecuţi din lumea aceasta, iar dragostea
celor care se roagă sporeşte efectul mistic al parastasului. Aşa încît, la
parastas nu coliva ori lumînarea sînt esenţale, deşi foarte trebuincioase, ci
participarea, chiar dacă, la limită, ca şi în cazul liturghiei, prezenţa unei
singure persoane şi prezenţa preotului sînt îndeajuns pentru săvîrşire.
Participarea nu va să zică plătirea preotului ori organizarea pomenilor,
deşi au şi acestea rostul lor, ci participarea înseamnă împreună-slujirea celor
care sînt prezenţi la parastas, care sînt
alături, în comuniune mistică.
De altfel, parastasul are, dintre slujbe, cea mai elocventă imagine pentru darul
preoţiei universale participative, întrucît, spre sfîrşitul rînduielii, toţi cei
de faţă intră, împreună cu preotul, în încercuirea simbolică a unui explicit şi
dinamic contact mistic în jurul colivei sau, în Ardeal, în jurul colacului
(paosului). Căci întîlnirea celor chemaţi, mediul în care Duhul lucrează
deopotrivă pentru cei morţi şi pentru cei vii, este o combinaţie inseparabilă a
preoţiei sacramentale şi a preoţiei universale - cu alte cuvinte, a preotului
şi a creştinilor nehirotoniţi.
Mai mult, parastasul nu-i o slujbă pe care preotul să o facă "din
oficiu", cum s-ar putea spune despre o parte dintre celelalte alte slujbe,
ci parastasul ţine de iniţiativa
participanţilor. Aşadar, se poate spune că a fi alături e începutul şi sfîrşitul parastasului.
Fireşte că, aşa cum e loc de alunecare în toate cele, şi aici e loc de
superstiţie şi de proastă înţelegere. Dar eşecurile de acest tip nu sînt decît
excepţii care nu pot infirma regula, indiferent de numărul lor şi indiferent de
cît de acut sînt percepute de cei din exterior. Căci cele rele din periferia
celor bune sînt astăzi, ca să zic aşa, văzute enorm şi simţite monstruos. Şi
asta pentru că se manifestă un recul al raţionalismului, sau poate chiar al
materialismului (mai degrabă ne-marxist, dar cu siguranţă nu întru totul), recul
împotriva credinţei religioase în general şi împotriva creştinismului în
special, care devoalează cu asupra de măsură toate neajunsurile, formale ori
nu, din tinda Bisericii.
Bineînţeles, un parastas poate fi făcut în orice loc, nefiind cu nimic mai
presus parastasul slujit în proximitatea mormîntului faţă de cel de la sute de kilometri
distanţă sau de pe alt continent...
Lucian D. Popescu [1]
"Adormiţi", nu
"morţi"...
Sîntem datori a ne ruga şi pentru
toţi fraţii noştri întru Hristos mutaţi din această viaţă. Răposaţii nu sînt
nimiciţi; sufletele lor se află în locul rînduit de Dumnezeu, şi acolo
aşteaptă învierea cea de obşte, adică acea zi cînd toţi răposaţii vor învia,
ca şi cum se vor trezi din somn, şi vor primi fie Împărăţia cerească, gătită
drepţilor, fie munca de veci, rînduită păcătoşilor. De aceea, pe cei plecaţi
dintre noi îi numim "adormiţi", nu "morţi". Noi,
creştinii, dorim ca toţi fraţii noştri în Hristos şi toţi oamenii să primească
cereasca Împărăţie, dar mai cu seamă dorim să ne întîlnim în cereasca Împărăţie
cu cei ce ne-au fost apropiaţi aici, pe pămînt, cu rudele noastre iubite sau cu
prietenii, cu învăţătorii sau cu binefăcătorii noştri. De aceea, mai cu osebire
ne rugăm pentru ei, numindu-i "cei mai dinainte adormiţi, fraţii noştri
întru Hristos". [...]
Odihneşte, Doamne Dumnezeule, sufletele adormiţilor robilor Tăi, ale
rudelor şi făcătorilor mei de bine, şi ale tuturor dreptmăritorilor creştini,
iartă-le lor toate greşalele cele cu voie şi cele fără de voie, şi le
dăruieşte lor cereasca Împărăţie.
Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi,
unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit.
În aceste rugăciuni, Îl rugăm pe
Domnul să arate adormiţilor bunăvoinţa Sa şi să le dea lor odihnă cu Sfinţii.
Pe răposaţi îi numim "adormiţi", după cum am arătat, pentru că
morţii nu "au trecut în nefiinţă", cum necreştineşte se spune adesea,
ci sufletele lor vieţuiesc în locul rînduit lor de Dumnezeu, aşteptînd
vremea cînd toţi morţii vor învia, iar sufletele se vor împreuna iarăşi cu
trupurile lor.
Pomenind rudele răposate şi pe
cei ce ne-au făcut bine, cerem pentru ei, ca şi pentru toţi creştinii, 1) să le
ierte Domnul Dumnezeu păcatele săvîrşite cu voie sau fără de voie, pînă în
ceasul morţii lor, şi 2) să le facă lor loc în Împărăţia Sa cerească, unde veşnicesc
toţi Sfinţii şi unde nu-i mîhnire, nici vreun alt rău care să-i atingă, ci
petrecere nesfîrşită în Domnul Iisus Hristos.
Mitropolitul Gurie Grosu [2]
Rînduieli liturgice postînmormîntare,
obiceiuri, superstiții și simbolismul lor
„Dragostea lui Dumnezeu nu se
supune nici unei legi, dacă sufletul Îl cere şi Îl vrea pe Dumnezeu. Mila Lui
este nemăsurată. Acesta este sensul pe care îl au rugăciunile şi parastasele”
(Nikos A. Matsoukas). Parastasul sau pomenirea celor adormiţi face parte din
structura Liturghiei şi simbolizează comuniunea dintre cei vii şi cei morţi
într-un singur trup eclesial.
Despre parastasele anuale, face
referire Sfîntul Grigorie Teologul în cuvîntul pe care l-a rostit la înmormîntarea
fratelui său Chesarie: „Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin
cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual”.
În pomenirile la trei, la nouă şi
la patruzeci de zile, Sfîntul Simeon al Tesalonicului vede alt simbolism: „Pomenirea
la trei zile se săvîrşeşte pentru cel adormit deoarece omul şi-a luat fiinţa
prin Sfînta Treime şi deoarece mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se
arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea
poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul
acestuia fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii
în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face
pentru Înălţarea Mîntuitorului, Înălţare care s-a săvîrşit în această zi după
Înviere, ca şi el înviind atunci, să se înalţe [...] şi să întîmpine pe
Judecătorul [...]. Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfînta Treime
şi se săvîrşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat
fiinţa de la Sfînta Treime şi, iarăşi dezlegat de trup, tot spre Ea trebuie să
se îndrepte [...]. Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că
iarăşi se va înnoi atunci cînd Ziditorul va voi să-i învieze trupul său [...]”.
În afară de acestea, Biserica
noastră mai are două Sîmbete ale morţilor în care se pomenesc toţi drepţii din
Legea Veche şi creştinii din toate vremurile. Sfinţii Părinţi au rînduit prima
Sîmbătă a morţilor înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de
carne). În această zi Biserica săvîrşeşte parastase pentru fiii ei care au
murit în pămînt străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au
făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi,
mişcaţi de iubirea de oameni, au rînduit să se săvîrşească parastase pentru
toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase.
[...] A doua Sîmbătă a morţilor este rînduită de Biserica noastră la nouă zile
după Înălţarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sîmbăta dinaintea
Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi
dreptcredincioşii adormiţi de la Adam pînă astăzi. În acest context, Biserica a
rînduit ca zi de pomenire a morților, în cadrul săptămînii liturgice, ziua de sîmbătă.
[...]
Rugăciunile pentru cei morți sînt
însoțite de gesturi liturgice și materii cultice cum ar fi: tămîieri, tragerea
clopotelor, pîine, colaci, vin, împărțirea hainelor, colivă etc.
La pomană, pe lîngă rostirea
anumitor rugăciuni şi cîntări, se ridică şi se leagănă în sus şi în jos pomul
mortului, coliva, paosul şi colacul. Din colivă gustă toți însoțitorii şi
mesenii, ca semn de comuniune, de legătură sufletească cu cel mort. Grîul
colivei înseamnă că precum numai grîul semănat şi putrezit răsare iarăși din
pămînt, aşa şi corpurile îngropate în pămînt vor răsări la sfîrșitul
veacurilor; iar dulceața din miere, din zahăr a colivei închipuie că credința
răposatului îl va învrednici de dulceața fericirii raiului. [...]
Clătinarea colivei simbolizează
cutremurul ce s-a făcut la moartea Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Matei 27, 51-53) şi este
însoţită de cîntarea Veşnică pomenire,
care ne aminteşte de cuvintele tîlharului de-a dreapta, care a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei
veni întru împărăţia Ta” (Luca 23, 42).
Preot
Emanuel Valică [3]
[1] Autorul cărţii
Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu (Ed. Christiana,
Bucureşti, 2010). Consideraţiile de faţă i-au fost suscitate de recentul
parastas de 7 ani al Părintelui Calciu (citeşte aici) săvîrşit la Mănăstirea
Petru-Vodă (unde se află înmormîntat): "Mergînd într-acolo, mă gîndeam la cît de desuet şi
inutil îi pare omului nostru de azi faptul de a parcurge 800 de kilometri, în
total, pentru a fi prezent la un parastas [...] şi că ceea ce lipseşte în mod
dramatic astăzi nu ţine de o necesitate a înaintării cantitative a
creştinătăţii, ci este nevoie de o apologie a subtilităţii spiritului
creştin".
[2] Gurie (din
botez: Gheorghe) Grosu (1877-1943) a fost Mitropolit al Basarabiei româneşti
(1928-1936), căzut în dizgraţia Regelui Carol II (pe tema Elena Lupescu) şi
îndepărtat abuziv din scaun. Fragmentele de aici sînt reproduse din micul volum
Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor
bisericeşti, alcătuire a Înalt Prea Sfinţitului Gurie Grosu, Mitropolitul
Basarabiei, adăugită şi actualizată, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004; reed.
2006 (pp. 38-39).
[3] Fiul preotului
Mihai Valică (binecunoscut cititorilor acestui blog). Fragmentele de aici sînt
reproduse (fără notele de subsol) din studiul său intitulat Tanatologia creştină între istorie, ritualul
înmormîntării, simbolism şi actualitate. Abordare liturgico-pastorală, carte
tipărită cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi
Rădăuţilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2013 (p. 182 şi urm.).
Grupajul este ilustrat cu imagini de la parastasul de 7 ani
al Părintelui Gheorghe Calciu (foto: Lucian D. Popescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu